Pe aceeași temă
Impresii. Frânturi. Vizual. Sonor. Tactil.
Mi-am întins gâtul până am simţit pământul. Sub talpa pantofului adia vânt. De moalele capului se proptise un bolovan tăios. Aveam păr în ochi şi parcă vedeam totul prin zăbrele. Toate. Toate. Să fi fost cerul albastru atunci? Nu ştiu. Dar aş fi putut-o întreba pe domnişoara care citea. Alături, pe o bancă, să îşi ridice privirea, fracţiune de secundă şi să-mi răspundă direct. Fără detalii. Aseară, la magazin, m-am dus special să-mi cumpăr portocale. Mi-am ales două. Am plătit, fără să mă uit la bani. Fie ce-o fi, îmi permit şi eu câteva portocale. Probabil. Abia aşteptam să le mănânc încet, pe rând, pe fiecare. Poate aş fi ronţăit şi cojile. M-am dus acasă, şi nu stăteam departe, dar cumva, pe drum, m-am plictisit de portocalele mele. Le-am aruncat în coşul de gunoi din faţa casei. Ciudat. De luni de zile încerc să mănânc fructe. În casă, stau pe întuneric. Fac economie la factura de electricitate. În cele două camere, când în una, când în alta. Acum două zile mi-am spălat o pereche de şosete şi m-am simţit un om activ. Şi constructiv. A sunat la uşă de întâi martie. Era popa. Mi-a oferit un mărţişor cu Maica Domnului şi pruncul. L-am luat. N-ar fi trebuit. Oricum nu i-am dat cretinului niciun ban. I-am trântit uşa în nas. Îl văd iarăşi de Paşti şi-atunci am să-i zic vreo două! Acum sunt cam obosit. Şi sunt obosit de ani de zile. Dorm, dorm, dar nu mai scap. Cred că de la un moment dat pur şi simplu n-am mai ştiut ce-nseamnă odihna. Nu fac nimic. Mă vaiet toată ziua. Când mi-e rău, nu mă doare nimic. E doar o stare de alunecare, ca şi cum iau şi mă duc, şi mă duc, mă scurg la vale, împotriva spaţiului solid. Atunci simt cum se-ncinge trupul în jurul sufletului meu, se-ncinge ca nodul şi nu se delasă deloc. Mă moleşesc şi mă gândesc la lucruri mai bune. Toţi murim odată! Sunt un om tânăr, altfel vorbind, am toată viaţa înainte. Acum o săptămână am zărit o fată. Era ca un arhanghel. N-aveai cum s-o pupi sau s-o pipăi. Era aer. M-am bucurat de ea pentru o secundă. Am inspirat adânc şi de atunci cred că sufletul meu s-a colorat puţin în auriu. Avea şosete roşii trase peste genunchi. Tupeu! Părea foarte integrată. Foarte adaptată la tot felul de lucruri. Bravo ei! Aşa trebuie. Aşa trebuie să fie arhanghelul meu. Pentru că eu sunt nebunul. Eu sunt nebunul în povestea asta şi toţi ceilalţi sunt bine, sănătoşi. Numai aşa. Numai cu această condiţie m-am apucat să însemnez.
Scriu întruna. Pe sub birou, la serviciu, scriu pe bucăţele de hârtie colorată, pe şerveţele, pe marginea scaunului, sub tastatura calculatorului însemnez cu pixul cuvinte. La sfârşit, manuscrisul va arăta foarte ciudat. Va fi o operă de... colaj. Cuvintele îmi oferă singura certitudine din viaţa mea. Certitudinea că exist într-adevăr. Nu sunt nici glumă, nici ficţiune. Am doar dovada clară că stau şi eu pe-acest pământ. Alături de ceilalţi. Altfel, m-am risipit în marele univers, şi în micul univers. Uneori cred că Luna îmi este capul şi furnicarul oraşului sunt degetele de la picioare. Dacă mă gâdil, râsul meu călătoreşte în balon din Patagonia şi se propagă spre mine ca un şir de curcubee concentrice reflectate aiurea în toate clădirile zgârie-nor de pe continente. Văd în oglindă tot felul de oameni ciudaţi. În fiecare dimineaţă, altul. Aseară eram văduvă... Şi de ce să mă mir că jeleam fără rost? S-ar zice că am un suflet mare, dar din contră... sunt atât de mărunt încât mi-e frică de propriul meu gigantism.
