Pe aceeași temă
Interviu cu CRISTIAN PREDA
Nu putem separa optiunea francofona de optiunea europeana
La 25 septembrie 2006, Romania va fi tara gazda pentru a XI-a reuniune la nivel inalt a Francofoniei. Cat de important este de fapt acest eveniment?
Este cea mai ampla intalnire internationala pe care a gazduit-o vreodata Romania: participa 63 de sefi de state si de guverne. Exceptand Franta, Romania este prima tara din Europa care organizeaza o asemenea reuniune. De ce Romania ? Pentru ca Romania are potentialul francofon cel mai important si cea mai consistenta istorie francofona (legata in special de Franta, Belgia), spre deosebire de tarile din zona, care au intrat si ele in Francofonie - Cehia, Ungaria, Moldova, Bulgaria etc. In cursul istoriei noastre, ca regim monarhic, vizitele in strainatate ca si primirile erau destul de reduse, contactele oficiale nu capatau aceasta forma. In timpul comunismului, niciodata nu s-au reunit atatia sefi de state si de guverne. Dupa 89, au fost vizite la nivel inalt, au fost reuniuni internationale, NATO, dar nu la un asemenea nivel si nu cu un asemenea grad de participare. E interesant ca ajungem, prin Franconfonie, sa organizam o asemenea reuniune, pentru ca optiunea noastra pentru Francofonie a venit destul de devreme in politica noastra. Romania a solicitat sa intre in organizatia internationala a Francofoniei in 1991, capatand statut de observator, si in 1993 a devenit membru cu drepturi depline. In rest, dupa caderea regimului comunist, de la tratatul cu URSS la virajul de dupa 96 catre NATO si optiunea pentru UE, care nu s-a conturat decat la sfarsitul anilor 90, a fost un drum intortocheat.
Unde a avut loc prima reuniune a Francofoniei?
Acum 20 de ani s-a organizat prima data in Franta. De atunci ele s-au tinut in tari africane, intr-o o tara asiatica - Vietnamul -, in Canada, de fiecare data la distanta de 2 ani. Este o ocazie in care sefii de state si de guverne se reunesc intr-un cadru oficial, exista si o reuniune cu usile inchise, in care se pun la cale in acest format foarte larg optiunile de politica, solidaritatile in cadrul acestei lumi francofone ori se incearca stingerea unor conflicte etc. Europa devine din ce in ce mai interesata de acest context al Francofoniei, pentru ca au aderat numeroase tari din Europa Centrala si Orientala, multe dintre ele sunt astazi tari UE. Daca numaram Romania si Bulgaria printre tarile UE, ceea ce va fi un fapt dupa 1 ianuarie 2007, 14 din cei 27 de membri UE, mai mult decat jumatate, sunt si membri ai Francofoniei.
Dar statutul limbii franceze in aceste tari mi se pare destul de diferit.
Optiunile pentru Francofonie sunt foarte diferite de la o tara la alta. De pilda, si Austria e o tara observatoare. Unele dintre tarile despre care vorbim nu folosesc franceza drept limba oficiala. Pentru toate optiunea pentru franceza este culturala, istorica si tine de modernizarea, de articularea statului, cum e cazul Romaniei, a carei prima Constitutie e traducerea Constitutiei belgiene de la 1931, influentata de gandirea constitutionala franceza. In secolul trecut, administratia a folosit la noi masiv limba franceza si, din Regulamentul Organic, tot ceea ce se facea in limba franceza e astazi mai inteligibil, pentru ca romana nu era inca foarte articulata. Dar astea sunt lucruri care tin de trecut. Noi nu avem franceza in administratie, ca in multe dintre statele africane, la noi optiunea este mai degraba culturala, istorica si, mai semnificativ, politica, pentru ca aceste elemente culturale care tin de traditie ocupa un loc important. E vorba de pilda de sistemul electoral, folosit pana la primul razboi mondial, dar si dupa, imprumutat din Belgia si din Elvetia, partea francofona. Elvetia este, la randul ei, tara membra a Francofoniei, desi nu e membra a UE. Sunt si alte state europene membre ale Francofoniei care nu sunt membre UE - Moldova, Macedonia, Albania.
Exista deci de multe ori o relatie intre identitatea francofona si identitatea europeana
Reuniunea Francofoniei se tine cu 3 luni inainte de aderarea noastra cu drepturi depline in UE. Suntem obligati nu numai de istoria din sec. XIX, ci si de actualitatea cea mai presanta sa plasam Francofonia in context european. Nu avem cum separa optiunea noastra francofona de optiunea noastra europeana. De altfel, si in sec. XIX aceasta masiva influenta franceza e cea care poarta cu sine modernizarea sistemului politic si administrativ. Nu e vorba doar de formarea elitelor culturale. La noi se vorbeste totdeauna de bursierii romani la Paris, de ieri si de azi, dar acesti bursieri romani erau formati pentru a construi apoi edificiul administrativ si politic al tarii numite Romania. Nu e vorba de o istorie culturala in sens restrans, ci de o cultura politica asumata in urma acestor studii, care devine pe urma extrem de utila in articularea si modernizarea statului, chiar daca asta se face in limitele unei monarhii care era mai mult germana.
Dar cum acoperim acum interior francofonia noastra ?
Optiunea lingvistica este inca foarte importanta. Din statistici se vede ca 43% dintre elevi aleg franceza ca prima optiune, fata de 47% care aleg engleza. Urmeaza la mare distanta germana, cu 8%. E vorba, pe de alta parte, de o crestere extrem de importanta a influentei engleze si a spatiului anglo-saxon in viata noastra publica. Orasele noastre sunt pe cale sa capete aceste aparente americane, mai ales datorita prezentei masive a publicitatii, strazile sunt umplute de panouri publicitare, e un format mult mai grand public, ca sa folosim expresia frantuzeasca, si care da aceasta aparenta anglo-saxona. Exista aceasta influenta la nivelul suprafetei, dar, ca sa revenim la chestiunea influentei franceze, dincolo de limba, exista o influenta intelectuala masiva. Foarte multe dintre referintele lumii intelectuale franceze, dar si din alte spatii francofone, in special belgiene, apar in dezbaterea publica. Asta a facut foarte bine si a dat un soi de dinamism si de plasticitate spatiului public de la noi. Morga englezeasca a avut mai putina trecere in Romania si asta vine intr-un alt cadru, al temperamentului latin, pe filiera franceza. Exista de asemenea o influenta francofona masiva in lumea universitara. Si eu cred ca astazi substanta francofoniei, nu doar in Romania, ci si in zona, e legata de lumea universitara, de afilierile francofone create in regiune. Si in Romania, dar si in Bulgaria si Moldova, exista un suport al claselor bilingve in licee si, in unele locuri, cum e Moldova, din clasele primare. Toate aceste interventii in zona scolara si a universitatii au croit nu doar parcursuri, ci si cariere foarte interesante. Exista, de pilda, un institut de administratie si gestiune la Sofia, care produce de cativa ani buni cadre pentru firmele franceze sau belgiene instalate in Romania si Bulgaria, si multi dintre investitorii francezi sau belgieni instalati in aceste tari recruteaza plecand de la aceste experiente formative croite dupa model francez. De altfel, franceza este deja solicitata ca un avantaj in recrutarea resurselor umane. Asta pica foarte bine pe croiala generala a Francofoniei, care, in ciuda a ceea ce se spune de multe ori, nu este o inversunare impotriva englezei sau altor limbi.
