Pe aceeași temă
Bineînţeles că minimalizez şi că reduc o carte care, cinstit vorbind, te prinde, la această inversiune. Nu, nu e vorba doar despre atât. E vorba despre curajul de a scrie un roman istoric curat, documentat şi cu destul curaj tocmai în anul în care, brusc, toată lumea a devenit interesată la modul maladiv de domnia lui Henric al VIII-lea. V-aţi dat seama că mă refer la deja celebrul serial HBO sau la romanele Philippei Gregory. Nu, cartea lui Mantel e deosebită: în primul rând, Cromwell nu e un monstru, ci, mai curând, un tip de afacerist renascentist, foarte atent la tot ce-l înconjoară, ştudinte al metodelor florentine de memorare (a se vedea Arta memoriei a lui Frances Yeates), un bărbat extrem de fidel, pornind de la primul său patron (cardinalul Wolsey, cel care, după 20 de ani de guvernare efectivă a Angliei, e mazilit şi, practic, ucis de către Henry pentru că nu găseşte calea de a divorţa, conform Leviticului, acest rege care susţine că aragoneza consoartă ar fi pătat totuşi cearceaful cu fratele său regal) şi sfârşind cu Henry himself, cel care-l scurtează de cap tot din cauza unui contract matrimonial ratat.
Acum, dacă e să fim cinstiţi, Mantel scrie un roman politic. Nimic nu-i face mai mare plăcere decât să intre în lumea intrigilor de curte – scenaristul Tudorilor are multe de învăţat de aici. Duplicitatea se extinde şi la nivel narativ: săltăm între o continuă alternanţă indirect liber/obiectiv. E şi metoda prin care Cromwell se ridică miraculos la nivel de erou renascentist, iar Thomas More (deşi privit, istoriceşte realist, însă împănat cu stileme/psiheme imaginative, cum ar fi pasiunea stupidă pentru covoare, în timp ce comandă cu rigurozitate arderi pe rug ale unor simpli cititori de Evanghelii în limba engleză) coboară la acela de monstru idiot. Pentru mine, efectiv, a fost cel mai bun roman istoric de după dubletul Claudius al lui Graves.
Începem prin a-l cunoaşte pe micuţul Thomas în timpul unei ritualice bătăi încasate de la fierarul/berarul Walter, cel care îi tăbârcea pielea centimetru cu centimetru. Acest centimetru cu centimetru va deveni un adevărat motto al lui Cromwell, o transferare din material (progres în nisipul ud de sânge, spre izbăvitoarea fugă) în abstractul carieristic (din fiu de meseriaş va deveni cancelar suprem al consiliului regal, cel mai influent om al Angliei): „Centimetru cu centimetru. Centimetru cu centimetru, tot înainte. Nu contează dacă-ţi zice ţipar sau vierme, ori şarpe. Ţine-ţi capul plecat, nu-l provoca. Cheagurile de sânge din nas îl împiedică să respire, aşa că trebuie să-şi ţină gura deschisă. Cum tatăl lui este preocupat pentru moment de stricăciunile aduse perechii lui bune de ghete, are răgazul să vomite.
– Foarte bine, zbiară Walter. Varsă-ţi maţele peste tot. Varsă-ţi maţele peste tot pe frumosul meu caldarâm.
– Haide, băiete, ridică-te! Hai, să te vedem cum te ridici! Pe sângele nenorocitului de Hristos, ridică-te în picioare!
Nenorocitului de Hristos? se gândeşte. Ce vrea să spună? Îşi întoarce capul într-o parte, mânjindu-se cu propria vomă, câinele latră, Walter zbiară şi clopotele bat dincolo de râu. Simte o mişcare, ca şi cum pământul mizerabil s-a transformat în Tamisa. Se leagănă dedesubtul lui; el lasă să-i scape o răsuflare, un oftat prelung, final“.
Cam acestea ar fi auspiciile sub care micuţul Cromwell îşi începe cariera. Din nefericire, aceleaşi auspicii guvernează şi evoluţia traducerii: proastă în general, odioasă prin părţile esenţiale. Nici nu trebuie să explic cititorului de ce am vrut să abandonez cartea la pagina 20... Nenorocitul de Hristos...
