Pe aceeași temă
Inteligență artificială, stoicism, părinții sirieni, 491 de zile în prizonieratul Hamas. În câteva cuvinte, despre aceasta este vorba...
I
„Ethan Mollick a fost un lider în ceea ce privește explorarea practică a capabilităților în dezvoltare ale inteligenței artificiale. În Co-Inteligența navighează magistral prin peisajul progreselor AI, cu observații revelatoare și documentate, prezentate cu o claritate și o precizie remarcabile. Această carte este o resursă de neprețuit, oferind un ghid cuprinzător despre tendințele actuale și așteptările viitoare în domeniul AI. O recomand cu toată încrederea oricui dorește să-și aprofundeze cunoștințele despre această tehnologie în rapidă schimbare” – asta spune unul dintre greii de la Microsoft, Erik Horvitz (e, mai precis, directorul științific de acolo). Sunt mai multe cărțile cu care a lovit Ethan Mollick, dar una anume – în plus, și tradusă în limba română la Editura Publica – merită, cred, o atenție specială. Mai întâi, titlul: „Co-Inteligență. Cum să trăiești și să muncești cu AI”. Un argument – dintre numeroasele disponibile „pe masă” – pentru care această carte e de citit cu mare atenție e acela că demonstrația cu care lucrează Mollick (repetăm: nu un publicist oarecare, nu un eseist care știe să scrie clar, ci un om care s-a „jucat” mult și care continuă să se joace mult cu dihăniile acestea recentissime numite AI și agenți AI) nu vin din direcția marilor pesimiști / defetiști / încercănați / deprimați. Nu e, să ne înțelegem, niciun super-hiper-optimist și, poate că, de aceea, perspectiva pe care acesta ne-o propune e cu atât mai importantă. „Oricât de extraterestre ni s-ar părea, sistemele de inteligență artificială sunt și profund umane”, ne spune Ethan Mollick. „Ele sunt antrenate pe baza istoriei noastre culturale scrise, fiind cât mai bine aliniate obiectivelor noastre prin procesul de învățare, prin procesul de feedback consolidat pe care îl oferim.”
II
Este, cu adevărat, extraordinară cariera contemporană pe care o face și în lume, și la noi, pe piața autohtonă de carte, Marcus Aurelius. Cel care e nu mai puțin decât atât: împăratul-filosof. Un elogiu – nu numai un elogiu, dar e de subliniat această perspectivă / această reverență – îi aduce Frédéric Lenoir în „Visul lui Marcus Aurelius. Lecții de viață de la împăratul-filosof” (volum tradus – excelent, de Mircea Vasilescu – la Editura Trei, anul acesta, în colecția „FilosoFiii Agora”). De menționat, neapărat: există, și în traducere românească, în ultimii 5-10 ani, numeroase cărți despre gândirea stoică și, în mod particular, despre mintea fastuoasă a lui Marcus Aurelius, unul dintre marile repere ale acestei filosofii. Parcă și mai multe, după o pandemie teribilă, care a funcționat ca un accelerator pentru multe, prea multe...
„Chiar dacă rămâne foarte departe de noi prin atașamentul față de cultura romană a timpului său, Marcus Aurelius emoționează pentru că este orice, dar nu cineva care dă lecții. Livrează cu sinceritate, uneori cu o anumită melancolie sau cu dezamăgire, gânduri despre el însuși, despre grandoarea sau josnicia ființei umane, despre ce îl emoționează, îl întristează sau îl bucură. Cuvintele lui sunt universale și atemporale, căci vorbește despre ambivalența inimii omenești, despre sensul vieții, despre dificultățile de a face bine, despre cele mai nobile aspirații ale sufletului și despre slăbiciunile corpului, despre dorința de a fi mai bun, de a trăi în armonie cu sine și cu ceilalți, de a învăța să te stăpânești și de a fi util altora, despre căutarea seninătății în fața adversității”. Despre a trăi și despre, în mod fundamental, cum să te pregătești pentru moarte – fiindcă, în fond, nu mai puțin de exerciții spirituale sunt Meditațiile acestui gânditor atât de profund...