Nu reprezinta Francofonia o forma de lupta cu influenta engleza?
Politica Francofoniei in acest moment este o politica a diversitatii si, in acest sens, este o politica foarte liberala. Acolo unde franceza poate sa intervina si unde limbile nationale pot sa se adauge altor optiuni lingvistice, este foarte bine: asta e filozofia Francofoniei si eu cred ca asta vine foarte bine peste o anumita croiala a culturii romane. Vedem din relatarile calatorilor din sec. XVII sau XVIII, ca romanii au acest gust pentru invatarea mai multor limbi. Calatorii din sec. XVII si XVIII spuneau: romanii au toate viciile din lume - multe din ele si astazi le regasim in discursurile publice -, dar exista acest gust pentru limbi straine. Studentii sau elevii de liceu invata nu doar engleza, ci si franceza si spaniola sau italiana. Nu s-a ajuns la mai multe optiuni. In Irlanda, de exemplu, chineza este una dintre optiunile propuse in scoala, pentru ca in sistemul irlandez, foarte dinamic in genere, s-a luat in considerare faptul ca acest dinamism comercial, economic al Chinei, impresionant, din ultimii ani va fi dublat de o influenta politica masiva a Chinei in deceniile urmatoare. Si atunci, pentru a pregati societatea irlandeza in vederea acestui contact cu civilizatia chineza, chineza a devenit una dintre optiunile propuse in scolile irlandeze. La noi au fost scoli in Bucuresti in anii 70, in care chineza era experimental propusa. Nu spun ca de maine trebuie sa introducem chineza, dar trebuie tinut cont de faptul ca in scoala romaneasca exista resurse foarte importante. La Universitatea din Bucuresti se studiaza, de pilda, 35 de limbi straine, este una dintre universitatile cel mai bine pregatite in Europa pentru a forma specialisti in limbi.
As spune deci ca aceasta politica a Francofoniei vizeaza diversitatea. Viziunea asumata in acest moment de Francofonie este o viziune foarte destinsa, ideea nu este sa se consume un conflict cu alte limbi (engleza, spaniola), ci doar sa se incurajeze utilizarea francezei acolo unde este posibil. Aceasta incurajare este dublata de un respect al limbilor nationale, fie in Africa, unde situatia limbilor e foarte complicata, din cauza numeroaselor limbi vorbite de populatiile africane, fie in Europa Centrala si Orientala.
Francofonia are si o componenta politica?
Dimensiunea cea mai importanta a organizatiei este politica. De altfel, Francofonia s-a structurat politic in ultimii ani pentru ca a pornit sub semnul cooperarii, al ajutorului dat unor state, in special africane, pe urmele fostelor dominatii si protectorate franceze, avand ambitia de a deveni a doua organizatie internationala dupa ONU. Temele principale in aceasta perspectiva politica sunt tema democratizarii, a instalarii statului de drept, a prevenirii conflictelor si a securitatii umane. De altfel, luna viitoare, in Canada, va avea loc o conferinta ministeriala pe aceasta tema: cum pot fi prevenite conflictele si cum pot fi asigurate securitatea umana, securitatea civila, a femeilor, a copiilor etc. Sunt luate in seama, in discutiile din sanul Francofoniei, toate conflictele care angajeaza state membre ale organizatiei. Procesele democratizarii in state din Europa Centrala si Orientala s-au terminat, dar in statele din Africa democratizarea este inca o provocare pentru multe dintre ele. Consolidarea structurilor democratice, uneori fragile, reprezinta o tema foarte importanta pentru aceste consultari si angajamente politice. Exista numeroase misiuni electorale sau politice ale OIF in tarile aflate in aceste situatii, nu mai departe de acum 2 luni, alegerile din Haiti au beneficiat de aceasta asistenta juridica si politica a Francofoniei si interventia OIF in buna derulare a procesului electoral a fost foarte importanta. Cel mai semnificativ angajament politic din ultima perioada al Francofoniei se refera la Conventia asupra diversitatii culturale, larg votata in cadrul UNESCO, doar doua state, SUA si Israel au votat impotriva ei. Dupa ce conventia a fost adoptata la UNESCO anul trecut, s-a trecut la ratificari. In momentul in care 30 de state vor ratifica acest document, el va deveni efectiv. E un text foarte generos tocmai din aceasta perspectiva a diversitatii, pentru pastrarea, conservarea diversitatilor culturale locale, in fata monotoniei culturii de tip hollywoodian. Se asteapta ca, la aceasta reuniune de la Bucuresti, mai mult de 30 de state, printre ele si Romania.
Va insemna acest sommet si o publicitate pentru Romania?
Impactul mediatic va fi cu siguranta important, pentru ca aceasta reuniune a Francofoniei atrage intotdeauna media. Dincolo de asta, trebuie vazut daca oportunitatea organizarii unei reuniuni internationale poate fi folosita. Se poate intampla la fel ca in trecut, cand foarte multe ocazii bune au fost ratate. S-au construit in trecut operatiuni de propaganda pentru care s-au cheltuit sume uriase, dar n-au modificat deloc perceptia asupra noastra. Exista insa posibilitatea - si din septembrie anul trecut s-au organizat si se vor mai organiza foarte multe intalniri culturale, intalniri intre jurnalisti sau colocvii stiintifice - ca aceasta perceptie sa fie schimbata. In opinia mea, ea nu poate fi schimbata decat daca exista proiecte foarte serioase, cu obiective foarte precise, care nu corespund unei grandori ceausiste, de tipul "Romania, buricul pamantului". Vom incerca sa incurajam initiative culturale veritabile, si nu improvizatii bazate pe clientelism, cu radacini in vechiul regim de dinainte de 1989, pentru ca o parte din cultura romaneasca sa fie pusa in valoare. Aici trebuie optat pentru actualitate: o imagine prafuita si nostalgica nu cred ca ne ajuta in acest moment. Sigur ca exista in genere un interes pentru trecut si pentru descoperirea civilizatiilor, dar interesul pentru cultura sau societatea romaneasca poate fi deschis daca societatea, in dinamismul ei de astazi, are ceva de spus, plecand de la ceea ce inseamna optiunile culturale de astazi, si nu de la o lectura paseista.
Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu
PAUL CERNAT
Florina Ilis in cautarea Japoniei "din noi"
Dupa Coborarea de pe cruce (2001) si Chemarea lui Matei (2002), carti bine primite, dar receptate in special in perimetrul transilvan, Florina Ilis s-a impus cu adevarat abia prin cea de-a treia parte a trilogiei sale, Cruciada copiilor, unul dintre foarte putinele romane postdecembriste care a intrunit un consens al criticii, concretizat atat in cronici integral favorabile si premii, cat si in topurile literare de sfarsit de an. Publicarea la o editura cu suportul de imagine al Cartii Romanesti re-incarcate de Polirom va fi avut, nu-i vorba, importanta sa: din elitara "provincie" clujeana, Florina Ilis a fost propulsata in atentia "centrului" de validare - si pe lista traducerilor. Inzestrata cu o forta/vocatie epica putin obisnuita intr-o literatura inutil fitoasa si cu suflu scurt, autoarea s-a impus cu romanele sale "totale", de tip "fresca": scenarii mitico-religioase pe linia fictiunilor paranoice ale lui Thomas Pynchon, povesti multifatetate, stroboscopice dintr-o Romanie contemporana colcaind de viata, prinsa in plasa reflexiva a universului cibernetic si a metamorfozelor identitatii. Meritul ei esential este de a fi facut sa cada in irelevanta si, de ce nu, in desuetudine traditionala si, de fapt, primitiva distinctie de gen: "literatura masculina"/"literatura feminina". Citind-o pe Ilis, nu stii daca ai de-a face cu un autor sau cu o autoare, si de fapt nici nu mai conteaza. Trilogia sa, situabila de catre maniacii clasificarilor in linia prozei "computeristico-mediatice" brevetata la noi de Ion Manolescu, Sebastian A. Corn, Adrian Otoiu si "accesata" ulterior de Alina Nelega si altii, marca, alaturi de romane precum Trimisul nostru special, de Florin Lazarescu (si nu numai), o redescoperire a temei inocentei in lumea postmoderna, dupa o exasperanta inflatie de naturalism apocaliptic, biografism minimalist si mizerabilism apter, melodrame de cartier si sexualism exacerbat. Una peste alta, exista frumoase premise ca Florina Ilis sa ajunga a fi "consacrata" printre nu foarte multele prozatoare de anvergura din literatura romana (de la Hortensia Papadat-Bengescu si Gabriela Adamesteanu la Alice Botez si Dana Dumitriu).
La scurta vreme dupa succesul Cruciadei copiilor, autoarea bihoreana isi surprinde cititorii cu un nou roman - de dimensiuni, e drept, mult mai reduse. Cinci nori colorati pe cerul de rasarit este, la prima vedere, o carte-evantai despre Japonia actuala, cu "Cinci personaje in cautarea Japoniei din noi", dupa cum putem citi intr-o nu tocmai relevanta, nebuloasa prezentare de pe coperta a patra. Surprinzator? Da si nu, caci - sa nu uitam! - Florina Ilis a debutat, in 2000, cu un volum de poezie... si caligrafie, Haiku si caligrame, realizat impreuna cu Rodica Frentiu (autoarea caligramelor)... Tot Rodica Frentiu semneaza si ilustratia copertei prezentei carti: o reproducere a imaginii de pe coperta jocului japonez de carti uta karuta, sub semnul careia stau toate cele cinci personaje principale. In paranteza fie spus, interesul pentru explorarea fictionala a lumii Extremului Orient in proza romaneasca postdecembrista apartine, deocamdata, indeosebi scriitoarelor: pe la sfarsitul anilor 90 aparea la Nemira - pe urmele frantuzoaicei Amelie Nothomb - romanul de debut si de pionierat in domeniu al Claudiei Golea, Planeta Tokio (si totodata cel mai bun roman al ei; ulterior, autoarea s-a profilat pe consumismul exotic). Un alt roman exotico-erotic, plat si destul de soft, a publicat in 2002 Felicia Mihali (Eu, Luca si chinezul), inaintea expatrierii in China si Canada. Fara senzationalul autobiografic, "nonfictiv" al Planetei Tokio (cu trecerile acesteia de la mediul universitar la grotescul subteranelor sexuale si de la mafia drogurilor yakuza la spitalele de psihiatrie) Cinci nori... mareste miza pe coordonatele fictiunii integrale, caci reflexiva Florina Ilis are avantajul imaginatiei epice, al "inventatoarei" de lumi narative complexe, facand si in aceasta privinta "diferenta".
La inceputul lecturii am avut, marturisesc, un sentiment neplacut de recul: naratorul, un roman "niponizat" pe nume Darie, folosea un lexic suspect de intelectualist, pe alocuri la limita pretiozitatii filozofarde. Mi-am amintit ca o anumita neglijenta stilistica se facea simtita, ici-colo, si in precedentele romane (autoarea nu se vrea a fi o calofila); in plus, dupa performanta epica din Cruciada... m-am temut ca, scriind sau, in sfarsit, publicand cam mult intr-un interval suspect de scurt, Florina Ilis e pandita de primejdia unui salt (estetic) "mortal" direct in apele meta-realismului computeristic nipon, cu tot cu reconstituirea de atmosfera aferenta. Nici motto-ul cu dedicatia "Japoniei din noi" nu m-a facut prea optimist. Dar poate ca intre nenumaratele virtualitati ale identitatii noastre se afla, cine stie?, si cea japoneza... Din fericire, pe masura ce avansam catre interiorul romanului, senzatia de disconfort s-a estompat pana aproape de disparitie. Imi devenea din ce in ce mai evident evident faptul ca - desi aparent mai comercial, oricum fara ambitiile "maximaliste" ale precedentului roman - Cinci nori pe cerul de rasarit da intr-un alt mod masura profesionalismului prozatoarei. O prozatoare innascuta, perfect traductibila, fara balast localist, care stie sa povesteasca si careia ii place sa fabuleze, nu sa improvizeze la nesfarsit pe canavaua propriei biografii. Si care stie de minune sa vorbeasca din interiorul unor identitati diferite, fie ele masculine, fie nipone. Pana la urma, noua carte a Florinei Ilis este (si) o carte despre diferenta si despre cautarea inversunata a "inaccesibilului" scrisa de o prozatoare a noului globalism cibernetic si a problemelor sale de identitate.