De dimineaţă mi-a trebuit o şedinţă cu întreg pământul doar ca să-mi leg şireturile de la pantofi pentru că, vedeţi?, eu nu vreau să fiu în dezacord cu mine însumi, nu vreau să mă trădez nici o clipă, nici un strop. Fidelitatea faţă de propria persoană este singura mea consecvenţă. De asta nu mă dezic. E ca pământul sub picioare.
Când vreau să fac gimnastică execut un exerciţiu de echilibru pe sfoara de la orizont. Ştim bine că e o iluzie, dar ce nu este? Un gând între pământ şi cer care-mi învie musculatura. Foarte bun. Iată o cugetare care îmi serveşte, până la urmă, la ceva. Sunt altfel un individ bine făcut, atunci când nu sunt slăbănog, sau babă, sau frate de cruce cu beţivul de peste drum. Hm, am vrut să mănânc o gogoaşă, dar Hrista mi-a zis că ţine dietă. Hrista e femeia din mine. Esenţa mea feminină. Eu o iubesc foarte tare, iar ea cred că mă-nşală pe rupte. Relaţia ideală! Ce să facem? În chestiunile spirituale, divorţul nu e o opţiune.
– Stai! De câte ori mă uit în cafea mi se pare că sunt o negresă exotică.
– Nu-i adevărat, iubita mea, tu eşti blondă şi ai cârlionţi. Părul tău e-atât de fin, încât pare un abajur...
– Treci pe zebră că te calcă maşinile!
– Girafă!
– Piuneză!
– Balamuc!
Ne certam des.
Soare. Batista mea a devenit pânza unei ambarcaţiuni. Cred că visam că sunt la mare. Era foarte cald şi transpiram abundent. Câţiva crabi se fereau de mine, deşi eu nu păşeam pe nisipul încins. Inima devenise tot trupul meu şi pulsa intens suflând vântul în pânze. Corabia se clătina şi era goală. Goală puşcă şi se bronza. Luciul uleiului de plajă o făcea atrăgătoare, iar inima mea se ataşase de ea. Vedeam pescăruşi departe şi scaieţii pe mal. Corabia se depărta uşor şi trist îmi era. Aş fi vrut s-o strig, dar ce păcat că n-avea un nume! Prin arşiţă aerul tremura. Simţeam o scoică între molar şi premolar, semn că tocmai mâncasem, deşi nu-mi aminteam. Încercam să spun ceva, dar uitasem. Corabia pleca, iar eu rămâneam. Eram acasă? Nu. Şi-atunci de ce nu fugeam? Pentru că nu ştiam unde. Eram amfibie? Aş fi putut fi. Şi-atunci de ce nu m-aruncam în mare? Nu reuşeam să mă decid. Stăteam acolo să sperii crabii. N-aveam nimic de făcut şi nimeni nu mă aştepta. Nici nu eram măcar pe-acea plajă şi aş fi putut fi oriunde altundeva. Nu-mi ziceam eu, dar m-aş fi repezit la tine. Intenţionam ceva, dar nu-mi aduceam aminte. Era nefiresc şi inutil. Ce să fie şi asta? Doar căldura soarelui mă făcea să-l transform în Lună.
S-a făcut noapte. Iar în noaptea aceea o femeie se dezbrăca încet. Aş fi întins mâinile după ea? Nu. Îmi plăcea să privesc. Era... avea... cum să spun? Era femeie cu de toate. Eu mă ştiam bărbat, dar acum parcă n-aş fi fost decât o bucată de ficat care-şi digeră resturile de mâncare. Sângele curgea prin mine atât de tare încât îl auzeam. Şi femeia aceea exista poate, iar eu parcă... mie mi-era dor de ea. Am năvălit în cameră, am luat-o în braţe şi am strâns-o tare, tare, de trupul meu, lipită toată şi... mâinile mele au devenit braţele altui bărbat, iar iubirea mea în invidie s-a preschimbat.
Umbre. Frică. Furie. Fără ţintă. Sigur, frustrare.
Singur.
