bricabrac

- Judith - ii spun eu celebrei interprete intr-o engleza haotica, dar gasind perfect timbrul discursului meu complotist (soapta inflacarata) - It's high time to finish with all these oriental stupidities - it's high time to rewrite the Magic Flüte.
- Yes Lu-san (Lucian) - it's high time.
Momentul e istoric. Mi se pare mie, sau Judith Blegen a spus si Let's do it? O pauza - exact atata cat o pala de foehn sa umfle fetele de masa, de pe aceasta terasa din Aix en Provence, unde de doua ore lucrez la infiltrarea lui Judith Blegen. A spus sau n-a spus Let's do it?
Ea intoarce privirile spre barbatul ei care ne insoteste la masa de pe terasa. Ce noroc a avut ca a dat de Pin-ti-li-i-e asta, care sa-i explice cum trebuie jucata in sfarsit Pamina si cand, Dumnezeule, cateva ore inainte de inceperea repetitiilor. Maine incepem repetitiile. Nu? Nu-i asa? Ce crede el? Barbatul are o privire prudenta, banuitoare.
- Trebuie sa treaca prin spectatori fiorul visceral al mortii, incep eu sa descriu subversiunea, revizuirea Flautului (barbatul e problema, pe asta trebuie sa-l prind de carotida, ea e a mea, in sfarsit aproape a mea, mai trebuie cateva mangaieri ca sa se desfaca). - A muri inseamna sa fii initiat - spunea Platon, incerc eu - Oh yes, zvacneste ea si se deschide toata, parca sarutata pe pulpe (acum, acum trebuie insistat si ma hotarasc sa ating clitorisul ei metafizic). Stii foarte bine, Judith, ca moartea si initierea devin intersanjabile? (citat Eliade). - I know - spune Judith, zdrobita de acest adevar care nu mai poate fi negat. - Ca acest fragment al initierii prin tortura e unul din momentele cele mai debile, mai lamentabile ale operei? - I know - spune ea rusinata, ca a participat in trecut ca Pamina la aceasta viziune lamentabila.
- O rusine, doua scene fundamentale ale operei, proba a focului si a apei, care se petrec in culise, in spatele unei usi, uite - flutur eu libretul - si libretul o marturiseste, in culise, in spatele unei usi, ce fel de usa, vreo usa de closet de-a lui nenorocitul ala de Schikaneder?
Judith tace.
- Cand de fapt aici este vorba de doua scene vizionare, terifiante ca doua mari scene din filme de groaza.
Si iar o pleznesc cu un citat din Eliade.
- "Emotiile puternice, teama, spaima, provocate cu atata abilitate de filmele de groaza, trebuie considerate ca tot atatea torturi initiatice" - ridic eu degetul amenintator. Trebuie sa simtim pana in fundul stomacului emotia, spaima, riscul focului si al inecului, al sufocarii in apa.
Judith tace.
- Inghititorii de flacari - ma hotarasc eu sa trec la atacul final si ma ridic in picioare, pentru a evoca mai impresionant tot ceea ce din totdeauna i se fura Flautului - vor lansa jeturi incendiare, teatrul va fi ca un camp de petrol in flacari; iti dai seama Judith, niciodata pana acum nu s-a aratat asa ceva in Flautul, aici, de sute de ani nu se vede decat o usa de closet si se aud cateva table scuturate, tunetele domnului Schikaneder, dar in montarea noastra (atentie, e deja montarea noastra) din podul teatrului, Tu vei cobori pe platforma liftului cu mana in flacari, o torta vie, dreapta si sfidatoare, iar Tamino va canta din flaut, aceasta melodie infantila care infrunta moartea si dematerializeaza durerea?
(Judith asculta cu gura cascata, atentiune, sa nu o incurc acuma la urma.)
- Apoi mana ta in flacari o implantezi in hardaul cu apa in fata caruia ingenunchezi. Prima proba a focului a fost trecuta. Impreuna cu Tamino cantati "Wir Wandelten durch Feuergluten?" in sfarsit, toata aria voastra.
Judith da sa spuna ceva.
- Stai. Nu spune nimic, Judith. Urmeaza proba a doua: proba apei. Tortionarul te ia da ceafa, ferm dar fara violenta, si-ti baga capul in hardau. Tamino reia flautul infantil-paradisiac? Efectul la public, te previn Judith, este extraordinar. Tortionarul te tine cu capul sub apa, te salta cateva secunde, cat sa iei o gura de aer, apoi te scufunda din nou? Judith? (Pauza) Trebuie o revolutie si in opera. Nu mai merge asa.
- Let's do it ! nu mai rezista Judith tentatiei - si-si lipeste mana de mana mea. Gata, a spus-o, de data asta a spus-o. Supliciul "cazii de baie" a dat-o gata.
- Yes, let's do it, Lu-san! repeta ea in soapta grea.
Fata barbatului nu o mai vad in noapte.

