Pe aceeași temă
Nu am mai fost niciodată atât de singură într-o expoziţie atât de frumoasă de fotografie. Impecabil curatoriată de către Oliva María Rubio şi aşezată pe pereţii multicolori. Şi nu m-am simţit niciodată mai singură. La MNAC, în expoziţia de la etajul al doilea, Itinerarii. Afinităţi. 10 fotografi spanioli, deschisă între 16 septembrie şi 10 octombrie, te izbeşte o fotografie curată şi depopulată. Chiar şi acolo unde imaginea captează o comunitate, un grup de personaje – aşa cum se întâmplă în seria de fotografii la limita dintre documentar şi pierdere voită a timpului şi a spaţiului, ale Cristinei García Rodero – fotografia te impresionează prin imensa ei tăcere şi singurătate. Nimic mişcat. Fiecare cadru devine un poem, o sculptură, un tablou suprarealist.
Când am aflat de expoziţia spaniolă de la MNAC, m-am întrebat de ce. Asta pentru că Muzeul Naţional de Artă Contemporană mă şochează cu expoziţii apărute din neant, neplanificate, ieşite spontan la iveală. La intrarea în muzeu, jandarmul mă întreabă şi el insistent unde merg. Îi specific numele expoziţiei. Faţa lui mirată ascunde tot un de ce. De ce să merg duminica, după prânz, la MNAC, la o expoziţie de fotografie? Itinerarii. Afinităţi trasează un minunat peisaj interior al Spaniei. Porneşte de la poemele fotografice pictate manual în acuarelă, ale artistului Ouka Leele şi se opreşte – după un lung itinerariu în Spania profundă, catolică, iniţiatică, părăsită, nostalgică – asupra unei serii de fotografii ale lui Xavier Ribas: „Domingos“. „Duminici“-le lui Ribas, urmărite de-a lungul a trei ani (1994-1997), arată oameni în ziua lor liberă, plantaţi undeva în natură. Mare, picnicuri improvizate lângă maşină, locuri deloc îngrijite, peisaje care nu îţi taie respiraţia: nimic vesel în fotografiile de duminică. Mai degrabă o nostalgie a altor ani, nimic solar, turistic, exotic. „Duminicile“ m-au impresionat prin culorile lor: fotografiile supraexpuse, arse, dau imaginea unei Spanii similare României anilor 80. Aceeaşi lumină, aceeaşi sărăcie a elementelor cuprinse în fotografie, acelaşi aspect auster şi ceva din fotografiile lui Michele Bressan.
Afinităţi
Puţine fotografii sunt panoramice, puţine prezintă imaginea generală, multe dintre ele se concentrează pe detalii: un colţ de stradă, oameni, cupluri, feţe, evenimente. E o expoziţie despre viaţa de zi cu zi şi despre oameni, dar pe fundal ghiceşti că ai de-a face cu o ţară a anilor 80 (căci majoritatea fotografiilor sunt din acei ani) în transformare. Socialul şi economicul rămân undeva în spate, dar apasă asupra punctelor de focus ale camerei. Anii spanioli postdictatură se simt – în unele puncte – similari anilor 90 româneşti: dezvoltare economică inegală, imigranţi spanioli care muncesc în alte ţări din Europa de Vest şi trimit bani acasă, situri renovate sau noi care stau alături de clădiri de patrimoniu în ruină. Această stare suspendată, dezolantă se regăseşte în fotografiile lui Ferran Freixa ori în cele ale lui Ángel Marcos.
Spania este astăzi unul dintre locurile preferate ale imigranţilor români. Şi atunci: ce poate să însemne o asemenea expoziţie pentru societatea românească? Poate faptul că graniţele ce ne despart de Vest sunt mai subţiri decât ne închipuim şi poate şi faptul că noi ne aflăm cam în acelaşi loc unde Spania era în urmă cu 30 de ani, cu toate precauţiile pe care trebuie să ni le luăm, precauţii legate de faptul că avem de-a face cu dictaturi cu ideologie diferită – Spania se va deschide încă din anii 50 Occidentului, în timp ce România se va izola treptat nu numai de Occident, ci şi de ţările socialiste. Singură într-un peisaj cvasifamiliar, deschid rând pe rând ferestrele de imagini ale unei lumi paralele, ale unui timp pentru care amintirile nu sunt doar alb-negru, ci pot căpăta culori violente, în nuanţe suprarealiste.
Expoziţia celor zece fotografi spanioli, lipsită de coride, flamenco, chitare sau La Sagrada Familia, fără nimic exotic, cu specific local, oriunde ar călători, ar găsi privitori care să-şi găsească locul în cel puţin una dintre imagini. Tocmai de aceea, când am părăsit expoziţia, mi-am amintit versurile lui Lorca: Soledad pensativa / sobre piedra y rosal, muerte y desvelo / donde libre y cautiva...