La un prim nivel, intriga este "erotico-politista": o inscenare virtuala, pe Internet - din ratiuni de afaceri -, a asasinarii unei dame de companie romance din Japonia (un element asemanator, dar in cheie strict realista, intalnisem si in pulp nen-fiction-ul Tokio by nigth al Claudiei Golea). Un patrulater erotic multietnic: romanul Darie-romanca Lili-japonezul Ken Takeuchi si anglo-japoneza sa sotie Kyiomi, fiecare cu "povestea" sa narata à tour de role in fiecare dintre cele cinci capitole: al lui Darie - cel mai lung - e un soi de cyberroman complex, obsedat de reprogramarea/simularea virtuala a realitatii, a dragostei si a mortii; al lui Ken - un roman de familie in stil americano-japonez, al lui Kyiomi - un roman de moravuri cu taietura "britanica"; al lui Lili - o melodrama epistolara cu tenta vag dostoievskiana. Celor patru personaje umane li se adauga unul "postuman": robotul lui Darie, din perspectiva caruia este narat ultimul capitol si care ar fi putut da cheia Jocului de carti (uta karuta, in care sunt prinsi toti ceilalti), daca stapanul sau nu l-ar fi programat de la distanta sa explodeze. Toate capitolele/partiturile se "varsa" in acelasi joc, ca versiuni ale acelorasi "realitati" si ale unor trasee biografice diferite, cu destinatie comuna. Erotism abundent, foarte fin, fara nimic din vulgaritatea, ca sa nu spun mitocania sexuala a multor "tineri prozatori". Bune decupaje de mentalitate japoneza si europeana, masculina si feminina; la fel de abil si de "natural", eficient si fara ostentatie sunt surprinse din mers moravurile, fie ele de afaceri, erotice, de familie, traditionale, moderne etc. Ici-colo, mici exercitii de virtuozitate, unele - nu lipsite de umor (ex.: comparatia dintre posesiunea femeii si cea a automobilului). Toate personajele au, fiecare in felul sau, probleme de identitate, chiar probleme cu realitatea (pe care o virtualizeaza in fel si chip). Descendent al unui tata traditionalist, inexplicabil sinucis, si al unei mame prin intermediul careia descopera, pervers si grotesc, sexualitatea (contempland-o in timpul partidei de sex cu seful sotului ei), Ken apartine Japoniei moderne, americanizate, in vreme ce fermecatoarea si nefericita Kiyomi, fiica a unei britanice si a unui japonez, isi descopera tara tatalui la majorat si cauta cu inversunare sa se integreze in traditia aristocratica a bunicilor ei. Sibianca Lili, devenita dama de companie, este "ucisa" printr-un simulacru tehnologic si metamorfozata incognito (estetica virtuala a disparitiei...). Posesor al robotului cvasi-uman (Qrin, ultimul narator) care ii gestioneaza apartamentul hipertehnologic, softistul Darie, inventator cibernetic, isi boteaza computerele "Zamolxe" sau "Burebista". Relatiile amoroase dintre Darie si Lili, Ken si Kyiomi, Ken si Lili, Darie si Kyiomi ilustreaza tot atatea combinatii (ratate) ale identitatilor, nascute din nevoia transgresarii acestora. Daca aceste relatii (subtil pana la subliminal surprinse, in chimia inefabila a detaliilor) constituie soft-ul romanului, partea meta-realista (meta-reala), eseistic-cibernetizata reprezinta "filozofia", hard-ul "cuantic" al acestuia. Daca primul este impecabil condus (Florina Ilis fiind convingatoare pna in detalii atat cand interpreteaza partituri de naratori-barbati, cat si partituri de naratoare), ultimul este mai vulnerabil, marcat de un anumit demonstrativism eseistic, iar supraformula ludica, de artefact exotic a cartii, e cam cautata. Autoarea stapaneste insa arta ambiguitatii, stiind de regula unde sa se opreasca pentru a prezerva misterul. Frazarea calma, bine strunita, ici-colo cu unele pretiozitati lexicale, dar si cu discrete caligrafii "japoneze" nu bruiaza epicul (dinamic, de o acuratete cinematografica), ci il serveste.
O posibila punere in abis a romanului (intre multe altele) este aceasta reflectie a lui Darie: "Daca unii savanti, dupa cum citisem, se straduiau sa surprinda structura cuantica a spatiului, in ceea ce ma privea, eu incercam sa descopar structura intima a frumusetii si, implicit, daca as fi reusit, s-o captez si s-o exprim intr-o formula unica, sa ajung la granita care desparte, ireconciliabil, dimensiunea umana de limitele conditiei tehnologice si, in mod concret, s-o depasesc, pregatind astfel calea pentru unica nemurire posibila, nemurirea cuantica. Intrezarisem in relatia mea cu Kiyomi un posibil drum care m-ar fi dus intr-acolo". Romanul insusi se rezolva, metafictional, in gratuitatea enigmatica a unui stravechi joc de carti nipon cu reguli de puzzle poetic, iar personajele sunt "traduse" (poate usor fortat) ca fantasme imponderabile... "Postmoderna" cu nostalgia traditiei, Florina Ilis se dovedeste a fi, in ultima instanta, o esteta a realitatii virtuale.
JACQUES JULLIARD in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU
Pericolele unei lumi multipolare
In Irak acum este razboi civil
In interviul pe care mi l-ati dat dupa atentatul de la Madrid, in primavara lui 2004, ati spus ca de fapt ocuparea Irakului nu numai ca nu a inlaturat pericolul terorismului, ci, dimpotriva, a contribuit la raspandirea lui. Multi americani, printre care si generalul Wesley Clark, comandantul fortelor militare NATO in fosta Iugoslavie, critica acum interventia. Dar azi subiectul de actualitate este Iranul. Considerati iminenta o interventie americana in Iran? Ar fi aceasta o solutie pentru a asigura pacea?
Strategia americana pentru Irak era absurda, pentru ca a lansat o operatiune sub pretextul ca ar cauta arme de distrugere in masa, ceea ce era putin probabil sa gaseasca (acum pare sa nici nu fi existat), dar nu a facut nimic cu doua dintre tarile care afirmau ca au astfel de arme. De ce sa ataci o tara fata de care ai dubii si sa nu faci nimic contra unor tari asupra carora aveai, in privinta armelor nucleare, certitudini?
Cele doua tari erau Coreea de Nord si Iranul?
Exact. Armele de distrugere in masa au fost un pretext al interventiei in Irak. Am ajuns acum intr-un punct in care nimeni nu mai stie de ce au intervenit americanii in Irak: poate nici macar Bush nu stie de ce a facut acest razboi care a provocat enorme distrugeri, morti, suferinte, care se traduc printr-un razboi civil si care probabil vor duce la impartirea Irakului.
Putin probabil ca amercanii sa intervina in Iran
Spuneti ca, de fapt, in Irak este la ora actuala razboi civil?
Cu 20-50 morti zilnic, daca nu este razboi civil, atunci ce este? Ne aflam intr-un razboi si singura intrebare care se mai pune este daca se va iesi din el printr-o pace negociata sau prin impartirea tarii. Mie mi-e teama ca alta solutie decat impartirea tarii nu mai exista. Acesta este trecutul. Acum revenim la intrebarea dvs., la Iran. Fara sa am o informatie speciala in acest sens, nu cred ca va exista o interventie militara americana in Iran, pentru ca americanii nu au mijloacele necesare. De fapt, le-ar avea, dar cu conditia ca ei insisi sa intre intr-un fel de razboi total. Numai ca, in aceasta toamna, Bush se va confrunta cu alegeri, mandatul lui se apropie de sfarsit, altfel spus, Statele Unite intra intr-o faza electorala. In aceste conditii, nu cred ca Bush va mai indrazni sa intervina. De altfel, "les faucons", neoconservatorii, si-au pierdut mult din influenta lor, iar Condoleezza Rice, care altadata era un "faucon", s-a schimbat mult.
Efectul paradoxal al intervenetiei in Irak
Este acum mai degraba moderata?
