Pe aceeași temă
Multă vreme după 1990, i-au fost imputate funcţiile academice şi o anume rigiditate în apărarea valorilor canonice, într-o vreme a decanonizărilor cu substrat politic. Însă cele câteva studii ample apărute în ultimul deceniu şi jumătate trădează mai degrabă un spirit „canonizant“ deschis şi mobil, în vreme ce zecile de prefeţe ale volumelor de Opere din colecţia Pleiade, „fragmentele critice“ şi o publicistică literară derutant de diversă îl arată, deopotrivă, deschis spre întreaga istorie a literaturii române moderne şi spre temele majore ale actualităţii culturale. Un spirit în acelaşi timp prudent şi „adus la zi“, aflat – după o formulă a lui Barthes pe care o invocă adesea – „în ariergarda avangardei“, angrenat în mari proiecte individuale şi colective. „Aducerea la zi“ vizează inclusiv augumentarea unor volume mai vechi sau mai noi, de la Dimineaţa poeţilor la cărţile despre proza lui Mircea Eliade şi despre tânărul Eugen Ionescu. Putem vedea în asta o formă de perfecţionism şi, în mod cert, un cult al completitudinii. La 77 de ani, criticul îşi vede neabătut de treabă: e la fel de activ şi de productiv ca de obicei, la fel de interesat de „matinalitatea“ literaturii şi de „tinereţea“ operelor.
Cea mai recentă apariţie editorială a sa constituie, în fapt, o versiune modificată, sensibil adăugită a cărţii din 2006 despre „tânărul Eugen Ionescu“. Într-o cronică pe marginea precedentei ediţii, Daniel Cristea-Enache se arăta contrariat de incompatibilitatea structurală dintre „obiectul“ destabilizator şi criticul „stabilizator“. Opinia sa nu diferă esenţial de cea a lui Nicolae Manolescu din Istoria critică... după care interesul postdecembrist al lui Eugen Simion pentru eseiştii „tinerei generaţii“ ar fi cel puţin curios, date fiind nepotrivirile de caracter dintre ei. Aparent îndreptăţite, asemenea evaluări pornesc totuşi de la o premisă eronată: la urma urmei, un critic autentic, „obiectiv“ în sens larg, caută să-şi aproprieze şi ceea ce nu-i seamănă, dar îl intrigă, spre deosebire de artistul pur care tinde să vadă pretutindeni reflectată propria figură interioară.
Sigur că autorul lui Nu a fost un spirit iconoclast şi în răspăr cu orice formă de opresiune atât în tinereţea sa antiacademistă cât şi la Academia Franceză, în vreme ce autorul Scriitorilor români de azi numai de iconoclastie nu poate fi bănuit. Pe de altă parte, Eugen Ionescu a constituit o preocupare constantă a tizului său critic, ceea ce ne pune pe gânduri. Comentarii ample despre el au apărut atât în „jurnalul parizian“ din anii 70, Timpul trăirii, timpul mărturisirii, cât şi în volumul Întoarcerea autorului, fără a mai vorbi de prefaţa la traducerea franceză din 1986 a lui Nu sau de eseurile postdecembriste despre tânăra generaţie interbelică şi teatrul românesc. O parte au fost încorporate în textul din 2006 sau reluate în 2010 într-o addenda. Un cuvânt greu de spus în acest sens îl va fi avut, desigur, latura confesivă a lui Eugen Simion care, în prefaţa ediţiei din 2006 (Un autor care fuge de criticul său), relatează amuzat un episod real cu aer de proză absurdistă: criticului care simte, imperios, nevoia să scrie un studiu despre Ionesco îi dispar, inexplicabil, din bibliotecă volumele acestuia; le regăseşte la fel de inopinat, pe urmă le pierde iar şi, în sfârşit, le „capturează“ definitiv, închizându-le cu cheia într-un sertar.
