Pe aceeași temă
1.
Şchiopilor le e frică de câini. Cine ar crede văzându-l ţeapăn, alb ca varul, că e chiar Gogu Vrabete zis Tango. Nu se amesteca el cu tipii din pasajul Macca unde fierbea tărâţa bursei negre, dar de la Matache Măcelarul până la Chibrit, era cineva. Farsa cu asmuţitul câinilor pe când ieşeau de la cinema seara venea de la invidioşi. Cairo, Prafu Jumară, Buză, Nazarie & mnealui boier Mişu Banu. Îl tachinau pe Gogu de-ai dracului. Le sufla ponturile şi le ciupea damele de cur. Până dispărea lătratul, zâmbea de i se învineţea obrazul. Când se făcea ca indigoul, ei alungau câinii cu pietre, huooo, găsi-v-ar moartea p-acasă! Îi apuca un râs de se dărâma Gara de Nord. Aceeaşi figură i-o făceau şi când ieşea din local să vrăjească fufa s-o ducă într-o cameră vizavi la Hotelul Astoria. Rămânea ca o statuie. Se învineţea şi cămaşa aia apretată, cu guler tare, de şmecher. Prin pereţi se auzea Jealousy. Recunoştea acordurile dintr-un miliard, deşi nu mai dansa. Cândva ţinuse să fie un profesionist, să apară pe o scenă adevărată. Totul s-a năruit într-o joi. Aşa speriat cum îl vezi, imaginează-ţi că odată Gogu a fost idolul saloanelor de dans. Când apărea cu talia lui subţire, aaaah. Bătea cu zvâc din tocuri. Strângea dama la sentiment. Bre, făcea ravagii, zău!
În acele timpuri fericite ducea o viaţă dublă. De luni până vineri era amploiat pe undeva. Cred că vindea bilete de loterie prin Filantropia. Mai ţuţerea la curse. Avea câţiva cai favoriţi, Grette, April, Surcica, şi paria. Împuşca francul. Mergea la gale de box şi aici paria. Păgubos, nu lua nimic. Fusese băiat de prăvălie la Safarian, cafegiul din Villacros, dar nu i-a plăcut la tejghea. Visa mai mult pentru el. Eh, amărâtul ăsta mai cenuşiu ca şobolanul, sluga – un nimeni – sâmbăta şi duminica învia. Se lepăda de pielea lui de fraier şi strălucea câteva ceasuri. Se ducea la salonul lui Akim înţolit cu costumul cenuşiu la două rânduri, cu dunguliţe subţiri ca firul pânzei de păianjen. Un trandafir înfipt în rever. Avea nişte cravate bestiale. Făceai moarte de om numai să îţi atârni una de gât. Unde dracu le găsea? Odată, comisarul Ţepeluş l-a luat nu pentru trafic de devize & contrabandă. Voia să afle cum face rost de zdrenţele alea catifelate de culoarea gri fer, foaie de ceapă, chihlimbar, prună brumărie. Comisarul, mare curvar, plusa la o damă din lumea mare, bd. Pake 34. S-a gândit la Gogu – să-i dea o faţă comercială cu una din cravatele lui miraculoase. A luat şi lecţii de tango de la el. Tot l-a băgat la beci. Pesemne că dama îi rezista. Gogu al nostru s-a purtat eroic. Nu a cedat la strânsul cu uşa. Era exact în ziua când Ribbentropp & Molotov se gratulau cu şampanie & caviar la Kremlin sub privirea de peşte mort a lui Stalin. În acele momente disperate pentru Europa, Gogu a fost tratat cu scatoalce. Totuşi, comisarul nu a aflat secretul cravatelor asasine. Lumea ieşea din ţâţâni. Ce dacă! Într-o mahala din Bucureşti se discuta aprins la Poliţie despre nodul cravatei. Peste o săptămână nemţii au hăcuit Polonia şi Gogu s-a întors la ale lui cu dunga pantalonilor dusă. A continuat să piardă multe ceasuri legându-şi nodul şi ascultând la radio declaraţii londoneze. La Paris se exprima dezolarea. Ce treabă avea el cu Europa! Scotea din şanuri pantofii. Avea unii speciali, cu scârţ şi placheuri extra. Îi plăcea să simtă scândura tare când bătea din picior, ţac.