Lumea de vizavi muncea evident cu normă întreagă. Conştiincioasă, dar şovăielnică privind tot timpul în sus după indicaţii. Lumea de vizavi era vecina mea. Adică, mă-nvecinam cu ea şi-o consultam pe gaura cheii pentru distracţie. Prin fereastră mă uitam la ea şi dincolo de ferestre vieţuia cu lumină naturală sau artificială, după caz. Să fi ştiut că e privită? Cu siguranţă. Poza, exagera, uneori mă insulta aruncând priviri cu coada ochiului. Lumea era vizavi, vizavi de mine, ca într-o altă tabără, iar eu, închis între cei patru pereţi ai casei mele, s-ar fi putut spune că nici nu trăiesc decât prin ea. Dar acest lucru ar fi fost fals. O afirmaţie neadevărată. Eu reuşeam să trăiesc în mod ciudat prin obiecte. Obiectele, ca şi mine, erau imobile, dar conştiente, veşnic preocupate de ele însele. Obiectele, ca şi mine, hotărâseră cu egoism să trăiască doar pentru ele însele, contemplându-se pentru scurta perioadă în care se aflau pe acest pământ. Ele ar fi avut fiecare o utilitate, dar eu le scutisem de această povară. Ceaşca mea de cafea putea foarte bine să nu se simtă obligată să-mi servească drept ceaşcă. Până la urmă, reuşeam să-mi savurez cafeaua din orice altceva. Le-am dat libertate şi simţeam, simţeam că se bucură de ea. Lumea de vizavi avea mult mai mult sens şi părea eficientă. Lumea mea trândăvea cu de la mine putere.
N-avea rezultate pentru că nu purta nici o bătălie. Era alienată într-un anume fel, dar, cu siguranţă, liberă. Pentru acest câştig ne asumasem toate riscurile. Pentru acest câştig preferam singurătatea.
***
Umbre. Frică. Furie. Fără ţintă. Sigur, frustrare. Singur. Palid.
Când a apărut în prag, parcă era o stafie. Taică-meu fusese un bărbat cuceritor. De fapt, nici nu ştiu dacă a fost chiar el părintele meu. Amândoi am bănuit-o pe mama, iar mama, după accident, stătea doar, zâmbea şi tăcea. Amuţise, ce-i drept, din cauza bolii, dar, uneori, aveai impresia, pur şi simplu, că o face intenţionat. Aşa de expresivă îi era privirea încât mă surprindeam spunându-i: „Mamă, taci!“ şi apoi, normal, „scuză-mă!“. Nu ne-am cerut niciodată iertare de la mama. Nici eu, nici tata. De ce să o fi făcut? Amândoi o consideram prea mândră. Orgolioasă, plină de ifose.
Când a apărut taică-meu în prag mi s-a făcut frică de el.
– Tată, te-ai tuns!
Am reacţionat ca un bou. Era clar că-i căzuse părul. Puţea a băutură şi, dacă ar fi contat, a băutură ieftină. Conta! Aşa cum conta şi pardesiul ponosit, geanta zdrenţe... m-am uitat pe scară să văd dacă era cineva.
– Nu stau mult.
Da nici nu-l invitasem în casă. Ce-oi vrea? N-am nevoie de problemele altora, le am pe ale mele. Am aprins un chibrit şi, de la foc, ţigara.
– Ai una în plus?
M-am făcut că mă duc şi caut, dar de fapt, am trântit uşa, am închis cu yala şi am fugit într-un colţ. M-am ascuns şi mi-am lipit palmele de urechi. Dar n-a bătut. Plecase? Poate nici n-a fost. Poate mi s-a năzărit ca de-obicei. Dar aveam ţigara strânsă între două degete. Ţigara fumega de-o vreme şi fac pariu, fac pariu că-n faţa uşii de la intrare stătea un băţ de chibrit ars.
Jar pe dinăuntru. Mocneam în mine şi mi s-a părut că aud un strigăt de copil.
– Mama!
O cheamă pe mă-sa. Cine?
Sunt neam de bărbat. De mine, în general, nu este nevoie. Sunt doar un martor şi un luptător. Acolo, în colţ, mi-am mai revenit. Soarele apunea. Peste tot, pe parchet, erau împrăştiate mucuri de ţigări. Casa devenise o cocină. Mirosea a... murături stricate. Erau cârnaţii pe care i-am mâncat. Ieri? Alaltăieri? În ce zi suntem azi? Sigur, în ziua în care a apărut tata. Trebuia să mă gândesc de ce venise.