*
Peste trei saptamani nu ne mai vorbeam. Ne detestam reciproc, ne uram cum numai la opera se pot uri oamenii. Era repetitie generala si avertizasem conducerea festivalului ca, daca Judith Blegen refuza sa coboare cu mana in flacari, abandonez spectacolul.
Ea trebuia sa intre odata cu inghititorii de flacari. Dar nu a intrat. Inghititorii si-au terminat flacarile, orchestra partitura - si ea nu a aparut.
Am inghitit in sec si m-am ridicat sa plec.
Si atunci s-a petrecut miracolul - ea a aparut. Avea mana in flacari, asa cum ii impusesem eu. Sigur ca torta mai trebuia lucrata, desavarsita, pana a deveni acea mana in flacari pe care o doream eu, dar exista consimtirea supunerii.
M-am reasezat privind trufas in jurul meu. Nu intelegeam de ce, in loc de priviri respectuoase, intalneam priviri ironice.
Cea care aparuse pe scena nu era Judith Blegen, ci dublura ei, Joan Rodgers, proaspata absolventa a conservatorului din Manchester, 24 de ani, o splendoare rapace, care de zile intregi astepta in culise prabusirea vedetei, pe care toata lumea la randu-i o astepta excitata.
Astfel s-a produs debutul lui Joan Rodgers.
Ati citit criticile? Vorbeste cineva frustrat, sau macar vag intristat, de disparitia lui Judith Blegen, sau de cea a faimoasei Gruberova care juca Regina noptii si care a improvizat un certificat medical (cum am facut si eu la Comedia Franceza) si care a disparut dupa primul spectacol?
Pe mine nu prea ma interesa cine era EA, daca exercitiul in sine al miscarii de seductie ratase. Sa fie doar cu mana in flacari si cu capul in hardau.

