Banalitatea Răului. Hannah Arendt, un film de Margarethe von Trotta

Vieţile lor au interferat la Ierusalim, în 1961.

El a fost adus de la Buenos Aires, unde a fost capturat de o echipă a Mosadului, în rândul căreia a fost şi medicul anestezist dr. Ioana Elian, originară din România. A ajuns în Argentina imediat după terminarea celui de-al II-lea război mondial, pe ruta de salvare a foştilor SS-işti: ”Ratline”, cu un paşaport fals emis de şeful delegaţiei italiene a Crucii Roşii la Geneva, pe numele Ricardo Klement. A lucrat la o sucursală a lui Mercedes Benz; în ziua în care a fost interceptat se întorcea acasă cu un buchet de flori în mână: ziua de naştere a d-nei Klement, aceeaşi dată cu ziua de naştere a soţiei ”celui mai căutat criminal de război”. Agenţii Mosadului l-au capturat în plină stradă, l-au transportat într-o casă conspirativă şi la întrebarea privind identitatea bărbatului au primit răspunsul pe care îl anticipau: ”Sunt Adolf Eichman“. A doua zi ateriza în Israel. Cu 16 ani în urmă a fost condamnat la moarte în contumacie în Procesele de la Nürnberg, pentru crime împotriva umanităţii, considerat direct responsabil de aplicarea planului nazist de exterminare a evreilor europeni; a fost primul care a folosit termenul ”Soluţia finală” (înaintea lui, în 1850, Richard Wagner propunea pentru prima oară în lume ”Marea soluţie“, în eseul: ”Evreii în muzică”). Din rechizitoriile şi probele administrate în procesele de la  Nürnberg şi, ulterior, de la Ierusalim s-a detaşat  concluzia că: ”Toată industria genocidului Germaniei naziste era condusă şi coordonată de Eichmann... El decidea cine va fi urcat imediat în trenurile spre Auschwitz şi Treblinka şi cine va fi deportat ulterior, iar oamenii săi asigurau şi coordonau transporturile. Diagramele care reflectau starea curentă a genocidului erau afişate în biroul său din strada Kurfürstenstraße, în Berlin”.

Ea, Hannah Arendt, evreică, s-a născut în Germania; a apucat să-şi ia doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), a fost arestată de Gestapo (1933), reuşeşte să scape, se refugiază în Franţa; este arestată de poliţia regimului de la Vichy şi trimisă în lagărul de la Gurs, de unde reuşeşte din nou să evadeze; ajunge în Statele Unite, începe o prestigioasă carieră universitară şi publică câteva lucrări care îi aduc o solidă reputaţie internaţională: ”Originile totalitarismului” (1951), ”Condiţia umană” (1958), ”Între trecut şi viitor” (1961). Vestea arestării lui Adolf Eichmann şi a procesului care urmează să înceapă la Ierusalim o tulbură profund, consideră că nu are voie să nu fie martoră la acest eveniment istoric, cere şi obţine acreditarea de corespondent al prestigiosului New Yorker. Pleacă la Ierusalim, urmăreşte lucrările procesului; studiază peste 2.000 de stenograme – ”Eichmann în Ierusalim. Un raport asupra banalităţii răului” (1963) este rezultatul acestei experienţe. Scandalul pe care îl declanşează publicarea cărţii este dincolo de orice imaginaţie, autoarea este pusă la stâlpul infamiei de evrei şi neevrei, prieteni de-o viaţă îi întorc spatele, presiunile la care Arendt este supusă sunt uriaşe şi greu de suportat de un om obişnuit. Hannah Arendt nu este însă un om obişnuit.

