Pe aceeași temă
Dar ca să revenim la capodopera lui Molière, aş spune că nimic nou sub soare în privinţa acestei interpretări, care, de la interzicerea piesei de către biserică în vremea autorului Molière şi până la ridicarea la rang de religie de stat, tartufismul a ajuns aproape un manifest al luptei împotriva imposturii. (Ce temă actuală!) Iar ideea lui Alexandru Tocilescu de a uni peste timp cele două piese – masterul clasic şi replica lui Bulgakov din Cabala bigoţilor –, ca şi interpretarea extremă dată de Ariane Mnouchkine în montarea de la Théâtre du Soleil, când, în plină mişcare de ascensiune a fundamentalismului, a jucat piesa în costumaţie musulmană, sunt excepţiile care întăresc regula în privinţa forţei de impact a piesei lui Molière.
Nimic din toate acestea însă în spectacolul de la Teatrul Naţional în regia americanizatului Andrei Belgrader, care a aplicat aici o reţetă de succes învăţată pe Broadway. A rezultat o reprezentaţie jovială, plină de nerv şi umor, ce-i drept, care nu cred că nu-şi îndeplineşte scopul, fiindcă, la urma urmelor, de tertipurile falsului cucernic putem şi râde, ca şi de naivitatea unui păcălit ca Orgon, în casa căruia se aciuează. (Nici Molière n-a vrut altceva, chiar dacă a curs multă cerneală pe tema tristeţii sale vesele.)
Când în fruntea distribuţiei e un actor ca Horaţiu Mălăele însă, un cappo comico irefutabil, dar şi un actor subtil cu multe feţe şi meşteşuguri, e adevărat că te aştepţi şi la altceva. În spectacolul lui Belgrader, cu balete şi muzici de toate felurile, importantă e însă veselia şi buna dispoziţie, iar Mălăele se conformează oferind un recital pe măsura faimei şi talentului său. Pe Tartuffe îl are la degetul mic, aşa candriu cum pare el să fie în această misiune paşnică (înşelătorie cu faţă umană), cu un firesc al disimulării care la Mălăele e nativă, invocându-l pe Dumnezeu din toate poziţiile fără urmă de blasfemie, neprihănit sincer, dar şi fără frică, nici chiar când Elmira îi dă cea mai dură lecţie. Ana Ciontea conduce aici cu mână sigură scena de seducţie, de la ridicol la sublim. Ridicolă e situaţia, sublimă rezolvarea. Sublim e şi pragmatismul care prevalează în acţiunea de cucerire prin care Tartuffe învinge „dedesubturile“ femeii, dar şi contraatacul acesteia în lupta corp la corp de sub celebra masă care-l ascunde pe Orgon. O scenă antologică, am putea spune, cu doi actori care-şi măsoară milimetric reacţiile şi efectele, incluzându-le chiar şi pe acelea ale spectatorilor. Distribuţia mai are şi alte vârfuri. În primul rând, Magda Catone, în Dorina, care revine în forţă pe scena unde am vrea s-o vedem mai des, amintindu-ne de vigurosul ei talent comic. Cu o ţinută impecabilă (costumul o pune bine în valoare), cu prestanţa celui care rosteşte mereu fără perdea adevărul, cu vorba răspicată (ce glas bine timbrat are) şi bine-nţeles cu hazul mucalit care a consacrat-o. O mare surpriză e Simona Bondoc în rolul Doamnei Pernelle (un contre-emploi), soacra absolută care deschide cu monologul său spectacolul imprimându-i forţă şi ritm. Ea enunţă prima teza triumfului imposturii în familia ce-i va cădea curând la picioare lui Tartuffe, cu avere cu tot. Geniul lui Molière face ca acest rol având numai două scene să atârne greu în economia spectacolului, iar actriţa trage de aici toate foloasele. Promiţător la început, Alexandru Georgescu pare să încline balanţa în favoarea lui Orgon, mai ales că domină prin prezenţă primele două acte (până la apariţia lui Tartuffe). Ulterior, actorul alunecă în cabotinism, stânjenind prin excese vocale armonia ansamblului. Marius Rizea, Daniel Badale, Simona Popescu, Silviu Biriş compun grupul tinerilor rebeli. Ţinuta lor mai lejeră în contrast cu panglicuţele celorlalţi e personalizată de scenografa Irina Solomon printr-o ingenioasă combinaţie între tenişi şi vestimentaţie de epocă. Grupul e nu numai gălăgios, dar şi cântăcios. Pe lângă „ariile“ lui Biriş, Marius Rizea vine cu falsetele sale de coloratură din finalul reprezentaţiei, în care trupa se dezlănţuie ca la varieteu.
Poate cea mai mare izbândă a spectacolului este însă traducerea lui Romulus Vulpescu. O capodoperă de limbă românească, poetică, bogată, savuroasă, actuală, dar şi cu o anume coloratură pe latura exprimării populare. Textul care se aude face deliciul serii. Expresii ca „nu e apă mai cu toane decât balta care doarme“ (despre Mariana) sau „arţăgoasa de babetă“ (despre M-me Pernele), „cârpă-n izmene“ (Dorina despre Tartuffe) pun accentele satirice cuvenite şi imprimă o notă de zeflemea stenică întregii poveşti. De aici impresia că acest Tartuffe poate foarte bine fi luat şi peste picior, şi învins cu armele lui. Dacă Molière a cedat compromisului, scriind ultimul act în care-l proslăvea pe rege pentru a-şi salva piesa de la cenzură, de ce nu am accepta şi noi că Tartuffe poate fi şi un personaj de operetă. (À propos, filmul capetelor încoronate care trec la final prin rama tabloului, înlocuindu-l în mersul istoriei pe acela al Regelui Soare, n-are legătură cu farsa de mai înainte.)