Da, pentru ca si-a dat seama ca tactica neoconservatorilor este nerealista. Deci, este putin probabil ca americanii sa intervina in Iran. Sunt unii care se intreaba daca nu cumva va interveni Israelul in locul lor. Francezii au aratat ca asa ceva ar fi complicat de facut, dar este un lucru posibil. De altfel, israelienii au bombardat, in trecut, fara a provoca prea mari pierderi, o centrala nucleara din Irak, aflata in constructie. Numai ca aici ar fi cu totul altceva, pentru ca Iranul, datorita americanilor, a devenit o mare putere. George Bush este un mare propagator al siismului: ca urmare a razboiului in Irak, de la o zi la alta, Iranul a devenit cea mai mare putere in Orientul Apropiat. Altadata era Egiptul, acum este Iranul. Altfel spus, siismul, considerat pana atunci o particularitate a Iranului, a devenit o certitudine religioasa, dar si politica si chiar geostrategica esentiala in Orientul Apropiat. Siismul era majoritar in Irak, dar acum siitii au in Irak si puterea, sunt foarte puternici si in Liban, datorita organizatiei Hezbollah, si in multe alte parti ale lumii arabo-islamice. In doua reprize, in 2001 si in 2003, iranienii au incercat sa negocieze cu americanii, dar americanii au tras de timp. Pe atunci Bush se afla in culmea puterii sale si era convins ca are capacitatea de a invinge, fie prin propaganda, fie prin razboi, nu prin aceasta metoda intermediara, atat de importanta pentru lumea orientala, care este diplomatia. Dandu-si seama de erorile lui Bush, europenii au incercat sa intre in joc, dar si ei au esuat. Iranienii nu ii considerau suficient de importanti pentru negociere si, in plus, ei sunt niste formidabili negociatori, asa cum de altfel a fost si Saddam Hussein: cand crezi ca au ajuns la un acord, ei o iau de la inceput. Astfel incat aceste negocieri cu europenii nu au dus la nimic, acum a venit randul ONU, dar aceasta organizatie nu are nici o metoda de constrangere a Iranului. Iar daca iranienii nu vor tine cont de rezolutiile ONU, nu exista o armata a Natiunilor Unite: bratul executiv este NATO sau americanii. Deci, am revenit la aceeasi problema. Cred ca intram intr-o perioada foarte periculoasa, de diseminare a armelor nucleare, in buna masura din cauza americanilor, pentru ca ei au autorizat Israelul, India, Pakistanul sa aiba arme nucleare. Atunci, de ce sa refuzi Iranul? Exista o forma de orgoliu in reactia iranienilor: noi de ce nu? Intram deci intr-o perioada de foarte grava tensiune, mai ales ca China si Rusia se opun sanctiunilor monetare, economice, de petrol - ceea ce ar constitui o alta metoda de constrangere a Iranului. Dar, intrucat China si Rusia se opun, Iranul are in fata camp liber, desi eu cred ca presedintele Iranului, Ahmadinejad, nu este un nebun, nu vrea razboi. Dar este gata sa mearga pana la marginea prapastiei, la marginea razboiului. Si oamenii care se joaca cu razboiul, la un moment dat, s-ar putea trezi ca nu mai stapanesc jocul, asta i se poate intampla si lui. S-a mai intamplat si cu Saddam Hussein, care nu voia razboi, fiind convins ca americanii n-au sa mearga pana la capat.
Doua forme de terorism
Ar fi deci vorba despre bombardamente atomice?
Atomice sau neatomice. Atomice ar avea un efect moral, se va spune ca americanii sunt criminali de razboi, astfel incat, desi americanii sunt cei mai puternici, ei nu stapanesc situatia. Ei nu sunt singurii responsabili pentru aceasta situatie, sunt insa partial responsabili, daca admiteti, ca si mine, ca sunt responsabili de actuala putere a Iranului, pentru ca Bush i-a eliminat pe adversarii acestuia. Existau unii care limitau puterea Iranului, intre care si Saddam Hussein. Lichidandu-l, ei i-au acordat Iranului o putere pe care aceasta tara n-a mai avut-o de mult timp. La ora actuala exista doua forme diferite de terorism: sunitii au Al-Qaida sau terorismul din Irak, care nu este in mainile Al-Qaida in integralitate, iar din partea siita exista un terorism nuclear, santajul cu construirea bombei atomice. Fireste, nu spun ca toti sunitii sau toti siitii sunt teroristi, exista insa aceste extreme. Siitii si sunitii nu sunt interesati, ca occidentalii, ca americanii, in orice caz, de echilibrul mondial, ci de dominarea regiunii. Pana acum, americanii au jucat totdeauna cartea sunita, au sustinut Arabia Saudita, chiar Egiptul. Acum insa, in Irak, au jucat cartea siita fara macar sa-si dea seama ce fac, slabindu-si aliatul traditional.
Razboiul civil din Irak dintre suniti si siiti s-ar putea extinde in intreaga lume arabo-islamica?
Americanii s-au plimbat cu un chibrit aprins printr-o pivnita cu dinamita. Au jucat un joc foarte periculos si in plus l-au facut fara sa stie de ce il fac. O politica absurda, care nu a fost niciodata clar explicata.
Poate ca acest lucru s-a intamplat pentru ca americanii nu prea cunosc alte tari, alte culturi?
Nu le cunosc deloc. Fireste, au experti, au servicii secrete, dar care nu sunt prea bune. Serviciile secrete franceze sunt mai bune si acesta este unul din motivele reapropierii Frantei de Statele Unite. Americanii si-au dat seama ca francezii cunosteau mai bine problemele Orientului Apropiat si lucrau mai serios. Nu se poate spune ca americanii nu au informatii, cand ai bani, cand esti puternic, se gasesc totdeauna informatii, dar ei nu reusesc sa inteleaga cum reactioneaza aceste tari. Noi traim de secole cu lumea musulmana la portile noastre.
Noi, europenii, sau noi, francezii? La ce v-ati gandit?
Noi, francezii, am avut de-a face cu Maghrebul, cu algerienii, marocanii, tunisienii, Franta a avut mult timp interese in Egipt, in Siria. Englezii au creat Irakul. Stim ca aceste popoare reactioneaza cand isi simt atinsa mandria, orgoliul ranit, ca si-au mestecat continuu umilintele indurate de-a lungul secolelor. Daca ne intrebam care sunt motivele politicii iraniene, vom gasi un spirit de revansa, o dorinta de putere, o strategie la nivel mondial. Ei vor ca tara lor sa iasa din umilinta in care s-a aflat vreme de atatia ani.
A cui colonie a fost Iranul?
Iranul nu a fost colonizat decat economic de catre americani. Ca si la popoarele din America Latina, vointa de independenta este foarte puternica.
Europa si-a epuizat capacitatea de absorbtie
Dar nu este cumva posibil ca un razboi extins intre siiti si suniti sa slabeasca lumea islamico-araba?
Se prea poate. Lumea islamica vrea sa ridice capul in fata Occidentului, dar exista si vointa siitilor de a ridica fruntea in fata sunitilor. Desigur, dupa un timp, acest conflict o va slabi. Politica americana a explodat vechile echilibre, a dat puterea siitilor, dar a explodat si problema kurda. Inainte, lumea araba era dominata de puterile sunite - Egiptul, Arabia Saudita, chiar Irakul, dominat de o minoritate sunita.
Nu risca problema kurda sa atinga si Turcia si, prin ea, Europa?
Ba da. Exista o fermentatie a kurzilor, Turcia, trasa in doua parti, nu prea stie unde se afla, in spatiul musulman sau in cel occidental, pe de o parte si ea este o putere sunita, chiar daca de tip special, pe de alta, ar vrea Occidentul, Europa - care, de altfel, nu ii este prea favorabila. Poate se va petrece candva integrarea Turciei, nu stiu, dar momentan Europa nu este in stare sa absoarba tari noi, si-a epuizat deocamdata capacitatea de absorbtie, si eu nu sunt prea optimist in privinta viitorului Europei. Europa nu mai este o realitate, este un vis. Una dupa alta, tarile Europei de Est adera la Uniunea Europeana, ceea ce este normal, este de dorit, dar aceasta se face in cele mai proaste conditii, cele impuse de Anglia si Statele Unite.
