Arhaic și modern Peer Gynt și Carmina Burana la ONB

Doina Papp | 04.06.2019

Legătura dintre cele două partituri e văzută de regizorul spectacolului, italianul Mario de Carlo, un obișnuit al operei bucureștene, ca o fuziune între arhaic și modern.

Pe aceeași temă

În prodigioasa și îndelungata sa carieră teatrală, Ion Caramitru nu s-a întâlnit cu rolul Peer Gynt din cunoscuta capodoperă aparținând lui Henrik Ibsen. A fost să fie acum, când Opera Națională din București s-a gândit să pună în scenă un spectacol-coupé alcătuit din poemul simfonic inspirat lui Edvard Grieg de piesa lui Ibsen și Carmina Burana, o ilustră cantată profană compusă de Carl Orff și reprezentată pentru prima oară în 1937 la Frankfurt am Main. Legătura dintre cele două partituri e văzută de regizorul spectacolului, italianul Mario de Carlo, un obișnuit al operei bucureștene, ca o fuziune între arhaic și modern, asta însemnând o trecere de la romantismul liric al norvegianului la sonoritățile dure, sfâșietoare, din Carmina Burana, o partitură modernă provocatoare.

Scenele muzicale - 23 la număr - compuse de Grieg în strânsă colaborare cu dramaturgul Ibsen, preocupat ca și el să dea strălucire basmului autohton, grupate în mai multe suite, urmează în linii mari acțiunea din celebra piesă, păstrând atmosfera magică a peisajului scandinav pe unde zburdă aventurierul visător Peer, flăcăul neliniștit, pornit în lume ca s-o înțeleagă și să și-o apropie. Se regăsesc în muzică, de asemenea, sonorități din atât de bogatul folclor nordic, populat de elfi și troli, de povești nemaivăzute, fantastice (În palatul regilor munților, Răpirea și plânsul Ingridei), precum și alte sugestii proprii etosului și melosului național.

Tratată cam sumar scenic, cu un decor sub forma unei proiecții din care ne privesc siluetele desfrunzite ale unor arbori seculari, punerea în scenă a poemului lui Grieg rămâne pe seama splendidei muzici și a recitatorului Ion Caramitru, plasat pe o bancă înălțată pe un podium central. Cunoscutul actor, a cărui experiență în materie e imbatabilă, contribuie prin rostirea inteligentă, nuanțată și profund asumată emoțional la reconstituirea drumului inițiatic al tânărului Peer, care începe cu imaginile unei dimineți boreale și urmează firul vieții cu bucuriile și tristețile ei, între care un loc aparte îl au Moartea Aasei (mama) și Cântecul lui Solveig, iubita care-l așteaptă pe Peer cel scăpat dintr-un naufragiu pe mare. Deși pe alocuri la concurență cu orchestra, care pierde uneori controlul și tinde să-l acopere, Ion Caramitru însuflețește atmosfera rostind frumoasele slove ale poemului, apărând și dispărând misterios, după cum i-o cere regizorul. Soprana Marta Sandu i se alătură spre sfârșit amplificând momentul liric dedicat lui Solveig printr-o prezență delicată, în ton cu muzica acestui vestit lied.

În partea a doua, Carmina Burana vine în forță să întregească viziunea spectacolului, antrenând pe scenă un ansamblu numeros alcătuit din orchestră, cor (adulți și copii), corp de balet și soliști.

Lucrarea, foarte dificilă, despre care se spune că generează spectacole experimentale din cauza faptului că autorul a fost zgârcit în indicațiile scenice, are în același timp un veritabil potențial de succes. Mai întâi, pentru că această cantată profană animată de sentimente epicureice este un unicat în componistica și scenaristica lumii. Autorul și-a dorit un spectacol complex, pe care l-au încercat mulți, printre care Maurice Béjart cu celebrul său balet. Apoi, istoria spectaculoasă a Carminei Burana, legată de revolta tinerilor seminariști din universități, a goliarzilor din Evul Mediu împotriva dogmei religioase și a prohibiției, îi conferă un aer nonconformist, iar expresia artistică a versurilor în latină, germană veche sau provensală, unul intelectual prin excelență. Numele înconjurat și el de mister vine de la Codex Buranus, inițial o colecție de poezii latine și germane dintr-un manuscris din secolul XIII, păstrate în mânăstiri benedictine, pe care Orff îl găsește într-un anticariat, și de la cântecele burane din spectacolele muzicale populare. Istoricii au încadrat-o cu greu unui gen, Carmina Burana fiind, ne spun aceștia, nici operă, nici oratoriu, nici cantată, dar câte ceva din fiecare.

Mesajul transmis prin vocea Fortunei - personajul central - e de îndemn la libertate, o libertate dusă până la libertinism, ca reacție la presiunea destinului care învârtește la roata vieții, după cum ne spun versurile, și amenință cu sfârșitul orice ieșire de sub implacabila obligație a acestui dicteu.

Cu ceva ani în urmă, într-un spectacol de teatru coregrafic pornit de la această partitură semnat Gigi Căciuleanu, roata vieții era figurată în scenă, iar Fortuna personificată de o actriță omniprezentă.

Mario de Carlo a preferat ideea unei apariții discrete, o balerină care traversează legată la ochi scena, la început și la sfârșit, cu pași siguri. (Dar mai știm și alte zeități legate la ochi!)

Forța spectacolului mizează în schimb pe energia și vitalitatea ansamblului de balerini care, potrivit desenului coregrafic inspirat al lui Davide Bombana (Italia), evoluează gradat, de la gruparea masivă a începutului în ritmuri dezlănțuite la scene focusate pe relația de cuplu, redând trăirile, iubirile tinerilor care se împotrivesc încorsetărilor religioase. Punctul culminant al acestui parcurs este episodul intitulat Taverna în care principiul carpe diem e stropit cu licori bahice și poftă de viață. Având drept soliști balerini de frunte ai Operei Române: Cristina Dijmaru, Robert Enache, Bogdan Cănilă, Rin Okuno, alături de Marina Gaspar, Valentin Stoica, Lorena Negrea, Oscar Ward, Kana Yamaguchi, Egoitz Segura, Marco Corcella, Rachel Gil, Alexandre Plesis, ansamblul de balet al ONB susține cu un dinamism flamboiant spectacolul, marcând corespunzător alternanța dintre liric, dramatic și expansivitate. O probă câștigată de virtuozitate!

Amplasat, în schimb, static în lateralele scenei în structuri metalice denivelate, corul, drapat în pelerinele roșietice cu glugă specifice Inchiziției, e într-un fel vedeta spectacolului (dirijor Daniel Jinga), dând expresie cu asupra de măsură acestei partituri care-i este special destinată. Intervenția corului de copii acumulează emoție, contrabalansând optimist cedarea din final, când, sub amenințarea Fortunei, omenirea se predă, iar în scenă pădurea de reflectoare din plafon coboară strivind, parcă, grupul de dansatori care-și reluaseră mișcările agitate de la început.

Partiturile solistice susținute de Marta Sandu, Lucian Corchiș și Daniel Pop completează tabloul complex al acestei lumi dezlănțuite pe care Carl Orff o imaginează, aducând în modernitate o confruntare medievală reprezentativă pentru luptele istorice în apărarea omului și a libertăților sale.

În ciuda faptului că regizorul n-a găsit soluții pentru a da fluență spectacolului fărămițat în scene care evoluează într-o succesiune de bule, Carmina Burana la ONB este o realizare curajoasă care produce emoție și multe satisfacții publicului.

Dirijorul Tiberiu Soare ține bine în mână an­samblul cu energia și rigoarea ne­­cesare. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22