2012, vara: spiritul și legea

În România în vara fierbinte – din punct de vedere politic, democratic, legal, etic – a anului 2012 a avut loc, în cuvintele lui Horia-Roman Patapievici, o „lovitură de stat legală“.

Despre ceea ce s-a întâmplat în vara lui 2012, adânc-nefiresc, cu democrația fra­gi­lă din România, s-a scris mult prea puțin. În mod aparte, cu excepția unor reacții punc­tuale venite dinspre par­tea bună și tot mai stin­gheră a mass-media, s-a scris ridicol de puțin de pe poziții de bună-credință des­pre sensurile de pro­funzime ale foii de parcurs care a însoțit demersul de suspendare (reușit) și cel de demitere (nereușit) în care țintă supremă a fost Tra­ian Băsescu. De câteva zi­le însă, avem un text de amploare și de mare intensitate pe care momentul mai mult decât strict politic pe care l-am tra­versat în 2012 îl merită din plin. Acesta îi aparține lui Horia-Roman Patapievici și este inclus în cea mai recentă carte a re­du­tabilului eseist și gânditor, Partea ne­vă­zu­tă decide totul. Se numește Spiritul și le­gea, a apărut în premieră într-o foarte pres­tigioasă revistă olandeză condusă de unul dintre ultimii mari umaniști ai Eu­ropei, revista Nexus, tutelată de Rob Rie­man, cel care ne-a dat, și într-o ediție ro­mânească, o minuată carte despre no­ble­țea spiritului. Spiritul și legea ocupă cam o treime din cartea invocată mai sus – ar sta, lejer, și drept conținut exclusiv pen­tru o carte separată. Pentru, zic eu, „Car­tea despre 2012“ – necesară, de discutat cu atenție, de reflectat în marginea ei, in­clu­siv într-un sens practic, pentru a nu mai repeta ceva atât de odios pentru ideea de stat de drept și de democrație liberală.

Despre precedentul moment cu care vara lui 2012 are destule asemănări de familie – sus­pen­darea aceluiași personaj politic din primăvara anului 2007, în condiții legale semnificativ comparabile cu cele, tot în sens legal, din 2012 – există o carte care pune cadre solide pentru o discuție adecvată despre acel prim mo­ment. Cheia de lectură pentru „Sus­pen­darea I“ este resentimentul. Iar volumul, apărut la Curtea Veche, se cheamă Ana­to­mia resentimentului. Încă e în librării – e de citit ori de recitit. De reflectat, bu­nă­oa­ră, la această frază a unuia dintre au­torii incluși în această antologie, Vladimir Tis­mă­neanu: „Un egoism atroce, un in­vin­ci­bil sentiment al ratării, al eşecului, o in­vidie sufocantă în raport cu cei care nu se opresc din drum, clădesc, caută, des­co­peră“. La „Suspendarea II“, o lec­tu­ră în această direcție – a unei practici a re­sen­timentului – nu este deloc deplasată (și 2012 a oferit un festival al resen­ti­men­telor etalate de multe relee intelectuale, po­li­ti­ce, la nivel național, regional, local), dar ar fi mult prea puțin. Eseul lui Horia-Ro­man Patapievici este și cred că trebuie să devină reperul fundamental pentru o dez­batere care merită să fie purtată, pentru o discuție care trebuie să fie redeschisă.

Spiritul și legea începe cu un exercițiu de admirație: Kurt Gödel („cel mai important logician al secolul XX, dacă nu cumva cel mai mare de la Aristotel încoace“) es­te ținta acestuia. Kurt Gödel, cel care a des­coperit, în Constituția SUA, un ar­gu­ment care ar susține ideea unei „dictaturi legale“. Tema aceasta a rămas mult timp o preocupare pentru celebrul logician – în cuvintele lui Horia-Roman Patapievici, „Gö­del a sesizat ceea ce am putea numi in­completitudinea oricărui sistem legal: oricât de perfecte, sistemele de legi nu func­ționează bine (adică în vederea bi­nelui comun) atunci când sunt interpretate ca un me­canism de calcul (în sco­pul justificării legale a ori­cărui fel de scop)“. Pasajul din care a fost decupată aceasta frază, foarte im­por­tant în preambulul textului despre Spiritul și legea, merită citat in extenso: „Această afirmație se ba­zează pe presupoziția că li­tera legii nu e capabilă să mențină spi­ritul legii în mod automat, fără sus­ți­nerea spiritului legii. De unde decurge că spiritul unei legi nu poate fi exprimat printr-o lege suplimentară. El este con­dam­nat să rămână neexprimat, ca o au­ră a literei legii, așa cum capul sfinților, în icoane, este reprezentat printr-un ha­lou de aur, ca semn că sfințenia nu poate fi redată doar prin imaginea sfântului, ci numai prin ceea ce o înconjoară, într-un alt plan, care nu e ceva material. În ace­lași timp, fără aură, imaginea sfântului devine imaginea oricărui om. În același fel, dacă sunt luate doar în litera lor, le­gi­le nu mai sunt legi, ci doar texte de legi. Dovadă că ele nu mai pot spune ni­mic despre situațiile care îi contrazic spi­ritul și, în interiorul unui sistem legal, se pot imagina secvențe formal legale care pot duce la situații «legale» aflate în contradicție cu spiritul sistemului le­gal. Litera, altfel spus, dacă e tratată doar ca literă, poate trăda spiritul: ba, cu ingeniozitate, dacă e animată de un spirit contrar, îl poate și învinge“.