Europa? Ce numar de telefon?
La ce va referiti exact?
Franta dorea ca inainte de a se face primirea noilor membri sa se realizeze un cadru politic indeajuns de solid, pentru ca Europa reunea tari foarte diferite, ca regim economic si politic. Englezii, in special, erau de parerea opusa, pentru ca erau dintotdeauna ostili Europei ca putere politica: si a o mari insemna sa o slabesti. Si la acest lucru asistam acum. Se mai poate spune si ca Franta nu a facut nimic ca sa aranjeze lucrurile; votand "Nu" la referendum, nu are, din acest punct de vedere, decat ceea ce merita. Rezultatul global este ca Europa nu are nici o putere politica, acolo unde a incercat sa intervina nu a obtinut nici un rezultat, de pilda in Iran, iar in raport cu Statele Unite nu are decat o mica marja de autonomie. Europa este o considerabila putere economica, dar o putere politica in scadere. Pentru lumea araba, pentru India si China, Statele Unite sunt singurul interlocutor. Nu pentru ca Europa nu ar avea putere, dar ei ii lipsesc doua lucruri: unitatea politica si armata. Asa cum spunea Kissinger: "Europa? Ce numar de telefon?". Daca vedem ce s-a petrecut in ultimii doi ani, nu spun ca este sfarsitul Europei, pentru ca ramane Europa economica, dar in urmatorii 10-15 ani Europa nu va fi puterea politica pe care unii dintre noi am sperat-o. Sunt foarte pesimist in privinta viitorului Europei, pentru ca nu va avea un rol important in gestionarea afacerilor lumii.
Dar ea poate intra dintr-un moment intr-altul intr-un razboi atomic?
Nu cred asa ceva. Europenii sunt pacifisti si nimeni nu doreste sa atace Europa. Intr-un anume fel, Europa a iesit din istorie, ceea ce inseamna si ca a iesit din razboi. Pentru ca razboiul inseamna istorie.
Peste 20 de ani, confruntarea dintre lumea occidentala si lumea asiatica este inevitabila
Deci, pentru Europa este vorba de iesirea din istorie, iar pentru celelalte despre razboiul civilizatiilor.
Intr-un anume sens, da. Cand ai doi adversari, unul vrea pace, iar celalalt razboi, invinge cel care vrea razboiul: pentru ca sa faci pace, e nevoie de doi, pentru razboi, ajunge unul. Si eu cred ca Europa, ca si America de altfel - nu doreau o confruntare a civilizatiilor, sunt pe cale sa o aiba. Numai ca Europa s-a cam asezat in afara circuitului si i-a lasat pe americani sa decida. Si acum americanii decid totul singuri, Europa se preface doar ca ia parte si ea, ca in cazul Iranului.
In schimb, Europa isi are de gestionat problemele interne: sociale, etnice, de imigratie...
Are, intr-adevar, niste probleme, dar, dupa parerea mea, ele nu sunt foarte grave. Timp de o generatie, absorbtia emigrantilor veniti din Europa de Est sau din lumea musulmana va fi intr-adevar problema majora, dar nu insurmontabila: cand ai bani, sfarsesti prin a rezolva astfel de probleme. Asta provoaca tensiuni, de genul celor din timpul revoltei periferiilor, dar dupa un timp se opresc: doar n-au sa atace Capitala, n-au sa intre in razboi cu restul Frantei. Ei vor situatii mai bune, sa fie mai bine primiti, dar nu sunt probleme majore, ca cele despre care am vorbit. Constat ca Franta, si de altfel si Europa, la fel, nu mai au multa putere. Si ceea ce va spun eu va spun si multi americani, care vorbesc tot asa despre declinul Europei, despre erorile Statelor Unite, despre felul cum urca lumea islamica si, mai important inca, despre felul cum urca acum China si India. Marea problema a lumii de maine nu va fi lumea musulmana, care ne va mai preocupa 10-15 ani, dar ea nu va intra in razboi cu noi. Problema musulmana este importanta din punctul de vedere al civilizatiilor, dar nu este o problema geostrategica majora. Daca va fi razboi, el va fi castigat de Occident: si, cum orientalii nu sunt nebuni, nu vor intra in acest razboi. Dar in 20 de ani, confruntarea dintre lumea Occidentala si lumea asiatica este inevitabila. Tot ce putem spera este ca ea sa fie doar economica, nu si militara.
Dar ar putea fi si militara?
Bineinteles! Bineinteles! Noi nu am abolit razboiul. Nu exista in istorie nici un exemplu de confruntare care sa nu fi ajuns la razboi. Putem spera ca aceasta confruntare sa fie pacifica, de genul rivalitatii dintre Statele Unite si Europa, la limita, amicala. Dar eu nu cred asa ceva. Asiaticii, ca si musulmanii, au o revansa de luat. Timp de secole, Occidentul a umilit lumea si de la o zi la alta se vor ivi in fruntea acestor tari oameni care vor dori sa-si ia revansa. Iar un razboi atomic de acest fel ii va distruge nu doar pe invinsi, ci si pe invingatori. Tot ce va spun nu este prea optimist, dar cred ca ne asteapta o confruntare mult mai periculoasa, in privinta riscului de razboi, decat cea pe care am cunoscut-o in timpul Razboiului Rece. Existau atunci doi jucatori, Uniunea Sovietica si Occidentul, care se cunosteau, se temeau unul de altul si au reusit sa gestioneze conflictul nuclear fara a intra in razboi. Jacques Chirac a facut o analiza politica impecabila, spunand ca intram intr-o lume multipolara, cu mai multi interlocutori: Occidentul si lumea asiatica, lumea musulmana, latino-americana, Africa va iesi si ea din subdezvoltare. Riscurile sunt mult mai mari din cauza diseminarii nucleare. Nu este nici macar confruntarea civilizatiilor, acesta este doar vectorul, adevarul este ca avem un numar crescand de puteri, care pot, fiecare dintre ele, declansa un razboi nuclear. La inceput razboiul era declansat doar de cateva tari - Franta, Germania, Anglia, Rusia, apoi Statele Unite. In 10 ani vor fi 10 tari aflate sub regimuri care nu au drept democratic decat numele, capabile sa declanseze un razboi nuclear. Evoluam intr-o lume periculoasa.
Unde se plaseaza Franta, aflata in prag de an electoral?