La salon nu mergea pe jos, să nu îşi strice ţinuta de gală. Avea un şofer de taxi în gară, amic. Ştia ora şi se înfiinţa la fix să îl ia. Odată ajuns la salonul Akim, îl imita pe Bogart dându-se jos din Packard. Îi plăcuse scena din film la nebunie. Portiera întredeschisă, întâi apare pălăria. Punea talpa şi se strecura afară, după ce privea lung prin parbriz. Un minut cât să observe lumea strânsă pe trotuar că Gogu Vrabete a sosit. Iată-l sub firmamentul „Salon de dans“ – litere albastre, verzi violet, alături de o pereche îmbratişată pe un afiş înalt cât felinarul. Difuzoarele date la maximum zăpăceau strada. „Cavaleri şi domnişoare, intraţi înăuntru! zbiera un grăsan. Să vezi cea mai tare orchestră, acordeon, ghitară, contrabas, pian Steinway, la tobe Sergiu Malagamba. Băuturi fine la discreţie, sifon la ghiaţă şi serveşte pateurile maestrului Zigu“. El nu plătea bilet. Cumpăra tichete bleu de tombolă pentru regina balului. La intrare câţiva duri îl recunoşteau. Se dădeau în lături plini de respect. Nu ştiu de ce, la vederea lui Gogu Vrabete, renunţau la mutrele de bătăuşi. Aferim. Gogu era naşul lor. Îl admirau într-atât, că îi vedeai gudurându-se fericiţi să îi strângă mâna, să îi ia o scamă de pe guler, să îi spună pe nume. Să se afişeze cu el, să îl întrebe cum te simţi în seara asta. Numai de la dans i se trăgea. Află că era nr. 1 în salon. Dansator brava, fiţos, cu trupul ca un arc, cabrat. Arunca o privire întunecată, ridica din sprânceană, zâmbea scurt din colţul gurii ca un mafioso. Dădea un bobârnac pălăriei.
Închipuie-ţi, tipele se umezeau. Trecea de mardeiaşii de la intrare ca în filmul cu Clark Gable care juca în vara aia. Muşcându-şi mustăcioara, trăgându-se de lobul urechii. Zicând – hai, salut! Nonşalant, şanticler, nepăsător, cum îi stă ţuţ unui gagiu.
Odată intrat în salon, îl întâmpina maestrul de ceremonii. Un rus scăpătat, aciuit pe aici de la Odessa, după ce fusese gonit de bolşevici. Îi anunţa cu o voce de bas intrarea ca la un mare bal moscovit, bătând cu bastonul în parchet. Îi plăcea chestia asta. În rest, plecăciuni, respect, bine aţi venit d-le Vrabete. Patronul, Moni Refec îl plătea cu ora să facă tot circul ăsta. Rusul se achita perfect. Mulţi veneau la „Salonul de dans Akim“ să fie salutaţi ceremonios de lunganul slăbănog în haine de epocă. Toţi îi spuneau Vasea. Gogu cuprindea dintr-o privire parchetul dat cu ceară. Scaunele goale, pâlcurile de cavaleri şi dame. Era regatul lui. Se întreţinea un minut-două cu tipii din orchestră. Se înghesuia apoi la tejghea. Bere Luther, bragă gălbioară, sifoane la ghiaţă. Stătea o vreme la taifas cu Bogart, Clark Gable, James Cagney din cartier. Fetele în colţul opus, fâlfâiau din evantaie în rochiile lor înfoiate încărcate de pamblici & volane. Găseai după gust, Garbo, Rita Hayworth, Lana Turner, Mae West. Fiecare cu zeul împrumutat pe doi lei la Cinema Marna. Gogu nu apărea de la început, era sub demnitatea lui. Venea mai târziu, când dansul era-n toi, fix între piesa 5 şi 6, maxim de rafinament în ce priveşte protocolul. Ştia să îşi vândă marfa. O seară de dans fără Gogu Vrabete, zeul localului, era de neimaginat. Era dat în Paşte. Toţi ochii se întorceau spre el când se ivea în cadrul uşii.