*
Ce voi povesti mai departe am ezitat multa vreme sa povestesc. Douazeci si unu de ani mai tarziu, dupa ce hotarasem sa includ si Flautul fermecat in bricabrac, in martie 2003, m-a cuprins brusc o pofta nu sa revad - ci sa vad pentru prima oara - inregistrarea lui A2 - din 1982 a Flautului fermecat. Nu vazusem niciodata inregistrarea, nici spectacolul din seara inregistrarii nu-l vazusem, nu vazusem decat ultimul spectacol de la Aix en Provence si nu-mi displacuse, in special scena torturii initiatice, cand mana in flacari era implantata in apa.
Am resimtit brusc nevoia sa vad acea mana in flacari si astfel am vazut pentru prima oara caseta.
In primul rand, am inteles ca nu exista nici o marturie, care sa fie pastrata. Ca nu exista nici o deosebire intre o banda video si o bucata de branza uitata in frigider - sau pe capacul frigiderului - ca descompunerea fizica este aceeasi, exista o marunta nuanta de timp.
Am mai vrut atunci sa ma reintalnesc - oricat de alterata ar fi fost imaginea - cu secventa triumfului incapatanarii mele, mana in flacari, pentru care sacrificam o cantareata faimoasa, cel putin o Pamina faimoasa.
Dar Joan Rodgers, cea care pandise ascunsa in culise crahul vedetei, cu bricheta in mana stanga si cu mana dreapta imbibata de benzina, nu cobora cu mana in flacari - o tinea ridicata in sus ca un agent de circulatie, acolo, acasa la ea in Manchester.
Nu se poate, e un efect al alterarii imaginii, am spus eu la inceput calm si am revazut de 4-5 ori imaginea.
O omor, am spus eu apoi, cu o intarziere de douazeci si unu de ani. Si-au batut cu totii joc de mine.
Am stat intins pe pat vreun sfert de ora - apoi m-am tarat la telefon, sa dau un telefon la sora-mea in Elvetia.
- Asculta Catalina (sora mea era pe vremea aceea asistenta de costume a Mirunei la Flautul fermecat). Cantareata aia engleza, tampita aia, care a inlocuit-o pe Judith Blegen, o mai tii minte, da?
- Da.
- Cand a coborat ea la scena aia cu torturile... la primul spectacol, cand n-am venit eu... nu avea mana in flacari?
- Nu.
- Si abia acuma imi spui?
- Pai tu de unde stii?
- Am vazut caseta.
- Si abia acuma te uiti la caseta? (Pauza.) Dupa douazeci de ani? (Pauza.) Ce, Lucian, chiar vorbesti serios, ai uitat?
- Da, am uitat, ce sa uit?
- Nu stii, ca nu mai voia sa coboare cu mana in flacari?
- Da, am uitat. De ce?
- Pai ii era frica. Eu am coborat de trei ori cu mana in flacari, ca sa-i arat ca nu e nici un pericol.
- Adica f? mama ei, cand a inlocuit-o pe Judith Blegen nu-i era frica?
- Nu. Ca trebuia sa-i ia rolul.
- Si cand i s-a facut frica?
- Dupa ce a luat Blegen avionul spre Miami.
(Pauza. Ce sa spun? Ce poate sa spuna cineva care descopera cu douazeci si unu de ani intarziere ceea ce inca de atunci evita sa cunoasca.)
- Asculta, Catalina, si totusi eu o tin minte coborand cu mana in flacari. Aceasta imagine nu pot s-o uit.
- Da, asa a facut, dupa cat tin minte, la ultimul spectacol.
- De ce ?
- De frica ta.
- Deci, daca veneam la fiecare spectacol?
- Ar fi coborat mereu cu mana in flacari.

