Pe aceeași temă
Doina Ruşti nu pariază – precum noua noastră cinematografie – pe „neorealisme“ mizerabiliste, a căror credibilitate vine dintr-o legitimare prin văicăreala noastră cotidiană (întemeiată, de altfel). Cum însă excelenţa în acurateţea radiografierii mizeriei morale şi materiale nu înseamnă şi înţelegere mai complexă a lumii, alternativa adusă în scenă de proza – realistă, însă şi fantastică – a autoarei este cu atât mai salutară. Formula autoarei are de a face cu ştiinţa semnelor şi a tratării acestora în ecuaţii paradoxale. Realismul bine structurat şi încarnat de proza Doinei Ruşti îşi dă întâlnire la fiecare colţ cu ieşirea în largul lumii ficţionale, într-o manieră care aclimatizează teme şi motive universale la contemporaneitatea rurală sau citadină românească, permiţându-i autoarei să pună bazele unui registru de creaţie în care teritoriile proprii devin recognoscibile atât prin tipologia subiectelor, cât şi prin tratarea lor stilistică. Rămâne, oricum, de înţeles mai bine ce fel de viziune asupra realului propune Doina Ruşti, mai cu seamă că s-a menţionat dimensiunea mitologic-folclorică a fantasticului pe care îl cultivă (fantome, vampiri şi, mai nou, farmacişti de odinioară, cum este Iane).
Recentul volum de proză Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (Iaşi, Ed. Polirom, 2010, 232 p.) porneşte de la o întâmplare pe care un interviu al autoarei o evocă astfel: „Într-o zi am găsit printre hainele vechi o cămaşă în carouri.
Întotdeauna există astfel de haine pe care oamenii le uită în câte o cutie, iar, odată regăsite, aduc în mod neaşteptat şi timpul lor glorios, pe când erau ţinute pe un umeraş aurit. Cămaşa mea, pe care o purtase demult un bărbat, respira încă aerul unei dimineţi de mai, suspinul cireşelor pârguite şi glasul hârâit al unui papagal.
Şi, îmbrăcându-mă cu acea cămaşă, am cutreierat prin cartierul Andronache, la început cu iluzia şi apoi cu certitudinea că în ţesătura albă şi roşie palpita încă inima altui timp. Aşa am scris nuvela care dă titlul recentului volum, apărut la Polirom, iar cămaşa adevărată, de la care a pornit totul, se vede pe copertă, agăţată de sacul Laurei Vasiliu, care a probat şi ea magia acestei pânze vechi“ (unica.ro).
Să spui despre o astfel de sursă generatoare de epic că ar fi ilustrativă, precum alte cărţi ale autoarei, pentru formula „subiecte fantastice plasate în contexte subliniat realiste“ este prea simplificator. Ar intra aici cam tot ceea ce e invizibil şi inexplicabil în întâmplările narate de proză în general, de la „nălucile“ sadoveniene la prozele SF ale lui Crohmălniceanu şi de la nuvelistica lui I.L. Caragiale până la proza scurtă şi unele dintre romanele lui Mircea Eliade. Povestea genezei volumului construit în jurul cămăşii în carouri, aşa cum o relatează autoarea în fragmentul de mai sus, permite să se înţeleagă în ce măsură legătura dintre baza narativă realistă şi glisarea în fantastic sunt, la Doina Ruşti, inextricabile şi derivă una dintr-alta, ce rol are în alunecarea către planul secund – ce devine curând principal, prin pondere şi recurenţă – implicarea subiectivităţii protagonistului capabilă să instituie o realitate ce se obiectivează.
Rezultă limpede că întâmplarea descoperirii unei cămăşi caroiate declanşează mecanismul asocierilor imaginative, pe fundalul subînţeles al teoriei după care orice obiect înmagazinează un halou energetic, o „memorie“ care rămâne umbra acestuia, câtă vreme obiectul respectiv continuă să existe. Dubletul spiritual al corpurilor, aura, spectralitatea lor amintesc de faptul că până şi aparenţa cea mai banală din lumea materială, cele mai anodine lucruri din universul nostru mărunt, de zi cu zi, comunică un mesaj invizibil. Faptul că Doina Ruşti a înţeles să construiască epic pornind de la răsfirarea amintirilor veşmântului în carouri nu poate fi lipsit de legătură cu legenda antică grecească a cămăşii lui Nessus, înzestrată cu o viaţă proprie şi capabilă de acţiune letală. Acolo – dar şi în proza autoarei noastre – cămaşa miraculoasă făcea transferul între registrele existenţei, schimbând viaţa în moarte şi legând moartea de viaţă.