***
Umbre. Frică. Furie. Fără ţintă. Sigur, frustrare. Singur. Palid. Tata.
Sigur mi-aş fi putut inventa şi eu o viaţă. Una din acelea, cu tot tacâmul. Dar m-a cuprins o lene bruscă a imaginaţiei. O foame de realitate. Realitatea... aaa... aaah!... era impalpabilă. Întinzând mâna după ea simţeam cum mă atrage într-un soi de vârtej... nedefinit.
Un om provine dintr-un arbore genealogic. Sigur...
Eu parcă mă născusem pe mine.
Nu existau fantome din trecut pentru că n-aveam sentimente vizavi de toată copilăria mea şi oamenii pe care-i cunoscusem.
Orice persoană în afară de mine însumi îmi era perfect indiferentă.
De fapt, nimeni nu trăia în lumea mea fără ca eu să-i insuflu respirare.
M-am văzut la baie în oglindă şi m-am ucis dintr-o privire. Încep să-i elimin pe rând. Vecina de la trei, din punctul meu de vedere, e dusă la cimitir.
Vânzătorul de ziare a murit când mi-a vândut ultima dată ediţia de alaltăieri, zâmbindu-mi şmecher. Credea că nu îl bănuiesc când eu de fapt îi întinsesem o capcană.
Copacii totuşi au rămas în picioare pentru că simţeam nevoia să mă izbesc de un obstacol când bântui fără noimă prin mine însumi. Sunt un om ideal. Nu vreau să mă alterez cu lumea. Mă prăvălesc mereu din picioare în colţul ăsta şi stau cu obrajii lipiţi de cele două ziduri şi suflu alert. Acolo simt eu centrul Pământului. Este fierbinte. O respiraţie clocotită.
***
Orgoliu
Despletită, erotică, în toată ţesătura ei de lemn, masa mea era întinsă toată ziua lungă şi blondă, iar din coapse îi răsăreau lucrurile, iar în ochiul ei dilatat se vedeau gânduri pătrunzând ca norul, albite de respiraţia lor ritmică semn că erau vii şi se-ntrupau lent în propria lor fiinţă uneori... uneori cuvintele mele erau cuvinte de lemn şi era greu să le ţii în gură. Astăzi, spre exemplu, nu-mi dădea pace cuvântul ieri şi devenise solid şi greu, imposibil de pronunţat. Pentru că tot ce mi se înâmpla astăzi mi se-ntâmplase şi ieri. Preferam să mă uit în trecut, pe-atunci pe când trăiam aventuros şi original.
Acum priveam cu teamă primăvara. Cât curaj avea primăvara asta ca şi Hrista.
Dragul meu,
Ştiu că a trecut vremea când bărbaţii se mândreau cu vitejiile lor prin războaie. Astăzi ei trăiesc tăcuţi şi retraşi luptându-se cu feminitatea vieţii, cu grijile cotidiene, cu creşterea pruncilor... suntem cu toţii nişte gospodine în această nouă ordine a lucrurilor pe care singuri ne-am creat-o, de aceea, dar nu numai din acest motiv, eu te înţeleg. Trebuie să-ţi spun, şi sper să fii mândru de mine, că zilele din urmă am fost un om pe care oricine s-ar putea baza cu toată încrederea. Am făcut cumpărături într-unul dintre cele mai mari magazine de la marginea oraşului, am condus apoi maşina, la oră de vârf evitând cu grijă: celelalte automobile, pietonii, câinii şi pisicile, copiii năzdrăvani şi razele de soare care-mi acopereau privirea din când în când, în pauza dintre clădirile înalte. În casă, am făcut ordine şi curăţenie, am spălat ferestrele!? Astfel am mai multă lumină, uneori prea multă, obositoare, mă ustură ochii şi, of!, o să-mi cumpăr draperii... Am aprins singură aragazul cu foc de la chibrituri şi am gătit un pui întreg disecându-l înainte în bucăţele mici. Pe tot, înţelegi?, bucăţică cu bucăţică de carne crudă de pui şi da, n-o să-ţi vină să crezi, dar va trebui să mă crezi pe cuvânt, am făcut dragoste cu soţul meu care-a venit acasă pe când aveam mâncarea aproape gata, pe când mestecam cu o lingură de lemn în sosul roşu, de la bulion, dragă, nu te gândi la prostii.