Cartierul era plin cu case de rendez-vous, cârciumi şi tractiruri cu felinare roşii. De pivniţe, ganguri întunecoase cu curve, curţi umbroase cu mese şi muşterii care îşi negociau tariful cu damele. Încăierări în fiecare seară. Se luau în cuţit să îşi probeze onoarea în faţa lor. Ultimul rest al codului cavalerilor din Europa îl găseai într-un colţ din Valahia – ca să vezi! Aici dădeai şi de Gogu Vrabete.
Noaptea cartierul era mai nesigur ca frontul. Pegră, interlopi, tipi de mână forte, exboxeri, tâlhari. Venea şi lumea din afară, nu doar fanţii dintre Chibrit şi Matache Măcelarul. Figura aparte o făcea Mişu Banu, zis Conaşul. Ce căuta un boier sadea aici? Bună întrebare. Eh! Venea să îi pută transpiraţia curvelor. Se înnebunea să asculte vulgarităţile mahalalei. Când auzea una mai groasă, te ruga politicos să repeţi cu „r“-ul lui catifelat. Lăsa un bal deochiat dintr-o locantă de lux, Dancing Colorado sau Fu Chang, şi se arunca în Hispano Suiza ştiut de tot oraşul, verde ou de raţă, şi venea la Akim. Altă figură era un gazetar Nazarie.
Ce căuta aici? Detalii morbide, poveşti despre fetele din bordeluri. Făcea reportaje senzaţionale despre crime, drame sentimentale, jafuri. Gara de Nord şi împrejurimi – fieful lui. Era expert în scotocirea mizeriei. Şi când nu găsea drama de care avea nevoie, inventa una. Cine l-ar fi contrazis? Mai era şi Prafu Jumară, întors din America. Spunea basme cu gangsteri, cu sinucigaşi faliţi care se aruncau de pe bloc şi şomeri aşteptând la coadă să primească o supă. Apoi, Rudolf Banu, colonel la acea vreme, îl surprindeai ascultând poveşti mirosind a pizdă, a alcool, a sânge pe care le debita Moni Refec – Akim în acte, patronul speluncii. În Gogu Vrabete, idolul acelei încrucişări de străzi, Griviţa cu Buzeşti, aveau exponatul perfect al periferiei. Unde mai pui că dansatorul nostru nu observa distanţa imensă dintre ei. Pentru el universul era acel salon cu perechi patinând pe parchetul dat cu ceară, cu scaunele trase la pereţi, populate cu domnişoare pudrate şi rujate, agitând evantaie de hârtie... Gogu nu îşi imagina că dincolo de limitele cartierului exista viaţă. Amuzant, nu? Cam astea ar fi personajele dramei. Eşti mulţumit? Ah, mai era şi Cairo, un gangster.
2.
Orchestra lui Ochialbi începea să se tânguie. Sunetul era ca fumul de ţigară. Ţi se insinua în suflet o boală incurabilă. Apoi se făcea cleios, languros, funerar. Într-o clipă parchetul se încărca de perechi. Gogu rămânea pe margine, aştepta să se încingă atmosfera. Trei-patru tangouri nu le dansa, se ţinea de o parte. Zeul nu se amesteca în jocurile novicilor. Se lăsa rugat de cavaleri să intre pe ring. În fine, cabra şi trecea cruciş prin sală urmărit de priviri nerăbdătoare. Unii îi doreau să cadă tăiat de un cuţit. La mahala cam aşa se încheiau duşmăniile. Gogu ridica o sprânceană, strângea maxilarele, expectora aerul din plămâni. Urma reverenţa exersată în oglindă. La asta nu rezista nimeni. Nu dansa cu oricine, numai cine ştia paşii avea onoarea. Cuprindea dama de talie, cotul sus, înţepenea. Veneau primele acorduri. Cădea acordeonul melancolic. O privea insolent drept în ochi ca în filmul ăla argentinian Romance del diablo. Gogu l-a văzut de 3.000 de ori. Scotea fiţos din manşetă o batistă imaculată ca Sfânta Fecioară şi o întindea în palmă. Nu trebuiau să se atingă, un centimetru măcar. Era maximum de rafinament la Akim. Să dansezi tango şi