Dacă apetenţa cunoscută pentru mitologie a Doinei Ruşti, manifestată în frecventarea „mitologiilor“ literare ale lui Cantemir şi Mircea Eliade, nu ar fi funcţionat, stârnită de obiectul vestimentar căruia i se distribuie rolul central în desfăşurările narative ale volumului, s-ar fi putut la fel de bine ca obiectul să fi fost altul; o lampă, precum cea a lui Aladin, un fluier, ca în cazul cântăreţului occidental care a scăpat un oraş întreg de rozătoare ş.a. Pe de altă parte, restabilirea unui culoar narativ între viaţă şi moarte semnalează frecventarea obstinată a unui orizont tematic în care se plasau şi unele dintre romanele anterioare (Fantoma din moară, Zogru).
În logica derivată din astfel de premise, prozele care urmează rămân grupate în jurul motivului central şi ideii de vase comunicante între trecut şi prezent, pregătind intrarea în scenă a trecutului prin figura farmacistului Iane. În schimb, scenografia este oferită de Bucureştiul din proximitate, într-un dialog subtil cu prozele fantastice ale lui Eliade, precum în La ţigănci ori Pe strada Mântuleasa. Odată instalată convenţia specifică, străzile devin oarecum enigmatice, bărbaţii din ferestre şi femeile de prin curţi arborează un aer ba amnezic, ba enigmatic, obiectele stradale – precum ceasul de la Universitate – înregistrează zgomote parazitare, dar cu un rost secret, tot aşa cum în povestea lui Benjamin Button ţagărele mergeau pe dos, întorcând timpul vieţii eroului născut bătrân de-adevăratelea.
Ingredientele folosite au, deci, precedent. Ele definesc, după Bianca Burţa-Cernat, „...proiectul unei proze integratoare, «totale», în care documentul de viaţă şi proiecţia fantasmatică, viziunea proaspăt-«realistă» şi jocul meta-narativ se armonizează perfect“. Miza tuturor acestor trucuri scriitoriceşti, folosite cu iscusinţă, „... ieşiri din timp, suprapuneri de planuri, întâlniri revelatorii cu personaje din veacuri apuse (...), totul sub umbrela foarte încăpătoare şi în acelaşi timp foarte subtil desenată a reflecţiei asupra Istoriei“, definesc deci o viziune asupra existenţei unei umanităţi specifice pe verticala succesiunii timpurilor.
Motivul telefonului psihopomp, prezent şi într-o povestire celebră a autorului SF Gérard Klein şi amintind de unele soluţii fantastice din Mark Twain şi P.H. Lovecraft, transferul temporal – din nou Un yankeu la curtea regelui Arthur, dar şi o întreagă literatură succedentă – arată că Doina Ruşti nu suferă de inhibiţii în faţa soluţiilor literare plasate în afara literaturii main stream, în zona „suspectă“ a marginalităţii beletristice fertile. „Experienţe şi identităţi uitate“ (Paul Cernat), devieri de sens în decodarea faptelor, modificări de contexte care îmbină inedit trecutul cu actualitatea privită, în destule pagini, cu tandreţe şi interes delicat pentru redescoperirea peisajului bucureştean de case şi vile, în contrast izbitor cu lumea blocurilor, îmbogăţesc cu elemente ingenioase, dar bine alese, lumea meşteriţei care ţese în iţe încrucişate, din ansamblul celor unsprezece poveşti din volum, o singură meganaraţiune care unora le va părea mai puţin sau mai mult decât un roman, fără a fi neapărat altceva decât un exemplar inovativ al acestei arte.
Prin noua ei carte, Doina Ruşti se reafirmă ca scriitoare fidelă sieşi, dar mereu deschisă abordărilor care o pot reinventa.
Doina Ruşti, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti, Iaşi, Ed. Polirom, 2010, 232 pp.