Tabloul

Intr-un dosar pe a carui coperta sfaramicioasa recunosc imediat scrisul tatalui meu de profesor de limba romana (Cronici - Lucian) si care este si scrierea mea, cand sunt limpede la cap, descopar doua cronici din Statele Unite, pe care le cautam de vreo treizeci de ani, si o carte postala adresata matusi-mi pe care niciodata n-am cautat-o, pentru ca habar nu mai aveam de ea, lipite toate între ele, pesemne de vreo picatura scapata, de dulceata de coacaze, specialitatea adrisantei. "Dragii mei" - scria pe cartea postala. "In sfârsit s-a nascut. Greu, dar s'a nascut. Afacerea a durat 28 de ore, pâna la 4 1/2 în dimineata zilei de 9 Noiembrie. E baiat! Îl cheama Lucian?"
Detaliul cel mai extraordinar este ca expedierea cartii postale se petrece în satul basarabean Tarutino pe data de 10 noiembrie 1933, iar receptia se produce la Bucuresti pe 11 noiembrie 1933. Limbajul stampilelor e categoric.
Cronicile sunt despre spectacolul Tabloul de Eugène Ionesco, pe care l-am facut la Hollywood (Hollywood Television Theater - Channel 13) în vara lui 1971. Fusesem invitat sa pun în scena Scaunele de Eugène Ionesco. M-am dat de ceasul mortii sa nu fac Scaunele, ci Tabloul. Marie-France poate confirma, asa cum poate confirma neclintirea mea cand mi-a vorbit de rezervele, prudenta pe care taica-su o resimtea fata de Tabloul.
Pentru mine, feroce pe atunci în încapatanari, mai îndulcit cu timpul, Tabloul era o capodopera ignorata - în primul rand de autorul ei. Se mai întampla. Probabil ca nu aveam dreptate, dar Scaunele reprezentau pentru mine o capodopera-model, desavarsita din orice unghi privita. Putine capodopere au harul acesta. Singurul unghi înecat în ceata era unghiul meu, al viitorului creator. Pe scurt, nu vedeam piesa - ca spectacol.
Tabloul corespundea nihilismului meu furtunos, modului distrugator, macabru - dar delirant vesel - în care resimteam teatrul (si lumea) atunci.
Prima scena de teatru pe care partidul mi-a interzis-o a fost scena femeilor abandonate de Gogu (personagiu dublu - si pe scena si în sala) din Prostii sub clar de luna a lui Mazilu si care se sinucideau azvarlindu-se, cu capul în jos si picioarele în sus, în groapa abisala a pianului, acompaniate de clampaneala Concertului nr.1 pentru pian si orchestra de Piotr Ilici Ceaikovski.
Erau si alte lucruri care se adunau: evlavia mea pentru filmul comic mut american, pentru derivatia lui, cu puternica coloratie evreiasca, humorul cretin simulat (the Marx Brothers), hiperintelectualist si sofisticat, fidelitatea mea viscerala fata de nihilismul lui Eugène Ionesco. (Pentru ca eu continuu sa cred ca nu numai Diavolul are înfatisari multiple, ci si Dumnezeu - si nihilismul lui Ionesco de un astfel de Dumnezeu, mai ludic si mai putin canonic, este inspirat.)
Foarte pe scurt, am ales, impus Tabloul, pentru ca ma topeam dupa combinatia de nihilism, suprarealism si humor de circ.

"Humorul de circ a fost dirijat cu un foarte controlat abandon de regizorul român Lucian Pintilie" - scrie criticul din Variety.
Bine, dar "abandonul controlat" este steaua mea polara, este exact caderea libera (simulata) încercata de mine în Pirandello. Humor de circ pe care se cladeste o enorma constructie verbala, un palat de cuvinte, stralucind de "ionescisme". ("Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios.")
"Teatrul lui (Ionesco) salbatic de aventuros si de suprarealist, scrie Cecil Smith, în Los Angeles Times, la fel de nihilist în felul lui ca al lui Beckett, fara însa a-i fi cu nimic tributar lui Beckett si nici altcuiva, este dificil de cuprins pe scena si cu atat mai mult cand e redus la dimensiunile prozaice ale teatrului de televiziune.
Însa aceasta montare este cea mai buna pe care am vazut-o vreodata. Pusa în scena de stralucitul tanar regizor român Lucian Pintilie si avandu-l în distributie pe splendidul clown Jacques Aubuchon, piesa sare literalmente din ecranul televizorului sub forma unei comedii bufe de o extravaganta nebuneasca, ce evolueaza spre o exploziva cascada de frumusete, urmata imediat de o tragedie disperata. Scena finala - în care corpul masiv al lui Aubuchon se prabuseste într-o parcare, împuscat de mitraliere nevazute, jobenul se rostogoleste pe asfalt, redingota explodeaza de-adevaratelea si un torent de sange împroasca totul în jur ca o vopsea rosie, stralucitoare - este o experienta întunecata, devastatoare.
Tot ce se întampla înainte e o fantasmagorie de comedie bufa, nebuna si exuberanta."
(Variety) "? In pantaloni de clown si halat de casa, Aubuchon (Le gros monsieur) sare pe birou, de furie, iar saritura se transforma în topaiala de fericire, îl stropeste pe pictor cu un furtun, ca pe-o planta uscata, în timp ce filozofeaza, sforaie, rade, se scobeste în dinti, scoate scandurile din podea, încearca sa-si omoare sora?" (Los Angeles Times) "? care sufera de o diformitate oribila, avand un carlig în loc de mana, se leagana de-a lungul si de-a latul curtii agatat de liane, ca Tarzan, apoi îndeasa acelasi furtun în gura surorii sale si se repede la pompa, din care tasneste sange rosu, stralucitor, pe care îl soarbe cu sete. Dar gloantele nu fac nimic altceva decat sa o transforme pe oribila cotoroanta într-o frumoasa printesa. Pictorul este transformat într-un acrobat de circ pe bicicleta. Curtea este invadata de lumini colorate, în timp ce - «Le gros monsieur» trage focuri de arma, iar si iar. Doar cand se împusca pe el însusi nu se întampla nimic? nimic?
Tabloul nu e usor de privit - dar e si mai greu de uitat."