Rămâne, bineînţeles, de văzut în ce măsură această metaforă „ruptă din viaţă“ se verifică până la capăt şi în planul abordării critice. Oricum, atât prezentul volum, cât şi interesul pentru eseiştii spiritualişti şi „trăirişti“ ai anilor 30 se află într-o evidentă relaţie cu linia existenţialistă a criticii lui Eugen Simion, cu interesul său pentru jurnal şi „genurile biograficului“ şi, nu în ultimul rând, cu preocuparea dintotdeauna pentru tema paternităţii în literatură: o paternitate execrată ca opresivă, castratoare de către oedipienii moderni şi recuperată de nostalgicii tradiţiei... Ionesco însuşi este un „oedipian“ înrăit, tentat la bătrâneţe să se reconcilieze cu tatăl obsedant. Mai există însă şi un alt element în această ecuaţie, anume „contribuţia românească la universalitate“; în cazul de faţă, contribuţia autohtonă demnă de a fi recuperată şi promovată e tinereţea lui Eugen Ionescu, împreună cu „ego-critica“ sa (termen bine găsit, care sper că se va impune). Nu prea s-a observat că o bună parte dintre demersurile critice ale lui Eugen Simion, de la Întoarcerea autorului încoace, vizează deprovincializarea literaturii române prin punerea ei în relaţie cu patrimoniul culturii universale, în orizontul criticii şi literaturii franceze...
O contribuţie interpretativă importantă, lansată încă din anii 80, constă în sublinierea dimensiunii religioase/creştine/metafizice a lui Eugen Ionescu, dimensiune de profunzime a unei gândiri şi identităţi ambivalente, supuse, după formula lui Stéphane Lupasco, unei „logici dinamice a contradictoriului“. Capitole întregi din primele secţiuni ale cărţii (Literatura şi lumina primei zile, Sentimentul franciscan, „Nu“. Un exerciţiu de „ego critică“), dar şi din a doua (Întoarcerea democraţiilor spre religie ş.a.) o arată din plin. Sigur, şi dimensiunea carnavalescă, nihilistă, extravagant-dinamitardă, este în egală măsură discutată şi testată, doar că e privită dinlăuntru, dinspre zona profunzimilor spirituale şi legitimată valoric în consecinţă. Talentul (şi geniul) acestui scriitor care atinge maxima intensitate expresivă prin fuga de literatura calofilă constituie, retrospectiv, clauze ale canonizării nonconformismului. Cu alte cuvinte, Eugen Simion recuperează în contul culturii române şi eminescianismul profund, inaparent, nu doar „caragialismul“ asumat public (via Urmuz) al scriitorului care declara, în Nu, că, dacă ar fi francez, ar fi genial şi care, întors în ţara natală – „ţara mamei“ –, a sfârşit prin a dobândi râvnita universalitate, chiar dacă nu şi liniştea interioară. În capitolele despre anii 30-40, cercetătorul schimbă însă accentele, iar trimiterile la „lumina copilăriei“ (lucarna metafizică) lasă locul tot mai mult abordărilor din unghi psihanalitic şi moral-politic ale intelectualului panicat de „rinocerizarea“ României tatălui.
Cartea se citeşte cu participare şi delicii intelectuale. Eleganţa prozei critice a lui Eugen Simion, flegmatică în aparenţă, iscoditoare şi problematizantă în fond, nu se dezminte: pornind liniar pe firul biografiei interioare, autorul îşi înfăşoară „obiectul“ într-un discurs tentacular, care – urcând, reconstitutiv, pe firul Istoriei – se mulează pe zonele sensibile ale gândirii şi scriiturii ionesciene, se infiltrează în ele şi le ia pulsul estetic din interior. Criticul e secundat de un moralist subţire, de şcoală franceză, cu gustul „confesiunii publice“. Iată, dar, un punct semnificativ de contact cu „ego-critica“ ionesciană! Textul curge firesc, relaxat, spart de titluri şi subtitluri bine găsite, complexe, jucăuşe cu măsură – semn de empatie bine temperată cu obiectul.
Daniel Cristea-Enache considera în cronica amintită că, tot dând târcoale personalităţii ionesciene şi aproximându-i inefabilele, Eugen Simion nu reuşeşte „să pună punctul pe I“. Numai că „punctul pe I“ nu e soluţia unei ecuaţii, ci o căutare desfăşurată la nivelul întregului volum. Iar în materie de caracterizări „definitive“, ne-am putea mulţumi cu cea formulată de Cioran („Un Charles Chaplin care l-a citit pe Pascal“)...