să nu o atingi. Numai frison, excitaţie, ţi se sburlea părul. De unde dracu scornise figura asta, pentru că dumneaei era deja înnebunită de atâtea maniere cu care o trata respectivul, Gogu adică. Făcea mai mult decât un compliment şi o conversaţie pe terasă în doi. Dizeurul Bubu Felix lansa un tremolo baritonal de vită înjunghiată. Îngheţai, te excitai ca prostul. Îţi simţeai coaiele grele în nădragi. Ziceai că e Gardel, nimeni altul. Întâi Gogu lăsa să îl inunde sunetele ghitarei. Apoi sângera vioara, suspina acoperită de un pian. Nostalgia – dacă îţi închipui că Gogu ar fi fost vreodată nostalgic – îi înfigea ghiara în inimă. Făcea să îi pulseze tâmplele. În opt secunde începea să leviteze. Se rotea înceeeet, paşi rari, strânşi, răbdător ca îngerul din poarta cimitirului Sfânta Vineri. Tangoul e o conversaţie intimă. Sunetele languroase îţi şoptesc ceva la ureche. Puţine vorbe, aspre şi pătimaşe. Îţi încredinţează un secret. Că nu mai ai mult de trăit. Femeia lipită de tine e din carne şi sânge, viaţa însăşi. Înghite-i respiraţia, fă-o să simtă că sunteţi priviţi de un Diavol din imediata apropiere. Tangoul îl făcea zdrenţe cu patima lui, o patimă neastâmpărată de nimic. Făcea un pas, adăuga încă unul, se învârtea pe tocuri. O privea intens.
Îşi smucea capul nărăvaş într-o parte. Ea îşi lipea obrazul de el. Aaaaah! Nu Gogu Vrabete era tipul care dansa, ci tangoul se folosea de el ca de o unealtă. Celelalte perechi se retrăgeau lângă pereţi, preferau să îl privească. Era un dansator desăvârşit. La bar şi afară nu rămânea nimeni. Se strângeau să îl privească. Înţepeneau ca într-un tablou. Era climaxul serii. Cu ochii aţintiţi asupra lui şi damei pe care o strângea în braţe cu fason. Se auzea vocea lui Bubu Felix, cel mai tare dizeur dintre Fiume, Istanbul & Odessa. Leit Gardel, glas, ţinută, privire. Gogu dansa până când simţea cămaşa udă-n spate şi Ochialbi anunţa: „Şpriţ, pauză! Cavalerii sunt invitaţi în grădină să servească bere Luther de la ghiaţă şi să trateze domnişoarele cu minunate gustări & dulciuri oferite de maestrul Zigu. Poftiţi!“.
Asta era lumea lui. Fericită. Tot ce iubea mai mult. Săptămâna trudea în praf, alerga ca nebunul de colo-colo. Făcea bani, se descurca, furnica prin cartierul din jurul Gării de Nord pe unde avea clienţi. Se acoperea de jeg, de sudoare, dizgraţios, cu hainele de rând, fără ţinută – era un trepăduş. Sâmbăta & duminica, stropit cu parfum, costumat la fix, cu pantofii de şmecher – devenea alt om. În salonul de dans Akim era zeul Gogu Vrabete. Pentru asta toata ziua îşi cremuia pantofii – îi făcea oglindă. Avea unii, comandă specială din viţel neînţărcat, hrănit numai cu bere, zicea cizmarul Gore, cu atelierul în faţa bisericii Sf. Nicolae în spatele Halei Obor. Cioc strălucitor, tocuri mai înalte, scârţâiau la mers. Blacheurile făceau tac când lovea parchetul. Tre să-l fi costat o avere. Purta şireturi în trei fire, roşii, de fante. Se împarfuma, punea vesta neagră. Nu îşi văxuia pantofii în colţ la Vică Bâlbâitul, lustragiul. Prefera să le dea luciu cu mâinile lui. Era un ceremonial pe care nu îl rata niciodată. Îi pregătea de joi la prânz şi îi cremuia vineri seara. Îi lăsa să se usuce în marchiză. Era superstiţios, când soarele se ridica de un deget peste zarzări & roşcove, peste liliacul din vecini, pe scăunel în curte el abia scotea şanurile. Începea să îi frece încet cu o cârpă de tafta moale. Operaţia