Semnificatia "Nu"-ului la referendumul trecut este a unui fel de respingere a lumii exterioare: un mod al Frantei de a declara ca ea nu mai poate sa se ocupe de problemele lumii, ci doar de propriile ei probleme. Pentru cei care aveau o anume idee despre Franta, a fost un prilej de melancolie: de acum inainte, Franta nu mai are nici o ambitie fata de lumea exterioara. Sigur ca mai face parte din Consiliul de Securitate, dar aceasta este doar mostenirea trecutului. Franta s-a retras spre sine, si candidatii electorali care au succes acum propun acest lucru. Aceasta este explicatia succesului neasteptat, incredibil inregistrat de Segolene Royalle, care spune ca trebuie sa ne ocupam de familie, sa restabilim prosperitatea, justitia si ordinea etc. Este mediatica, pentru ca spune ceea ce francezii vor sa auda: o social-democrata de tip blairist. Si se vede o Franta pacificata, obosita de prea multe conflicte, care vrea cu totul altceva decat voia de obicei. Era o tara ambitioasa, interventionista pe scena mondiala si europeana. Dar, fara o schimbare capitala, pe care nu o vad posibila, Franta isi va pierde mult din influenta ei. De altfel, a cam si pierdut-o. E drept ca are probleme interne, ca economia nu merge atat de bine cat ar putea sa mearga: ii lipseste vointa. De Gaulle i-a dat ambitii pe care ea nu le avea, i-a impus arma nucleara, o politica ambitioasa, confruntarea cu Statele Unite si chiar constructia europeana - lucruri pe care de fapt nu le voia. Dar cand De Gaulle a plecat, Franta a recazut in propria ei mediocritate. Si nu vad sa vina la conducerea ei cineva care va face o schimbare capitala. De altfel, politica externa nu conteaza nicaieri in alegeri, decat in caz de razboi. De obicei, popoarele isi lasa conducatorii sa faca ce vor in politica externa: dar acum, spunand "Nu", francezii nu au permis acest lucru. O grava eroare, dupa parerea mea, pentru ca Franta va vedea ca, pierzandu-si puterea, isi pierde si ceva din prosperitate. Unii isi vor da seama mai repede, fermierii de pilda. Politica noastra agricola a fost mentinuta ca sa ne faca placere, doar englezii erau contra. Deci, francezii isi vor da seama treptat de greseala, dar, pana sa ii conduca cineva spre o alta politica externa, va trece destul timp. Cat priveste rezultatul electoral, e greu de facut predictii: in Franta favoritii sondajelor de obicei pierd alegerile.
DOINA PAPP
Elogiul teatrului
Mascariciul dupa Cehov, Teatrul Bulandra
Dramatizarea si adaptarea scenica: Niculae Urs si Horatiu Malaele. Distributia: Vasili Vasilici Svelovidov - Horatiu Malaele, Nikita Ivanici - Nicolae Urs. Regia: Horatiu Malaele. Decorul: Nina Brumusila. Muzica: George Marcu
"Domnilor, liniste... Intra actorii... intra copiii de duminica ai societatii... intra demiurgii", spune Vasili Vasilici Svetlovidov evocandu-l pe Stanislavski in Cantecul lebedei, un emotionant monolog scris de Cehov pe vremea cand actorul mai era considerat centrul universului scenei. Pe baza acestuia si intregind scenariul cu alte cateva scrieri cu referiri la lumea teatrului si la umanitatea lui de fundal, e cladit spectacolul Mascariciul, de la Teatrul Bulandra, care se joaca de ceva vreme in admiratia publicului, cu casa inchisa.
Nici Niculae Urs, caruia i-a apartinut se pare ideea, si cu atat mai putin Horatiu Malaele, care e si regizorul, nu sunt la varsta batranului actor din piesa lui Cehov care-si examineaza trecutul inaintea ultimei caderi de cortina. Prin inserturile amintite din schite ca Pacatul, Cantecul de sirena, Dialogul intre un om si un caine, O noapte in cimitir, Criticul, din piesa scurta Jubileul, spectacolul aspira la mai mult, devenind un stralucit expozeu despre teatru si oamenii lui, dar si despre scena vietii pe care suntem cu totii actori. Lumea actorului Svetlovidov completata cu intamplari din existenta celorlalte personaje cehoviene, ca si aceea a sufleurului Nikita Ivanici, asa cum rezulta din istorisirile sale, e cea comuna, la-ndemana. E meritul teatrului care-i descopera semnificatiile cu arta lui de a patrunde intelesurile tainice ale vietii. Aceasta ar fi teza spectacolului. Dar ce generoasa oferta pentru interpreti! Care, trecand de la un rol la altul, de la o poveste la alta, ne vorbesc exact despre esenta teatrului care e jocul. Histrion prin definitie, Horatiu Malaele performeaza jucandu-se pe sine. Chiar asa, de ce n-ar fi actorul Svetlovidov Malaele insusi, care, desi nu l-a jucat pe Timon din Atena sau pe Lopahin, pe Hamlet sau pe Cezar, roluri cu care se lauda confratele sau, e actorul prin excelenta, traind aceleasi emotii si angoase.
"Nervii, nervii sunt importanti", exclama personajul indicand combustia interna, trairea de care arta actorului are nevoie. Iar Malaele ilustreaza acest adevar. Face legatura dintre principii si exprimarea lor in practica scenica, demonstreaza, zeflemiseste, cade pe ganduri. Ascultam tirada lui Hamlet despre masura ("Lasa-te calauzit de bunul simt. Potriveste gestul dupa cuvant si cuvantul dupa gest, tinand seama sa nu intreci masura lucrurilor firesti") si asistam la superba lectie de actorie pe care Svetlovidov i-o tine sufleurului reproducand o scena din Iuliu Cezar. Malaele, profesorul, si Niculae Urs, elevul, sunt aici irezistibili. La fel in pantomima prin care se improvizeaza masa fara merinde, inspirata de schita Cantecul de sirena.
Alcatuit inteligent, scenariul imbogateste pas cu pas portretele personajelor.
Svetlovidov boem, singuratec, dezabuzat, inecandu-si in alcool amaraciunea, e inzestrat, prin introducerea monologului lui Timon din Atena, cu trasaturile morale ale acestuia: "Am crezut in evlavie, teama, adevar, dreptate, pace, tihna, casnicie, iubire de aproape, invatatura, morala, datini... Azi, savantul se frange-n doua in fata prostului poleit cu aur si putere. Mi-e sila de oameni! Si de mine!". Dupa patruzeci de ani de teatru, personajul din mica piesa a lui Cehov traieste sentimentul inutilitatii. Scena i se pare o groapa fara fund, iar viata lui pe scandura ei, ratare. Horatiu Malaele transforma acest lamento intr-o invocare de o maretie tragica, facand ca pistolul din finalul spectacolului sa rasune apoteotic. Cinic, lucid in ciuda aburilor alcoolului, actorul pe care-l reprezinta aspira a fi imaginea generica, ilustrand mastile fundamentale ale teatrului. Una rade, cealalta plange. Penduland intre stari paradoxale, Malaele e la fel de adevarat in comedie, ca si in drama. E, cum il stim, tragicomic. Jocul lui are finete chiar si in scenele in care, jucand betia, ar fi putut aluneca usor in alte directii. "Suntem facuti din plamada viselor", mai spune Shakespeare despre actori. Replica nerostita in acest spectacol, dar la care nu poti sa nu te gandesti privindu-l pe Malaele atat de realist si atat de imaterial in acelasi timp.
