Pe aceeași temă
Adorno respinge idealul certitudinii în filosofie, rupând astfel cu întreaga tradiţie a raţionalismului clasic modern, inaugurată de Descartes. „La urma urmei, de ce ar fi diminuată fericirea jucăuşă a spiritului de riscul erorii?“, se întreabă Adorno. „O idee care nu e riscantă nici nu merită să fie gândită“, spune el în cursul amintit.
Cu referire directă la Descartes, Adorno spune: „Eseul elimină liniştit idealul lui clara et distincta perceptio şi al certitudinii indubitabile“. El respinge ideea de metodă ca un ansamblu de reguli aplicabile la orice obiect şi ducând la rezultate sigure, aşa cum apare în Discours de la méthode al lui Descartes.
Deşi Adorno se referă aici nemijlocit la eseu, teza sa priveşte filosofia în genere: „filosofia este mai mult decât o simplă aferare, numai dacă riscă eşecul total, ca răspuns la insinuarea tradiţională a certitudinii absolute“. „Gândire propriu-zis filosofică există numai acolo unde gândirea poate greşi, unde ea este failibilă.“
Ca un corectiv al metodei, Adorno propune jocul. „Filosofia – spune el, nu fără umor – este un lucru serios, dar nici chiar aşa de serios.“ Jocul şi rigoarea sunt cei doi poli ai ei.
De altfel, eseul a fost forma predilectă de expresie a lui Adorno. Scrierile lui eseistice Minima Moralia, cuprinzând 153 de fragmente pe temele cele mai diverse, Dialectica luminării (Dialektik der Aufklärung, scrisă împreună cu Max Horkheimer, publicată în 1947), au avut cel mai mare succes.
Totodată, chiar în lucrările care nu sunt eseuri, Adorno înclina spre discursul eseistic. Pentru ca „filosofia riscului“ să nu fie o problemă pur psihologică (filosoful crede, are convingerea că poate greşi), procedeele la care apelează trebuie să fie riscante, incerte prin natura lor, putând să ducă sau nu la rezultatul dorit. Numai asemenea procedee sunt expresie a unei filosofii deschise, ca cea preconizată de Adorno, numai ele pot duce la ceva nou. Dar „o gândire deschisă nu este asigurată împotriva riscului de a aluneca în arbitrar“.
Procedeele de care va fi vorba nu sunt reunite, repet, sub conceptul „filosofiei riscului“ pe care Adorno nu-l are ca atare.
Un asemenea procedeu este intuiţia (Intuition, Einfall – tradusă şi prin „inspiraţie“), nu în sensul unei facultăţi aparte, extra- sau iraţionale, ca la Bergson, ci în sensul ivirii spontane a unei idei, aparent nepregătită de mersul anterior al gândirii, dar în realitate pregătită de activitatea ei inconştientă.
Un alt procedeu este speculaţia, „a continua să gândeşti dincolo de ceea ce este dovedit de fapte“ – dar nu oricum, ci „motivat“. În sfârşit, adâncirea în individual, în speranţa a cărei împlinire nu este garantată că în acesta se va dezvălui totalitatea.
Demersul filosofiei în general este numit de Adorno „experienţă spirituală“ (geistige Erfahrung), nu ca o activitate a „spiritului“ ca ceva aparte, imaterial, ci pur şi simplu ca reflecţie în planul conceptelor, opusă experienţei senzoriale. Iar termenul experienţă îşi are ascuţişul îndreptat împotriva deducţiei. Adorno foloseşte cu acelaşi sens şi termenul de „experienţă filosofică“.
Autorul Dialecticii negative afirmă că libertăţii „îi este asociat un element de incertitudine“, în timp ce „certitudinea absolută înseamnă întotdeauna nelibertate“.
Este unul din motivele pentru care Adorno respinge deducţia, principalul demers al filosofiei certitudinii. El consideră totodată că deducţia este o pură tautologie, „din ea nu rezultă decât ceea ce a fost introdus (la început)“. Adorno respinge şi sistemul, conceput de filosofia raţionalistă tradiţională ca deducţie dintr-un principiu (dintr-o primă propoziţie) a totalităţii.
O formă a filosofiei lui Adorno, inspirată dintr-o noţiune lingvistică, este parataxa, construcţia paratactică*.
Astfel, o operă fundamentală a lui Adorno, Teoria estetică (Ästhetische Theorie), este alcătuită, cum spune Adorno, din „părţi de egală importanţă, paratactice“, şi nu expuse „în trepte succesive, potrivit unei înlănţuiri argumentative“. În Ästhetische Theorie temele esteticii se succed fără o ordine necesară, separate numai prin câte un spaţiu alb, fără numerotare şi fără titlu. Este o operă prin excelenţă antisistematică a lui Adorno, în care dispare orice urmă a sistemului.
Preţuirea parataxei apare şi într-un eseu al lui Adorno consacrat fazei târzii a liricii lui Hölderlin, în care Adorno relevă „ingenioasele parataxe prin care şHölderlinţ evită sintaxa subordonată ierarhiei logice“ (citat de St. Müller-Doohm).
Parataxa este modelul lingvistic al non-constrângerii, al libertăţii, căreia îi este asociat, cum ştim, „un element de incertitudine“.
Filosofii, spune Adorno, ar trebui oarecum să „compună“, după modelul compozitorilor: „şGândireaţ trebuie, în desfăşurarea sa, să se reînnoiască neîncetat, atât prin propria sa forţă, cât şi prin frecarea cu elementul cu care se măsoară; decisiv este ceea ce se petrece în ea, nu teza sau poziţia; ţesătura şdas Gewebeţ, nu gândirea liniară, deductivă sau inductivă“.
Nicăieri caracterul deschis şi riscant al procedeului recomandat de Adorno filosofilor nu apare aşa de clar ca în acest frumos pasaj.
Într-acestea, metafora „frecării“ de materialul obiectiv care întâmpină gândirea exprimă adecvat raportul gândirii, al subiectului, cu obiectul, căruia, fără să înceteze a fi spontană, gândirea trebuie „să-i rămână fidelă“. Iar cuvântul „ţesătură“ exprimă interacţiunea în toate direcţiile a conceptelor.
„Filosofia riscului“ nu înseamnă relativism. „Adevărul este obiectiv, nu plauzibil“, spune Adorno. Numai faptul dacă un anumit gânditor ajunge sau nu, într-un caz determinat, la adevăr este nesigur.
În lingvistică parataxa desemnează juxtapunerea a două propoziţii fără precizarea, printr-un cuvânt, a raportului dintre ele. De exemplu: „E frumos afară, mă duc să mă plimb“. Opusă parataxei este subordonarea (hipotaxa), de exemplu: „Îmi e foame, deci mănânc“.
