Pe aceeași temă
1. „Drumul lui Constantin. Evadarea lui Brâncuși din România. O reconstituire” (Humanitas, 2023) este, poate, cea mai neobișnuită relatare – care are și forma unei cărți (la rândul ei, o carte neobișnuită – căci e o carte-instalație!; voi reveni asupra acestei idei) despre (nu în primul rând opera, ci) viața uriașului artist. Le datorăm – și relatarea, și cartea – lui Sorin Trâncă, la rândul lui, o neobișnuită, distinctă și elegantă prezență publică de la noi de astăzi. În două vorbe și în prezentarea de editură: „Este născut în 1975 la Timișoara și a absolvit jurnalismul la Universitatea de Vest. Este fondatorul mai multor inițiative de bine, precum Superscrieri sau Friends\TBWA. Pe Constantin l-a întâlnit pentru prima oară prin jocul destinului, când în anul II de facultate a rămas cu subiectul ne-preferat de niciunul dintre colegi: «Constantin Brâncuși în context european». Nu pleacă niciodată, nicăieri, fără aparatul de fotografiat”.
2. La fel, pe scurt: reconstituire – a ce anume? A unei secvențe din viața lui Brâncuși destul de puțin cunoscută, în condițiile în care „Viața lui Constantin Brâncuși e mult mai puțin cunoscută decât operele sale”. Așadar, la un prim nivel, reconstituirea unui drum de aproape 2.000 km (mai exact: 1954 km!), făcut, în proporție de peste 70% la pas de Brâncuși – refăcut, în oglindă, în parametri similari, de Sorin Trâncă. „Una dintre cele mai populare anecdote despre Brâncuși” – spune autorul cărții de față – „este că a plecat spre Paris pe jos din România. Nimeni însă nu a cercetat acest moment din viața lui Constantin, iar despre această călătorie nu există prea multe certitudini”.
3. 1904. Sau 1903. Sau 1902. Cel mai probabil: 1904. Brâncuși pleacă din România și ajunge în Franța. Merge, foarte probabil, pe următorul traseu: Hobița–Petroșani–Hațeg–Deva–Ilia–Săvârșin–Lipova–Arad–Nădlac–Mako–Maroslele–Szeged–Kecskemét–Dabas–Budapesta–Tatabánya–Győr–Mosonmagyaróvár–Hegyeshalom–Heidentor im Carnuntum–Bruck an der Leitha–Schwechat–Viena–St. Pölten–Linz–Salzburg–Prien am Chiemsee–Rosenheim–München–Landsberg am Lech–Memmingen–Ravensburg–Konstanz–Frauenfeld–Winterthur–Zürich–Basel– Belfort–Vesoul–Langres. Ajunge – din nou, să spunem: foarte probabil – la Paris pe 14 iulie 1904, de ziua națională a Franței; această datare e probabilă și fiindcă Brâncuși obișnuia să glumească uneori cu prietenii spunându-le că „Franța m-a primit cu fanfară și onoruri militare”. Ultimii 300 km – imediat de la intrarea în Alsacia către Paris – îi face, e sigur, cu trenul; e bolnav grav și îi e imposibil să continue să meargă pe jos. La pas făcuse însă, până atunci, aproape 1.650 km. „Pleacă din București ca refuzat, pentru a ajunge în capitala culturală a lumii adulat”, scrie cel care, cu o pasiune ieșită din comun, îi reface drumul la aproape 120 de ani distanță.
4. O reconstituire e și o cercetare – prin urmare, există cel puțin o ipoteză de cercetare cu care Sorin Trâncă deschide și „citește” drumul inițial al lui Constantin Brâncuși. Așadar, în formularea memorabilă a autorului cărții: „Încerc aici, după 120 de ani, să recompun această călătorie și emit ipoteza că ea l-a transformat pe Constantin dintr-un sculptor academic foarte talentat într-un demn rival al lui Rodin. Dintr-un tânăr descurcăreț, într-un intelectual rafinat. Dintr-un român, într-un universal. Dintr-un estic, într-un vestic. Dintr-un ortodox, într-un budist. Dintr-un țăran, într-un rege”. Cartea de față demonstrează, elegant și multilevel, ipoteza de cercetare. Și e, de fapt, mult mai mult decât atât – decât o demonstrație.