Dacă ar fi ceva de reproşat acestei abordări, dincolo de unele mici inadvertenţe (la p. 147 e menţionat, greşit, numele avangardistului Jacques Costin în loc de Paul Costin Deleanu, un articol ironic despre Bucureştii viitorului e interpretat eronat în cheie antimodernistă etc.), este faptul că nu intră în dialog cu câteva contribuţii importante la temă ale criticii autohtone, dând impresia că le ignoră; mă gândesc la Anatomia unei negaţii de Gelu Ionescu şi la Eugène Ionesco, teme identitare şi existenţiale de Matei Călinescu (citat, totuşi, cu varianta în limba franceză de la Ed. Oxus, Paris). Spun asta întrucât dialogul critic al lui Eugen Simion cu studiile Martei Petreu (din Jocurile manierismului logic şi Ionesco în ţara tatălui) sau cu investigaţia polemică a Alexandrei Laignel-Lavestine sunt deosebit de stimulative. Ele stau, alături de alte studii şi revelaţii documentare recente (biografia franceză a dramaturgului semnată de André le Gall şi rapoartele secretarului de presă de la Vichy, publicate de Simona Cioculescu în Manuscriptum), la baza unor capitole inedite ale prezentei ediţii: cele despre diaristul Eugen Ionescu, despre diplomatul Eugen Ionescu şi „episodul Vichy“ şi despre procesul de calomnie din 1946. Din ediţia anterioară au fost revizuite îndeosebi capitolele despre publicistica interbelică a scriitorului, în lumina unor restituiri de ultimă oră ale lui Marin Diaconu (care a descoperit, în revistele vremii, numeroase texte publicate sub pseudonim de autorul lui Nu). Criticul nu îşi modifică în mod esenţial judecăţile, ci le nuanţează, le adânceşte şi le verifică prin confruntarea cu noile „probe“.
S-ar zice că echilibrul său temperamental e menit să compenseze dezechilibrul ionescian, reorientând tendinţele centrifuge printr-o atitudine centripetă. Volumul conţine excelente close reading-uri aplicate eseurilor din Nu, (pseudo)jurnalelor şi unor piese de teatru revelatoare pentru explorarea „absurdului“ lingvistic şi existenţial (Cântăreaţa cheală) sau pentru căutarea identităţii profunde (Ucigaş fără simbrie, Călătorie la cei morţi ş.a.). Există şi un bogat aport istorico-literar, îndeosebi în capitolele despre publicistica interbelică a lui Eugen Ionescu şi în comentariile pe marginea rapoartelor diplomatice de la Vichy.
Sagace, scormonitoare, pasionante sunt interpretările biografico-psihanalitice aplicate „romanului familial“ şi relaţiei scriitorului cu Tatăl român (demonizatul, enigmaticul avocat Eugen N. Ionescu, proiectat fantasmatic şi în figurile lui Arghezi sau Hugo). Secvenţele despre teatrul lui Ionesco în lectura lui Constantin Noica sunt, de asemenea, revelatoare (pentru filozoful inaderent la comic, fostul congener ar atinge universalitatea prin „sentimentul adânc al ridicolului“ şi prin faptul că „nu lasă omul aşa cum l-a găsit“). La fel şi cele de critică a criticii interbelice (cu un Şerban Cioculescu sesizând profetic în Nu calităţi de dramaturg), iar paginile despre publicistica ideologică din timpul războiului şi de imediat după, inclusiv cele despre corespondenţa cu Tudor Vianu şi Petru Comarnescu, sunt practic de necontrazis. Preferinţa mea merge înspre capitolele despre E. Ionescu şi colegii săi de generaţie (unde tânărul nonconformist e portretizat succesiv prin jurnalele intime ale prietenilor Arşavir Acterian, Octav Şuluţiu, Jeni Acterian şi Mihail Sebastian). Şi, de asemenea, spre lectura în paralel, via I.L. Caragiale, a Cântăreţei chele şi a variantei sale în limba română, Englezeşte fără profesor, scrisă la Vichy în timp ce Ionescu învăţa limba engleză. Fapt notabil – criticul nu trage spuza estetică asupra versiunii prime, păstrând le juste milieu...
Delectabil scrisă, doldora de sugestii fertile, Tânărul Eugen Ionescu este, de departe, cea mai complexă investigaţie dedicată perioadei româneşti a dramaturgului şi reminiscenţelor sale. Cum s-a mai spus, Eugen Simion rămâne un critic care nu deschide o discuţie, ci o închide. Cu precizarea că, dacă studiul de faţă închide (probabil) discuţia despre „tânărul Ionescu“, el are şi meritul de a o redeschide pe cea despre controversata, adulata, contestata generaţie a anilor 30 în cultura română.
Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu, ediţie nouă, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2009, 432 p.