Ar fi fost si mai greu de uitat, poate de neuitat vreodata, daca nu ma înduiosam lamentabil în ultima zi de filmare. Despre ce este vorba? La capatul acestei fantasmagorii macabre - "Le gros monsieur" incapabil sa se sinucida - întinde disperat pistolul spre public si implora "Would you mind firing at me?".
Suntem la televiziune, public nu exista, du-te domnule si cauta-l pe strazi, "Le gros monsieur" iese din ecran, fuge, cauta pe Sunset Boulevard, bulevardul faimoaselor labe imprimate, un om de omenie care sa-l împuste, baga pistolul în burta cetateanului american - pistol real, nu pistol de circ - "Would you mind firing at me", îti dai seama, Lewis, ce trecere senzationala de la the Marx Brothers la ciné vérité (Lewis Freedman, producatorul, tremura de spaima si de placere), si ce se întampla mai departe, ma întreaba el palid, pai asta e genial, ca nu stim, iarta-ma Lewis ca ti-o spun direct, numai asa fac finalul, cel mai mult mi-ar place într-un hotel, uite ca asta, gen Somerset Maugham, îl trag eu sa intram într-un hotel, esti nebun, esti nebun, gesticuleaza el si fuge, aici a fost împuscat Bob Kennedy, bine, OK, nu sunt încapatanat, fug si eu dupa el, desi o bomba niciodata nu cade?, esti nebun spune el tot mai excitat sau atunci uite aici pe treptele hotelului?
Spre seara contractul era semnat - conditia acestui final o clauza obligatorie. Finalul se filmeaza pe viu, pe Sunset Boulevard.

A venit ziua filmarii. Seful politiei din L.A. fusese actor în tinerete, un fel de Reagan neîmplinit, adora filmul, a dat acordul. Ce timpuri, ce timpuri de vis. Hotelul ales de mine, pe partea opusa amprentelor labelor sacre, misuna de politisti.
M-am dus la studio sa-l ghidez estetic si sa-l încurajez pe Aubuchon ("Le gros monsieur"). Avea toata familia în jurul lui. Avea 7 copii si o sotie. Toti erau grasi, absolut identici, xeroxati dupa modelul patern, chiar si sotia care în loc de chelie, ca el, avea un fel de peruca aspra, ca o matura. Toti plangeau linistit, cu lacrimi enorme de obez, cersind demn si fara speranta gratierea. Peste o ora tatal, sotul, trebuia executat - iar eu, guvernatorul Californiei, puteam înca sa decid ce aleg: gestul necrutator politic sau gestul crestinesc. Ca un rahat în ploaie, tulburat de acest serial mexican, am schimbat în ultimele secunde filmarea de pe Sunset Boulevard cu parking-ul inexpresiv de langa studio. Am facut praf finalul filmului.
Vreti sa va spun si cum a reactionat actorul? Actorul, pentru prima oara de la începutul repetitiilor, s-a purtat mizerabil, capricios, rasfatat, m-a chinuit ca pe un hot de cai. ("Hai dom'le si pe acasa ca mai avem si familii", adica exact corespondentul pirandellian al lui "On n'est pas là pour y laisser sa peau.")
Pe cine nu-l lasi sa moara?
2003

(Fragment din volumul de memorii bricabrac, in curs de aparitie la editura Humanitas)