Prea filosofic? Doar robust-fi­lo­sofic, dar cât se poate de practic în fond. Bunăoară, în România în vara fierbinte – din punct de ve­dere politic, democratic, le­gal, etic – a anului 2012. Atunci când, în cuvintele aceluiași Horia-Roman Pa­ta­pie­vici, a avut loc o „lovitură de stat legală“. Re­play: „lovitură de stat legală“! Nota per­­sonală pe care eseistul o face imediat du­pă ce pune în text această sintagmă „per­­fect oximoronică“ e, la rândul ei, de con­sem­nat: termenul „pune cel mai bine în lu­mină specificul brutalității ins­ti­tu­ționale petrecute în România: folosirea le­­gii pen­tru a încălca legea. Noutatea post­­mo­der­nă a acestor atacuri în forță constă în ideea de a folosi legea pentru a în­căl­ca le­gea. Pentru mine este im­por­tant de su­bli­niat faptul că aceste atacuri sui-ge­ne­ris împotriva Constituției se pre­zintă pe sine ca fiind în perfect acord cu Cons­ti­tu­ția, jucând cinic și sofisticat spi­ri­tul îm­potriva legii și litera împotriva spi­ri­tu­lui, după cum dictează interesele de mo­ment ale celor care declanșează ata­cul“.

Cine a operaționalizat aceste atacuri? E sim­plu să ne amintim, căci nu a trecut așa de mult timp: între alții - o majoritate sem­nificantă a clasei politice, o majoritate co­vârșitoare a mass-media, cu girul unei ma­jorități a intelectualilor care au avut ex­pu­nere în spațiul public. Despre aceștia din urmă, un mic stop-cadru: să nu uităm de un document relevant care și-ar face loc în orice antologie a rușinii, semnat de un grup semnificativ de susținători din rân­dul intelighenției favorabile loviturii de forță de atunci – un text public trimis către Uniunea Europeană, în care aceștia spuneau că, taman când democrația și le­gea erau călcate în picioare în văzul și sub indignarea întregii lumi civilizate, în fapt, pentru ei, nu se întâmpla nimic neobișnuit și, cu atât mai puțin, ceva reprobabil. E scrisoarea care începe cu o aberație girată de acești intelectuali: „Curtea Cons­ti­tu­țio­nală nu este parte a sistemului judiciar independent din România“.

Ce a fost atunci, în 2012? „Nu în sus­pen­darea unui președinte aflat în competiție politică cu opoziția a constat lovitura de stat.“ „Lovitura de stat legală“ a cons­tat în modul în care, în vedea acaparării ra­pi­de, bruște și imediate a întregii puteri exe­cutive, două autorități publice (gu­ver­nul, parlamentul) dominate de o coaliție po­li­ti­că (USL), al cărei scop prezumabil a fost con­trolul asupra justiției, au organizat și dus la îndeplinire un blitzkrieg îm­po­tri­va procedurilor, legilor, Constituției, au­to­ri­tăților și instituțiilor independente.

Cum a fost posibilă această ac­țiune? Formularea următoare și conținutul acesteia sunt me­mo­rabile: „dincolo de explicațiile specifice, care privesc trecutul și prezentul societății românești, rămâne constatarea existenței în societatea ro­mâ­nească de astăzi a unui tip uman de­fect din punctul de vedere al sistemului de valori. Defecțiunea se manifestă ca incapacitate de a disocia moral și cog­ni­tiv între spiritul și litera unui fenomen. În mod normal, oamenii disting între spi­rit și literă, între grad de re­zo­na­bi­litate și nivel de minciună și disting în­tre gra­dele de realitate ale diferitelor in­ter­pre­tări. Dimpotrivă, a pune adevărul în­tre paranteze, a accepta minciuna, a ne­ga fap­tele sunt lucruri nefirești. Când de­vin firești, în psihologie se spune că avem de-a face cu o disonanță cognitivă. În ter­meni morali, disonanța cognitivă im­plică o distorsiune a sistemului de va­lori“. Des­pre aceste valori, despre cum și de ce au fost golite de sens, despre această „de­fec­țiune“ se discută, pe larg, în acest mi­­nu­nat și de neocolit eseu. Din nou – dis­cu­ția despre morală, despre etică, despre sis­te­me­le axiologic nu e ceva „înalt“, mult prea departe de realitate. Este inclusiv des­pre realitatea românească din vara lui 2012.

Ceea ce a fost în România reprezintă, în opinia lui Horia-Roman Patapievici, un ex­pe­riment. „Ceea ce s-a experimentat în Ro­mânia sunt sigur că va sluji drept model, în viitor, și altora.“

Către începutul acestui articol, sugeram că acest text dens, riguros analitic, dar și vi­zionar ar putea fi, distinct, doar el o car­te. Cartea despre o vară de neuitat pentru România: 2012. Ar fi cartea care ne-ar aminti, o dată în plus, ceea ce, la modul cel mai serios posibil, ne-a spus cândva și Ronald Reagan - „Libertatea nu este ni­ciodată mai departe de dispariţie decât cu o generaţie. Nu o transmitem copiilor prin sânge. Trebuie să te lupţi pentru ea, să o aperi şi să le-o înmânezi pentru ca şi ei să facă la fel“.