dura vreo trei ore, lucra ca un ceasornicar. Până când nu simţea pielea cedând la apăsare, catifelată ca buca unei femei tinere, nu se oprea. Îi dădea cu ceară târziu, abia sâmbătă dimineaţa. Îi lăsa mai întâi la aer, o noapte, să se pătrundă. Când bătea soarele deasupra casei şi trebuia să te ascunzi la umbră, îşi termina opera. În sfârşit, avea pantofii clasa întâi, dansau singuri. Apoi trecea pe la Take între colivii cu păsărele cântătoare să îl tundă la ceafă, să îi ia în foarfeci mustaţa, să îi aranjeze perciunii. Îi purta zburliţi, până la lobul urechii. Frizerul îi lua obrajii la brici până se albăstreau. Ca să îi facă o plăcere, punea la patefon plăci vechi. Ce zici, ascultăm un potpuri cu Gardel? Gogu n-ar mai fi plecat, dar era grăbit să strălucească la Akim. Când era în toane bune, Take lua mandolina din perete şi îi cânta. Păsărelele din colivii îşi recunoşteau stăpânul şi îl îngânau fericite. Bacşişul se înzecea.
Bref, costumul l-a făcut la moş Efraim, „croitor extra pentru domni eleganţi“. Îl îmbrăca numai când mergea la salon. Se îndatorase, dăduse ultimul şfanţ. Ca fanaticii, care dau oricât să îşi facă damblaua. Avea clasă, bre! Nimeni din cartier nu arăta aşa. Spre sfârşitul scurtei lui cariere de dansator nu a mai pus cravată. Parcă prevestea ceva. Venea la salon deschis la ultimii doi nasturi de la cămaşă. Şi fără pălărie!!! Expresia tupeului şi aroganţei lui. Nimeni nu i-a contestat poziţia. Era cel mai tare de la Gara de Nord, până-n Obor, Colentina & Ghica Tei. Ce şoc a fost! Numai el îşi putea permite să vină la dans fără ţinuta de rigoare. Încălca o lege nescrisă şi putea să îl coste. Câţiva l-au imitat, dar pe lângă el treceau drept nişte nespălaţi şi terchea-berchea. Erau, fie vorba-ntre noi. Se vedea mahalaua pe ei fără binoclu. Damele aveau ochi numai pentru Gogu.
Pentru asta, l-a tăiat cu cuţitul într-o seară. L-a aşteptat afară, pe trotuar. Când a ieşit Gogu transpirat să se răcorească, haaarşt, pe spinare! Jean Glonţ zis Cairo. Se întorsese din Egipt unde făcuse prăpăd. A ajuns în arest pentru că l-a turnat amoreaza unde se ascunde, Cati Cioara. Se încurcase cu un evreiaş, comersant cu prăvălie în Lipscani. Deşi poreclit Glonţ, Gogu folosea cuţitul. Ţi-l înfigea în beregată şi te buzunărea. În rest, amabil, splicuit şi politicos. I-a făcut curtezanului un hatâr: l-a despicat de la gură la buric. Beregata i-a lăsat-o intactă. L-a tăiat fâşii şi i-a întins pielea pe sârmă chiar în curtea bordelului Maria Thereza, vizavi de Cinema Marna. Pe mort l-au găsit curvele în zori, întins pe gard ca o rufă. Restul din amorez l-a lăsat damei într-un lighean pe zăpadă, în faţa uşii, ca măruntaie de Crăciun. Ăsta era tipul care l-a atacat pe eroul nostru. Noroc că Gogu îşi luase haina peste umeri ca să nu îi fie frig când a ieşit să tragă ţigara. Cuţitul a sfâşiat stofa până să îi intre-ntre coaste. A fost o minune că a scăpat viu. Au sărit mahalagiii: hoooo, boala dracului, ţi s-a făcut de hoit? Bre, înainte să se care în Egipt fusese regele neîncoronat al saloanelor de dans. Văzându-l pe Gogu, se usca de invidie. Venise acasă şi îl găsise cocoţat pe tron. Timpul nu şedea în loc. Erau alte vremuri, nu ca acum. Cine e ăsta? a întrebat. Un uzurpator din Grant. Asta nu a răbdat. Aşa a ajuns Cairo să dea cu cuţitul. Nu s-a lăsat, dar saloniştii au impus ordinea – exista una şi nimeni nu cuteza s-o încalce. Au dat cu banul, au