De la această premiză porneşte şi Margarethe von Trotta într-un ”film de autor”, pe care îl consider memorabil prin perfecţiunea construcţiei (notabil felul în care sunt valorificate şi montate în film secvenţele reale de la procesul lui Eichmann), prin rigoarea argumentaţiei, prin capacitatea de a concentra întregul discurs pe esenţial, lăsând la o parte orice detaliu, orice capitol de o factură ce ar fi putut face deliciul unui anumit public (de exemplu, ”romanul de amor” Arendt-Heidegger). Pentru von Trotta Hannah Arendt este o minte, o conştiinţă, un reper de forţă şi înaltă moralitate şi îl tratează ca atare, departe de orice intonaţie encomiastică, cu o cuprindere largă a tuturor poziţiilor exprimate. Distribuţia ”sună” cu perfecţiunea Filarmonicii din München sub bagheta lui Celibidache, personajul întrupat de Barbara Sukowa impunându-se, în egală măsură, prin căldura sentimentelor dar şi prin tăria inflexibilă cu care îşi susţine argumentele, indiferent de vehemenţa reacţiilor pe care le declanşează sau de surpările sufleteşti pe care le produce. Hanna Arendt/Barbara Sukowa a văzut moartea cu ochii, i-a dat târcoale şi a ademenit-o până la o respiraţie de producerea gestului ireversibil (în infernul din lagărul Gurs) ca să facă mai poate face un pas înapoi sau vreo concesie în efortul total de a înţelege lucruri pe care mintea omenească nu le poate cuprinde: crima în masă. Holocaustul!

Două sunt ”capetele de acuzare” care s-au ridicat împotriva lui Arendt: faptul că nu a recunoscut în Adolf Eichmann un ”antisemit criminal” şi cutezanţa de-a fi pus sub semnul întrebării felul în care unii dintre liderii Consiliilor evreieşti, din zonele ocupate de nazişti, au răspuns ordinelor primite de la aceştia; mai direct, întrebarea dacă se poate vorbi de ”colaboraţionism” în cazul acestora.

E, într-adevăr, greu de acceptat ideea că cel care a fost ”călăul evreilor europeni” poate fi privit altfel decât ca un criminal; în subsidiar, e şi mai greu de suportat îndoiala că acest om nu a fost antisemit. Arendt aruncă raţiunii eliberată de prejudecăţi aceste provocări. Nu o face recurgând la argumentele negaţioniştilor de azi – pentru ea Holocaustul este un adevăr ce va dăinui cât lumea, dar natura Răului cuprins în acest adevăr trebuie căutată până în adâncurile minţii omeneşti. Intrată în sala de judecată, Arendt se aştepta să vadă în cuşca de sticlă în care, din motive de securitate, a fost plasat Eichmann imaginea ”fiarei fasciste”. A descoperit un om de-o mediocritate intelectuală (nu a fost capabil să termine măcar liceul), de-o incapacitate de-a susţine o argumentaţie care i-au provocat, pentru o clipă, chiar râsul: ”Nu e cum mi-l imaginam. Nu e deloc înspăimântător. E un nimeni.” Un ”nimeni” care nu a avut în viaţa lui o idee originală, nu a gândit un proiect – a făcut, însă, altceva infinit mai grav: s-a supus orbeşte la ordinele primite. Un ”nimeni” a cărui viaţă, ca şi depoziţia din faţa Tribunalului, a fost susţinută de câteva propoziţii simple: ”Am depus un jurământ de credinţă. Dacă îl încălcam deveneam un proscris. Jurământul e Jurământ.” Există o limită dincolo de care Jurământul devine caduc? Procurorul: ”Dacă ţi s-ar fi spus că tatăl tău e trădător l-ai fi împuşcat?”, Eichmann: ”Dacă mi s-ar fi adus dovezi, aş fi fost obligat să-l împuşc”. Procurorul: ”Ţi s-au adus dovezi că evreii trebuie exterminaţi?”, Eichmann: ”Nu i-am exterminat. Aşa am primit ordin şi l-am executat. Indiferent dacă oamenii erau ucişi sau nu, ordinele trebuiau executate”. Pentru Hannah Arendt, monstruozitatea personajului judecat la Ierusalim nu stă nicio clipă sub semnul întrebării. Pentru ea, însă, Răul rezidă în capacitatea acestuia, în particular, a Omului, în general, de-a se anula pe sine şi de a se supune necondiţionat oricărei Forţe pe care nu e în stare să o înfrunte. Concluzia Hannei Arendt este simplă, limpede şi pare aproape neverosimilă: ”Dacă ar fi fost mai mulţi cu curaj civic, lucrurile ar fi putut fi altfel”. Ce poate face ”curajul civic” al unuia sau al altuia în faţa maşinăriei infernale care înseamnă prin definiţie un sistem totalitar? O poate bloca, o poate învinge. Dacă ”curajul civic” creşte exponenţial cu numărul Oamenilor.