Bun, de la bătăile tatălui, micuţul Thomas fuge înspre Anvers, unde trece prin cam toate etajele – băiat de prăvălie/ospătar/bătăuş/comerţant/avocat –, de unde aterizează în curtea cardinalului Wolsey, cel ce îşi putea vinde greutatea
în aur. De unde, vanitas vanitatum, se va scurge încet, dar previzibil pe toboganul istoriei pentru că nu ştie să împace cutumele catolicismului cu testiculele fremătânde unidirecţionat ale regelui. Da, aţi ghicit, e vorba despre Anne Boleyn. Ce aduce nou aici Mantel este o descriere mizerabilistă a divei, cu ochii negri, măcinaţi de ură, lipsită total de, să mă iertaţi, ţâţe, dar care ştie să exploateze cu măiestrie propria dezbrăcare: regele are voie, timp de un an, să o pipăie prin haine, apoi ar cam avea voie să-i simtă pulpele pe viu, pentru ca totul să culmineze la sucţiunea sfinţilor sâni subdimensionaţi.
Cu aşa competiţie, nu e mirare că bătrânul Wolsey pierde partida, mirarea vine când Cromwell se transferă profesional, prin intermediari sus-puşi, chiar în anturajul lui Henric, unde parcurge cam aceleaşi etape ca în tinereţe: de la avocatul renegatului la factotum regal, până la a ajunge prim-ministru (ca să scurtăm explicaţiile şi echivalările).
Pentru cei ce n-au trecut prin istoria Angliei, e exact perioada în care Henric se hotărăşte să se desprindă de influenţa Romei (datorită aceloraşi testicule dătătoare de orgoliu nemăsurat), e zona limită în care Morus luptă din răsputeri să ardă ereticii în totalitate (holocaust, nu?), e vorba despre transfomarea unei religii comenduite de Papă într-una universală... prin traducere. E, dacă vrem să acceptăm, despre laicizarea Cuvântului prin intermediul traducerii. Iar traducerea, semioză, nu trebuie privită cu indulgenţă (ca la Editura Litera), ci acceptarea ei poate însemna că, de altfel, trupul Domnului nu zace în bucata aceea de pâine.
Dacă e să mă enerveze ceva, şi lucrul ăsta se întâmplă mai mereu, e pornirea de a transforma un personaj istoric (siluetă marcată de piuneze pe un perete marcat de fapte) într-un superman prin suprainfuzie de inteligenţă, sensibilitate şi alte lucruri care ne lipsesc în general. Cromwellul lui Mantel devine prea bun (într-adevăr, e mereu pus în faţa deciziei, lucru mai mult justificat stilistic, dacă-ţi retraduci cartea în cap), domesticitatea sa e bătătoare la ochi, fidelitatea lui e inventată total (dacă e să citeşti un Maurois) şi, în mare, miroase a contrafacere...
Hai să revenim la bătrânul şi bunul Cromwell, cum ar spune traducătoarea cărţii, această sfântă Agnes a calchierilor. Mantel clădeşte imaginea unui fost bătăuş, fost avocat, fost comerciant care ajunge să guverneze Anglia sub comanda unui nebun cum a fost Henric al VIII-lea. Ce mi s-a părut interesant e că s-a oprit înaintea evenimentelor considerate interesante istoriceşte, adică înaintea decapitării. Ce mi s-a părut neinteresant e că aud cum că are pe ţeavă o continuare.
Ca să recapitulăm: iei personagiul controversat, îl faci complex fiindcă l-a bătut tati, apoi, date istoriceşti nefiind, le umpli, vorba formaliştilor ruşi, şi gata înstrăinarea. Reţeta n-ar fi rea dacă n-ar lipsi aerul dintre ochiurile macrameului: de ce Morus e caricatura pe care mi-o arăţi, de ce personajul tău principal e singurul om realmente interesant din întreg romanul şi de ce simţi nevoia inserării unor elemente psihologice moderne în carcasa unui Cromwell? Bun, ştiu că asta n-o v-om afla niciodată, însă eu sunt convins că Jupân Cromwell era mai rudimentar decât l-a zugrăvit doamna Mantel. Femeile, cu excepţia lui Anne Boleyn, sunt nişte târâturi lipsite de creier, ăştia mai săraci n-o duc prea bine nici ei ş.a.m.d. Până una-alta, era să zic că e o carte bună de week-end, însă mai corect ar fi de trei week-enduri, pentru că nu toată lumea trebuie să scrie şi o cronică după ce citeşte.
Hilary Mantel – Wolf Hall, traducere din limba engleză de Monica Nechiti, Editura Litera Internaţional, 2010