ales două gagici ţuţ. Arbitru a fost Vasea – maestrul de ceremonii al salonului – lipit de peretele opus orchestrei. Ca să tranşeze conflictul, au făcut 12 tangouri cu figuri. La final, Gogu Vrabete a ieşit nr. 1. Jean Glonţ-Cairo a trebuit să îi strângă mâna şi să îi dea şireturile de la pantofi, ca semn că pierduse supremaţia. Gata! Asta a fost. La partidă au asistat pe lângă Buză, Prafu Jumară, Nazarie & Banu şi impresarul Haim Bernstein. Căuta prospături pentru spectacole la Istanbul în Taxim. Îl mai folosise pe Gogu în şantan la Maxim – aici îl invita contra cost să danseze nişte babete, să le urmeze în camere la cerere – alţi bani altă distracţie. I le plasa discret, iar el făcea pe cavalerul. Bernstein îi ştia talentele, dar acum l-a văzut în stare să facă succes. L-a momit. Pfiu, ce noroc! şi-a zis Gogu. Îi era oricum obligat. S-a dus acasă dansând prin ploaie.
Se vedea culegând aplauze, îşi vedea numele pe afiş, chiar şi poza. În mahala vor auzi de el la radio, îi vor citi numele
în jurnale. Aşa vor afla despre spectacolele lui nemaipomenite la Buenos Aires, Caracas, la New York. Era fericit. A făcut trecătorii să fluture degetele la tâmplă – ce să-i faci, e ţăcănit. Ţara căzuse la ananghie, nori negri pe cer, şi el dansa bezmetic pe străzi! A ajuns acasă sub Podul Grant, a găsit în cutia poştală plicul bleu cu ştampila Comisariatului Militar din strada Francmasonă. Îi cerea să se prezinte la vizita medicală pentru încorporare. Habar nu avea că Rusia lui Stalin trebuia nimicită şi carnea de tun era la mare căutare. Gogu Vrabete de pe afişul salonului Akim din Piaţa Matache Măcelaru, Calea Griviţei nr. 78 visa la o carieră de dansator de tango, nepăsător la ce se petrecea în Europa.
3.
Visul lui de a fi mare artist s-a destrămat într-o vineri. Harta Europei se modifica zilnic. A văzut imaginile într-un jurnal de actualităţi. Mutilaţii, răniţii, ambuscaţii – ruine fumegând, pompieri, brancardieri prin moloz, piloţi făcând cu mâna din carlingă. La radio se dădeau ştiri din oră în oră. Atunci i-a venit întâi ideea să emigreze în Argentina. Să iasă cumva din capcana numită Europa. Nu avea de gând să îşi lase maţele într-o tranşee. Şmecherii ştiau că de război scapi la cabinetul doctorului Isidor Weiss. Salvase mulţi – contra cost, fireşte. Daca îţi operai la el tendonul, se rezolva. Te duceai la Comisariat. Aici te despuia în pielea goală; te plimbau prin faţa câtorva dudui drăguţe şi îţi scria pe foaie cu creion chimic, „inapt serviciu militar“. Trebuia să dai ceva. Nu erau proşti să nu vadă că te-ai mutilat singur şi erai bun de Tribunalul Militar. Judecătorii te trimiteau la ocnă să tai sare sau în linia întâi să mori brav pentru patrie să îţi răscumperi păcatele! Ce onoare! Nene, trebuia să te descurci. Aşa că Gogu a împărţit plicurile. Leul & marca nu se acceptau. Mergeau bine lira sterlină, francul elveţian & dolarul. Din bursa valutelor s-au aflat – până la Yalta & Potsdam – mai multe despre soarta frontului decât din comunicatele oficiale. Cădea marca, era clar că ruşii avansau – şi invers, bre. Fritzii nu prea erau cotaţi în pasajul Macca. Însemna că pierd războiul, chiar dacă îşi făceau de cap cu blindatele. Prăpădiseră deja Austria, Polonia, Danemarca. Urma iubita noastră Franţă. Hehe, Gogu era dispus să dea oricât numai să se izbăvească. Trebuia să scape de militărie dacă voia să îşi atingă visul şi să fie dansator de tango.