Cu discretia ceruta de personaj, dar si cu prestanta prin care impune chiar si in hainele ponosite ale sufleurului, Niculae Urs ii atribuie lui Nikita Ivanici rol de partener egal. Sovaielnic la inceput, din ce in ce mai implicat in noua situatie, lui ii revine sarcina de a ilustra comuniunea celor doi. Putin posibila la inceput, din cauza deferentei fata de actorul admirat, pe care Urs o ilustreaza cu mare gingasie, aceasta se instaleaza treptat, trecand printr-o bogatie de reactii. Felul cum prinde curaj umilul sufleur tine de arta rafinata a lui Niculae Urs, ale carui istorisiri din viata despre nevasta, despre efectele sampaniei, despre, despre... sunt de o savoare rara, cum la fel de suculente sunt scenele cand face pe actorul sau pe filozoful. "Omul nu valoreaza doi bani... Sunt o bestie, un calomniator, un fariseu, o Iuda!", spune Nikita printre lacrimile de cainta ale lui Nicolae Urs. Dar tot el crede ca "viata e o poveste, un vis... o iluzie", facandu-l pe Svetlovidov sa observe ca are o inima de artist.
Acestor suflete generoase de artisti le este inchinat Mascariciul, o betie a spiritului la care se toasteaza "pentru triumful artei si al omenirii!". In finalul neasteptat, punctat de glontul sinucigas, Horatiu Malaele si Niculae Urs ajung la tragicul apogeu al generoasei lor daruiri.
Ramane de neinteles cum cei doi, care au realizat spectacolul dintr-un preaplin al trairilor si o inalta constiinta a profesiei, n-au fost recompensati pana acum cu premiile pe care le meritau cu prisosinta.
Argumente la un festival
Festivalul International Shakespeare (25 aprilie-3 mai, Craiova; 28 aprilie-14 mai, Bucuresti), organizat de Primaria Municipiului Bucuresti, ArCuB, Fundatia William Shakespeare, Teatrul National Marin Sorescu, Craiova. Cu participarea teatrelor Odeon, Bulandra si a Teatrului National din Bucuresti.
Fie si numai pentru faptul de a fi produs in ultima vreme spectacole precum Titus Andronicus sau Noaptea de la spartul targului, in regia lui Silviu Purcarete, Hamlet, cu Adrian Pintea, in regia lui Tompa Gabor, sau Timon din Atena, in regia lui Mihai Maniutiu, dar si Imblanzirea scorpiei, regizata de Mircea Cornisteanu, Teatrul National din Craiova e indreptatit sa gazduiasca un Festival International Shakespeare.
Acum, ca acest mare festival produs de fundatia domnului Emil Boroghina s-a "capitalizat" printr-o binevenita colaborare cu ArCuB, Centrul de Proiecte al Primariei Bucuresti, ne putem gandi si la alte contributii romanesti ilustre la shakespeareologia moderna, nu lipsite de ecouri internationale. Dupa ce, in 1960, Liviu Ciulei deschidea drumul reteatralizarii cu acel memorabil Cum va place, bulversand traditia romantica, dupa anii cand Dinu Cernescu scotea in evidenta prin spectacolele sale, in special prin Hamlet, de la Teatrul Nottara, tema politica a dramelor shakespearene, in fine, dupa Furtuna lui Liviu Ciulei, din 1980, vorbind prin Prospero-George Constantin despre conditia artistului exilat, si inneguratul Hamlet al lui Tocilescu, pe aceeasi scena a Teatrului Bulandra, cercetarea marelui clasic cunoaste noi etape si izbanzi. Revolutia din decembrie descatusa spiritele si schimba limbajul esopic (caci Shakespeare devenise terenul tuturor aluziilor) cu unul direct, mai legat de teatru decat de Cetate, chiar daca un prim succes international avea sa se inregistreze tocmai cu Hamlet, in interpretarea lui Ion Caramitru, vazut ca un print al libertatii. Intre Ubu Rex cu scene din Macbeth, din 1990, cu trimiteri la cuplul dictatorial recent executat, si A douasprezecea noapte, de acum vreo doi ani, vazuta ca o lume de himere, melancolica si nostalgica, drumul lui Shakespeare spre scenele romanesti e parcurs cu tot mai multa ingandurare filozofica. Tompa Gabor reflecteaza in Hamlet-ul sau asupra conditiei teatrului insusi ca oglinda a vietii, Boczardi Laszlo face din Romeo si Julieta un elogiu al spiritului tanar, nonconformist, in fine, Vlad Mugur traieste un spectacol al mortii, montand Hamlet in plina ofensiva a cancerului care l-a rapus. Mai sunt si alte exemple care demonstreaza deplasarea interesului spre zonele in care Shakespeare renascentistul tinteste sa cuprinda intelesurile unei lumi iesite din tatani. Cartea lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, biblia anilor 60 in materie de Shakespeare, cunoaste si ea alte interpretari, depasita fiind de exegeze moderne precum aceea a lui Rene Girard, intitulata Shakespeare in secolul XXI. Teoriile deconstructiei postmoderne vizibile in special la Vlad Mugur, care alege sa joace tragedia lui Hamlet intr-un urias santier, semnaleaza fracturarea discursului si restructurarea acestuia dupa logica informala a prezentului. Shakespeare devine material de studiu tocmai pentru ca e perfect si cuprinzator rezistand tuturor revolutiilor spirituale care i se adreseaza. In Romania, acest proces nu inceteaza sa surprinda cu noi si noi argumente. Nu de mult, un spectacol tineresc cu Visul unei nopti de vara, realizat de Felix Alexa la Teatrul National din Bucuresti, raspandea impulsuri erotice, amintindu-ne prin contrast un altul, de la Teatrul de Comedie, cu un Puck batran printre niste aventurieri dezlantuiti, facut de acelasi Alexandru Darie, care, cu feerica lui Poveste de iarna, i-a rupt inima lui Strehler la Milano. Si au mai fost "Richarzii" lui Marcel Iures si Mihai Maniutiu, in special Richard al III-lea, scormonind freudian prin eurile personajelor, si Titus Andronicus al lui Stefan Iordache, cu gustul lui pentru spectacolul violentei.
Editia din acest an a Festivalului International Shakespeare e concentrata asupra unor experiente recente de la noi si din lumea larga: Visul unei nopti de vara in regia lui Oaskaras Korshunovas (Vilnius), A douasprezecea noapte in regia lui Declan Donnellan, coproductie a Festivalului de Teatru de la Moscova, cu trupa londoneza Ceek by Jowl, Poveste de iarna in maniera japoneza, regia Kurita Yoshihiro, un Macbeth din Olanda si un Hamlet de la Teatrul Kameri din Israel, dar si Regele Cymbeline in regia lui Alexander Hausvater de la Teatrul German din Timisoara. Spectacole la care vom reveni. Cum se vede, vorbim mai mult de regii si regizori, intr-o era care cunoaste, e adevarat, acest primat impunand spectacolului shakespearean regulile unor noi viziuni. Temele care le guverneaza, de la dragoste la vis, de la povestea unui Hamlet domestic (Israel) la imaginea unei lumi in destramare in Troilus si Cresida, sub semnatura lui Silviu Purcarete, la Teatrul Katona Joszef din Budapesta, fac casa buna cu abordarile preponderent vizuale care dau marca regiei contemporane.
Acest regal binemeritat de artistii si publicul din Romania, crescut la scoala unor mari spectacole Shakespeare, ne situeaza pe plan cultural la nivelul european pe care-l ravnim. Multumim tuturor celor care au facut evenimentul posibil.