Te sărut,
Hrista
Şi pe măsură ce-mi aduceam aminte de ea simţeam că ameţesc de dragoste. Ne-am prefăcut o săptămână că avem un copil. Am zis să fim şi noi ca alte cupluri care se ţin de mână prin parc şi împing cu tandreţe căruciorul de nou-născuţi. Am cheltuit jumătate din venitul pe o lună ca să achiziţionăm un asemenea obiect. Ne-am procurat o păpuşă, am învârtit-o în trei bluze albe ale Hristei, ne-am făcut de drum. O zi şi jumătate a supravieţuit copilul nostru. Apoi ne-am îmbătat ca zeii şi am scăpat de sub control destinul bebeluşului. Căruciorul a aterizat sub roţile unei maşini, iar noi ne-am trezit la miezul nopţii pe un petec de iarbă dintr-o grădină a nu ştiu cui. Sărisem probabil gardul, mare lucru că nu ne frânsesem gâturile, şi când am deschis ochii, cu feţele în sus, ne-am minunat de cele trei luni de pe cerul nostru, ne-am iubit şi ne-am jurat iubire şi nici nu ne-am mai gândit de-atunci la ideea de a întemeia o familie. Noi nu eram os de cuceritori. Noi pârjoleam tabloul citadin şi lâncezeam între pereţi mânjiţi cu negru de fum. Hrista! Hrista avea multe batiste de pânză albă. O adevărată colecţie. Oferea întotdeauna câte o batistă cerşetorilor din drum. Pentru despărţiri!, zicea ea. Oamenii amărâţi îşi iau mereu adio de la ceva. Nu ştiu de ce râdea de chestia asta. Şi noi eram săraci, şi asta nu ne distra întotdeauna. Totuşi, era stranie imaginea aceea: un zdrenţăros murdar şi vânăt de frig fluturând o batistă în urma noastră... ca o poezie.
I-am scris o dată o dedicaţie Hristei: din grădina zoologică, pentru maimuţica mea iubăreaţă.
Era un joc de-al nostru. Ne imaginam că trăim în două grădini zoologice la mare distanţă. Eu, în Australia, ea în Asia Mijlocie. Ne scriam bileţele exotice marcate de ultimele delicatese culinare. Dar pentru ca jocul să fie şi mai palpitant, scrisorelele erau depuse în cutia vecinei de la trei pe care, când eu, când ea, o spărgeam sistematic în fiecare săptămână. Dacă erau descoperite din greşeală, mesajele conţineau: picioruşe de bambus cu urechi din lemn de arţar sau cotlet de porc spinos cu garnitură de ochi de veveriţă... şi orice alte extravaganţe ne treceau prin cap. N-aveam limite.
Mama: N-ai nici o limită!
Tocmai tu, mamă, care de mic îmi spuneai poveştile cele mai de necrezut pentru ca eu, copil fiind, să ştiu, să intuiesc, să pipăi nevăzutul, tocmai tu, mamă, care-mi tăiai brăduţi în untul pe pâine din latul cuţitului şi mă făceai să mănânc astfel un codru la micul dejun şi nu mă-ngrădeai în năzdrăvăniile mele, îţi pui acum cearcăne sub ochii tăi frumoşi albaştri, verzi, căprui şi mă fugăreşti cu glas schimbat prin toate cotloanele minţii?
Mama: Ai şi tu o mamă.
Sunt cu inima împăcată. Ţi-am dat tot ce-am putut. Când ai avut nevoie de un ucigaş, m-am oferit şi nu ţi-am cerut nici un leu pentru asta.
***
N-am icoane-n casă. N-am nici o imagine concretă spânzurată de pereţi. Sunt nenumărate tablouri în capul meu. O galerie completă.
Unchiul meu Negruţu, m-a izbăvit de multe. Dar el era un cal şi pe probleme omeneşti m-a sfătuit să duc o viaţă cabalină.
Mă uit la ce-am scris şi pare totul fără sens. Nu cred c-o să înţeleagă cineva orice din astea. Dar nu mai pot să mă opresc. Trebuie să scriu mai departe. E tot ce mi-a mai rămas de făcut. Peste tot, oriunde. Aseară mi-am notat pe talpa bocancului cuvântul „calcă“. N-are nici un sens. Dar trebuia s-o fac.