A doua ”blasfemie” proferată de Hannah Arendt în cartea care s-a născut din ororile evocate în faţa Tribunalului din Ierusalim ţine de lansarea (printre primii; tema a dat şi continuă să sporească numărul lucrărilor istorice sau artistice care o abordează)    unui semn de întrebare asupra felului în care unii lideri evrei şi-au apărat comunitatea. Sigur că orice încercare de generalizare este inacceptabilă, Arendt nici nu şi-o propune, dar nici măcar aducerea subiectului într-o discuţie publică nu a fost acceptată ca firească. E şi foarte greu. Pe de o parte, afirmaţii care ţin de o zonă a speculaţiilor în care probele irefutabile nu pot fi produse: ”Dacă populaţia evreiască ar fi fost dezorganizată şi fără lideri care s-o reprezinte s-ar fi creat un haos şi multe nenorocire. Dar numărul victimelor nu ar mai fi ajuns să fie între 4,5 şi 6 milioane.” – pe de altă parte, fapte de rezistenţă şi de luptă armată care ilustrează un eroism de necontestat al evreilor în situaţii în care rezistenţa a putut fi organizată. Ajungem astfel la un subiect care apare în filmul lui von Trotte doar pentru că autoarea doreşte, corect, să evidenţieze toate încercările prin care avea să treacă Arendt după publicarea cărţii, şi nu au fost nici puţine şi nici uşoare, dar nu pot să nu observ că doar pomenirea lui fără o abordare exhaustivă a temei poate lăsa spectatorului neavizat, majoritar, perspective ce păcătuisc prin simplism şi superficialitate. Invocarea atitudinii generaţiei israeliene post-Holocaust mi se pare edificatoare în acest sens, pentru că ilustrează felul în care nici măcar cei născuţi ”sânge din sângele părinţilor lor” nu-i pot înţelege şi nu-i pot absolvi de vină pe cei cărora le-a fost dat să traverseze infernul Holocaustului: ”Tineretul refuză să se confrunte cu vremurile sumbre. Fie le e ruşine de părinţii care n-au luptat sau nu s-au apărat, fie că-i acuză de un comportament dezonorant. Sunt convinşi că numai criminalii sau târfele pot supravieţui în lagăr.” E greu de înţeles reacţia de respingere a cărţii lui Hannah Arendt din partea unor oameni pentru care suferinţa s-a întins dincolo de infinit? Personal, inclin să cred că nu. Cred cu tăria în forţa raţiunii, a argumentelor, dar nu pot şi nu vreau să uit că orice generalitate în plan filozofic, şi cu atât mai mult politic, închide în interiorul ei vieţile a milioane şi milioane de oameni, fiecare dintre ele cu acele particularităţi care le fac unice şi irepetabile.

Procesul lui Adolf Eichmann a durat opt luni, de patru ori mai mult decât a avut el nevoie ca să expedieze aproape jumătate de milion din evreii maghiari la Auschwitz. A fost condamnat la moarte prin spânzurare şi executat la închisoarea din Ramla. Cenuşa i-a a fost împrăştiată în apele internaţionale ale Mării Mediterane. A fost singurul caz de executare a unui condamnat la moarte în Israel.

Nu ştiu care va fi cariera internaţională a filmului lui Margarethe von Trotta, dar sper că-i va fi dat să treacă peste obstacole mai accesibile decât cele care s-au ridicat în faţa cărţii lui Hannah Arendt. Cu alte cuvinte, sper că am devenit mai înţelepţi, mai capabili să acceptăm şi alte perspective decât cele în care atât de confortabili reuşim să ne instalăm şi pe care pentru nimic în lume nu vrem să le punem sub semnul confruntării cu un gând nou. În Romania, filmul este distribuit de ”Asociaţia Culturală Macondo”. Nu am idee despre ea, dar pentru ”Hannah Arendt”, ca şi pentru calitatea programului de filme pe care le prezintă în sala din cadrul ”Muzeul Ţăranul Român”, cred că avem toate motivele să-i mulţumim.