La Bucureşti nimeni nu voia să se sacrifice pentru patrie decât în vorbe. Fugeau ca dracu de tămâie să îmbrace uniforma. Cum să lase costumul lui de dans la două rânduri, croit la Moşu Efraim, ca să îmbrace un veston de postav de soldat? Numai nebun să fii! Mai mişto era să îţi cânte la ureche Sile Chitaristul decât katiuşele. Gogu a făcut cum l-a învăţat Prafu Jumară. Purta eşarfă roşie la gât, de unde zvonul că ar fi bolşevic. Era nene de curve în Filantropia şi parior îndrăcit la cursele de cai ca şi Gogu. El l-a trimis la colonelul Rudolf Buză, mare pizdar şi un client serios. Era şef cu recrutările. Avea ochiul stâng acoperit de o pânză neagră. Îi trebuia cremă Guban pentru trupă, folosită la lustrul bocancilor. Pentru luciul încălţărilor Vrabete şi Buză aveau o pasiune asemănătoare. Gogu a pus pe masă la Akim într-un separeu un teanc gros de verzişori. Colonelul a pipăit plicul, a pufăit din pipă şi strigat, peeee caaai! De ştiut că nu a uitat pe nimeni, a plătit toată lista. S-a împrumutat, a vândut câte ceva, afacere – scumpă. Odată scăpat de belea, îl aştepta Istanbulul. Era tot ce dorea de la viaţă. Să iasă din mahala. Să fie domn.
Pentru asta te duceai la clinica lui Weiss, strada Witting 36, să te taie fin la tendon. Doctorul, bre, văduv. Avea două fete de măritat, Bella, spălăcită, serafică, cu tenul ca varul. Raşela, măslinie, cu nasul căzut în gură & fonfăită. Nu le cerea nimeni de nevastă, dar ta-su voia neapărat să le mărite şi să le cuminţească. Păreau fericite să face partuze cu ofiţeri încartiruiţi în vecini. Macaronari, fritzi, englezi, ce pica. De dotă se ocupa Weiss personal. Gogu aflase de la Prafu Jumară cât trebuie să îi strecoare
în buzunarul halatului – trei miare. Estimp chirurgul se făcea că vorbeşte la telefon privind pe fereastră.
A ajuns conspirativ la clinică, după ce s-a întunecat. Să nu îl cerceteze vreo patrulă. Forfoteau în jurul gării. A durat cam 25 de minute să îl frece cu spirt pe laba piciorului, să îi înfigă o injecţie în fesă. Bine că abia după ce a amorţit l-a crestat la gleznă. Anestezia şi-a făcut efectul. Nu a simţit nimic. A fost fericit – se temea de dureri. Mata zăpăceşti damele prin mahala? Le iei la dans, i-a zis vesel. Weiss a lălăit tot timpul un tango la modă. Apoi a dat drumul la radio. Nemţii intrau în Paris şi gata. A tăcut brusc, a mânuit chiureta în tăcere strângând din dinţi. Gogu i-a fost recunoscător că nu va fi spulberat de explozii. Cum proceda? Ce a priceput Gogu era că îţi scotea un zgârci de lângă gleznă. După o vreme ţesutul se refăcea. Se întâmpla după încheierea păcii şi tu, valid, o luai de la capăt cu domnişoarele & aventurile galante. Aşa scăpa tinerimea din mahala de armată. Făcuse de zeci de ori asta, caz de Curtea Marţială. Gogu al nostru s-a prezentat la cabinetul doctorului în ziua când a căzut Parisul.