III
Am mai scris aici, în revista 22, notez din nou acum și, cu siguranță, o voi mai face în legătură cu splendoarea de bibliotecă pe care ne-o propune Editura Sf. Nectarie (Ieromonahul Agapie Corbu și extraordinara sa echipă!). Acum, din nou, „pe repede înainte”: „Universul părinților sirieni. O introducere” de Sebastian Brock. Adică, de acela care e „considerat decanul la nivel mondial al studiilor siriace”. Profil (sumar): profesor emerit la Institutul Oriental din Oxford, unde a predat în perioada 1974-2003. Este autorul a peste 30 de cărţi şi 400 de articole publicate, inclusiv ediţii de text şi traduceri. Cheia de boltă a operei sale a reprezentat-o descoperirea providenţială a Părţii a II-a din scrierile Sfântului Isaac Sirul în Biblioteca Bodleiană din Oxford, manuscris pe care l-a tradus şi publicat în ediţie critică.
„În nenumărate feluri, autorii sirieni relevă complementaritatea dintre rolurile Mariei şi ale Euharistiei în cursul istoriei mântuirii. Maria este punctul esenţial de întâlnire între Dumnezeu şi om în procesul Întrupării, pogorârea lui Dumnezeu în om, la fel după cum Euharistia este punctul de întâlnire dintre om şi Dumnezeu, în procesul de sfinţire sau (aşa cum găsim exprimat în tradiţia orientală şi în cea greceasă deopotrivă) de îndumnezeire a omului, de înălţare a omului către Dumnezeu. În acelaşi timp, Sfintele Taine (Botezul, mai cu seamă) „nasc” neîncetat creştini, la fel după cum Maria Îl naşte pe Hristos. În Sfintele Taine, lucrarea Duhului Sfânt este sigură; ce rămâne ca o necesitate este consimţirea, conlucrarea fiecărei persoane umane, corespunzând consimţământului Mariei de la Bunavestire. Dacă această conlucrare este oferită, atunci şi creştinul va „zămisli“, iar Hristos va străluci mai departe din inima aceluia, la fel după cum şi Maria a zămislit, iar Hristos a strălucit”, spun/scriu editorii români ai acestei excelente introduceri în gândirea creștin-siriacă; în fapt, mult mai mult decât o introducere...
IV
„Da, a început, după cum se știe, la ora 6:30 dimineața. Am sărit din pat. Se auzeau sirenele în Be’eri, în kibbutz. Sirenele ne anunțau că din Gaza fuseseră lansate rachete spre noi, așa că trebuia să ne adăpostim în camera de siguranță. (...) După mai bine de patru ore petrecute în camera de siguranță, au ajuns la casa noastră. Au început să distrugă lucruri, să încerce să deschidă ușa camerei de siguranță și să tragă în ea. Lianne și cu mine ne-am aruncat peste fiicele noastre, le-am acoperit cu trupurile noastre și i-am implorat să se oprească. După câteva secunde, s-au oprit, iar noi am verificat dacă cineva fusese rănit. Apoi le-am vorbit despre pașapoartele lor britanice. Au înțeles totul. După câteva minute, l-am auzit pe liderul acelor teroriști spunându-le să mă scoată afară. Teroriștii mi-au spus să ies. Înțeleg araba, așa că am înțeles. Acela a fost momentul în care le-am strigat fiicelor și soției mele că mă voi întoarce. Și, până în ziua în care am fost eliberat, după 491 de zile, am fost sigur că planul nostru funcționase și că ele supraviețuiseră zilei de 7 octombrie. Din nefericire, au fost ucise la cinci minute după ce am fost răpit, chiar în casa noastră. Au fost împușcate în cap. Da. Asta s-a întâmplat pe 7 octombrie. M-au răpit. Am ajuns în Gaza, unde am fost aproape linșat de o mulțime de civili, până când teroriștii au reușit să mă smulgă din mâinile lor și să mă ducă în casa unei familii palestiniene. Am stat acolo 52 de zile, iar după aceea, 440 de zile în tunelurile Hamas”. Acesta este un fragment dintr-un interviu pe care am avut privilegiul să i-l iau lui Eli Sharabi și să îl public în „România literară”. Citez acest pasaj nu pentru vanitatea mea auctorială, ci pentru a semnala și a trimite la o carte extraordinară – „Ostatic. 491 de zile în mâinile Hamasului” (Editura Polirom).