5. O carte-instalație, spuneam mai înainte! Detaliez: în sine, cartea ca obiect –„Drumul lui Constantin” – apelează la registre retorice diferite. Textul e semnificativ îmbogățit de imaginile extraordinare ale drumului (toate îi aparțin lui Sorin Trâncă – remember: „Nu pleacă niciodată, nicăieri, fără aparatul de fotografiat”). Apoi, relatările de pe drum sunt dublate și filtrate de pagini de jurnal brâncușian posibil; posibil pentru că notațiile jurnaliere sunt imaginate de Sorin Trâncă. Corelativ la carte, există și un site – www.drumulluiconstantin.ro – care adaugă și mai mult la acest neobișnuit exercițiu de cunoaștere și (cartea e, de asemenea, o consecventă invitație la) autocunoaștere.
6. În mod fundamental, „Drumul lui Constantin” este și o ofensivă de șarm, și o școală, o foarte bună școală a imaginației. La scenariul extraordinarei „instalații” de care vorbeam mai înainte, ridicând semnificativ miza hermeneutică a cărții, aș zice, participă și o mică statuetă: a lui Milarepa. E un obiect aparte pe care Sorin Trâncă îl are tot timpul cu el și pe care îl plasează și fotografiază în foarte multe locuri – în care e probabil să fi fost, cu un secol și mai bine în urmă, și Constantin Brâncuși. E o găselniță pur și simplu extraordinară regia după care ne este oferită această statuetă (privirii și reflecției, minții noastre!): și prin poveste în sine, și prin plasament, și prin sugestia de a lua în posesie opera lui Brâncuși, milarepist și el într-o bună măsură.
7. Iată: „în introducerea sa la Viața lui Milarepa, Doland Lopez notează că textul lui Milarepa propune o lume cu două planuri distincte și de egală importanță. Că e imperioasă o citire duală, deopotrivă profană și sacră a lumii – o dialectică atât de caracteristică lui Brâncuși. Două planuri care în final sunt unul și același, ceea ce sugerează că lumea însăși este ca o privire în cantul Coloanei Infinitului, la apus, atunci când vedem două feluri de coloane alipindu-se către infinit – cea din lumină și cea din umbră”. În ultimii ani de viață, de altfel, există mărturii în acest sens, Brâncuși vorbea cu mare admirație despre Milarepa. Un detaliu important despre această carte cu parfum oriental – definiția pe care Sorin Trâncă o dă drumului lui Constantin este aceasta: „O carte despre un drum la care dacă te uiți dinspre Est, începe în Est și se termină în Vest. Iar dacă te uiți dinspre Vest, e un drum care începe în Vest și se termină în Estul îndepărtat”.
8. Mai mult decât mica statuetă a lui Milarepa, există în această carte o expunere specială a unor obiecte – cu precădere obiecte mici. Unele care au o legătură intuitivă cu arta (de pildă, crucifixul pierdut al lui Brâncuși), altele care devin artă din expunere și relatare-în-context. Ranița lui Constantin (obiectele – posibilele obiecte – sunt etalate pe coperțile interioare ale cărții într-o hartă admirabilă) sau scaunele vieneze, sau pâinea – mai ales pâinea, căci ea e o recurență semnificativă – ghidează, umanizează, esențializează un drum care e spus, iată, în atât de multe moduri.
9. Despre pâine, la pagina 161 a cărții: „...la Memmingen am descoperit cea mai gustoasă pâine de pe drumul lui Constantin. E o pâine mică, neagră, făcută cu maia și coaptă direct pe cărămida cuptorului. Acestei pâini i se mai zice și Seele, care înseamnă suflet”. Senzorială și esențială, cartea aceasta despre drum și țintă (sau, în termeni orientali, despre drum cu țintă cu tot!) ne vine de la un om care visează curajos și care e deținătorul unei arte de a privi. Sorin Trâncă știe să vadă adânc ceea ce se vede și să privească foarte atent ceea ce nu se vede.
10. Încă o observație: poate să nu îți placă Brâncuși (deși ar fi cam straniu!). Poți să nu știi – caz mai des întâlnit decât ne place să credem – mare lucru despre Brâncuși, despre viața și mai ales despre marea sa operă. Poți să ai o relație foarte accidentată cu lumea artelor vizuale sau, pur și simplu, organul pentru aceste arte să fie dramatic atrofiat. Ei bine, avansez ideea că lectura acestei cărți poate schimba radical lucrurile de genul celor enumerate mai înainte. Pentru că e în ea o prospețime a privirii, o normalitate a înțelegerii în trepte, o curiozitate contaminantă, o deschidere fantastică pentru opera unui mare artist și pentru lume încât, după lectura ei, să ai o poftă imensă de Brâncuși – să vrei să știi cât mai multe despre el și despre ce a făcut el – e cel mai firesc lucru cu putință. //
Sorin Trâncă
Drumul lui Constantin.
Evadarea lui Brâncuși din România, o reconstituire
Editura Humanitas, București, 2023, 224 pagini
.jpg)