I-a făcut o injecţie, l-a anesteziat. Plăteai în plus să nu te doară, altfel te opera pe viu. La sfârşit, când îşi revenea, i-a arătat chiureta. I-a zis că o folosea şi la avort: te-ai născut din nou! Carne de tun scria pe tine! Gogu s-a sculat de pe patul învelit în muşama verde. Lumina puternică l-a obligat să închidă ochii. Ce fericit a fost. Bun. La vreo 5 zile, l-au chemat la încorporare. S-a aliniat în pielea goală pe un coridor. După un ceas l-au luat înăuntru. A trecut prin faţa câtorva dudui simpatice. I-au cerut să-şi ia palmele din dreptul sexului, să vadă dacă e întreg. Ohooo! Au chicotit, cu asta zdruncini bordelurile prin cartier! Aha! S-a fâstâcit. O blondă i-a prins scrotul între degete să vadă dacă e suficient de cărnos. Dacă reacţionează normal la atingere. Alţii i-au luat pulsul şi scos sânge din venă. Era să leşine. L-a ascultat cu stetoscopul. I-au făcut raze la plămâni, să afle dacă are TBC. Stătea prost doar cu călcâiul. L-au tuns chilug cu tot dichisul, l-au internat în Spitalul Militar să verifice ce păţise la picior. Nu le-a plăcut ce au văzut. L-au bănuit chiar că s-ar fi mutilat singur. I-a şi zis unul: cum tinere, mata, dansator, schioapeţi? Eh, la tip nu cotizase, era nou în branşă, picat din provincie. L-a prins la pişoar şi i-a trecut plicul. Ceilalţi membri ai comisiei erau deja cumpăraţi.
Buuun! Ieşit de acolo ştia ce are de făcut. Anume să se care dracului cât mai era timp. Trebuia să obţină paşaportul şi să îşi urce valiza-n tren. Zuza-roşcata, partenera lui de dans, îi povestise cât de mişto e la Istanbul unde se ţinuse cu un contrabandist. Gogu se înţelesese cu impresarul Haim Bernstein să prezinte tangouri în duet. Zuza a zis da, apoi a preferat să fugă în Egipt de unde i-a trimis o scrisoare cu ştampila cenzurii să îl înştiinţeze că nu mai vine, îmi pare rău, pupici. Bernstein s-a văicărit că dă faliment din cauza curvei. Afişul s-a schimbat peste noapte. Gogu urma să apară cu nişte panarame refugiate din Galiţia. Un banc prost – tăietura operată de dr. Weiss – nu s-a mai resorbit. Plătise bani peşin trei miare. Mă întreb: să fie din cauză că refuzase să se însoare cu una din fetele lui, Bella sau Raşela, la alegere, şi cu amândouă dacă avea chef, cum i-a cerut dr. Weiss? Ce ştim e că i-a montat cu skepsis la călcâi o tijă de argint. Să meargă totuşi cât de cât normal. Dacă nu făcea piruete, să se dea iar fante, să smulgă oftaturi damelor, era ca în vremurile bune. Măcar îţi rămâne viaţa. Nu ajungi în tranşee un stârv să fii sfâşiat de animalele pădurii. De tango, însă, nici vorbă. I-a făcut cadou un baston. Să uiţi că ai dansat vreodată! Proteza scârţâia de trezea căţeaua gravidă când venea acasă şonticăind. De unde venea, treaba lui! Mirosea a curve, a vin fiert cu scorţişoară, a flori uscate. A jelit ce a jelit şi gata, i-a trecut! Ce era să facă? A trebuit să înapoieze lui Haim Bernstein biletul de tren. Impresarul nu l-a crezut că a rămas infirm. Ai să îţi trăieşti toată viaţa în mahala! Aici te îngropi! Ti-a căzut una cu tronc şi nu ai chef de Istanbul. Ce mare dansator ai fi ajuns dacă nu erai os rău! Gogu l-a ascultat în tacere.
Aşa a murit dansatorul de tango Gogu Vrabete. Bre, zornăitul istoriei Europei a acoperit sunetul tălpii lui ortopedice pe căldarâmul mahalalei. Tot oraşul, Valahia, Balcanii, mai departe s-au umplut de acest sunet sâcâitor.
