„Bufnițele la Veneția”. Sau cum e să fii de cealaltă parte (II)

Acum doi ani, la Bienala de Artă de la Veneția eram o Bufniță cu pașii pierduți între Giardini și Arsenale, între galerii și librării, cu privirea de vizitator curios și entuziasmat care nu știa că doi ani mai târziu va sta la aceeași coadă de intrare, dar va ieși repede din ea pentru că va avea pass di servizio. Dacă în 2024 Veneția mea era a prieteniei și a unui dosar‑surpriză, în 2026 are alt ritm – tot alături de prieteni, dar la job și mult mai alert. Pe atunci, rafturile mele erau pline de cărți pe care le recomandam cu încredere. Acum raftul meu e un ecuson, iar recomandarea se numește Black Seas – Scores for the Sonic Eye de Anca Benera și Arnold Estefán, curatoriat de Corina Oprea și Diana Marincu. Sau mai simplu: Pavilionul României.

 Am învățat în anii de librărie că uneori cea mai bună recomandare o faci după ce ai stat puțin deoparte și ai ascultat persoana din fața ta. În lumea mea de dinainte, reprezentarea avea un ritm lent: cartea pe care o puneam în mâna cuiva nu era doar un obiect de vândut, ci și o promisiune pe termen lung. Acum, la Veneția, noul job a venit cu un ritm alert, imediat, aproape brutal și cu o responsabilitate imensă, care se vede în fuga dintre deadline-uri, în felul în care lumea trece pe lângă tine și tu n‑ai nici măcar un minut să o aștepți. În fiecare dimineață, pe drumul spre Giardini, mă întrebam ce mai rămâne din gestul acela de librar care știa să aștepte, acum când trebuie în 30 de secunde să prinzi atenția unui profesionist grăbit. Pentru că el vorbește mai departe în locul tău, la fel cum o recomandare de carte răsună în timp.

 Black Seas – Scores for the Sonic Eye transformă Marea Neagră într‑o arhivă vie, unde sedimentele devin partituri, iar actul de a asculta seamănă cu răbdarea de altădată: o invitație de a te opri, de a asculta, de a te întreba How to Mend a Broken Sea? – exact opusul goanei din săptămâna de preview, dar, în același timp, un răspuns tăcut la ea. Cu atât mai mult cu cât ediția 2026 a Bienalei nu a fost marcată doar de acest contrast interior. Va intra în istorie pentru că războiul a pătruns în sălile de expoziție și a adus cu sine un zgomot care strigă mai tare decât orice instalație video. Proteste, demisii, retrageri, greve. În vinerea săptămânii de preview, la ora 16, ne-am alăturat și noi grevei, iar gestul de solidaritate al echipei m‑a emoționat mai mult decât orice premiu pentru că, în acele momente, am știut că facem exact ceea ce trebuia. Puțin înainte de ora 16, am început să apropii ușile pavilionului și să le spun vizitatorilor că urmează să închidem. Întrebau dacă ne alăturăm grevei și cu emoțiile în gât le confirmam, iar ei zâmbeau și ridicau două degete în semn de apreciere și solidaritate. Pentru mine rămâne întrebarea ce mai înseamnă să reprezinți o țară într‑o lume în care granițele nu mai sunt sigure, iar războiul și protestele pătrund peste tot, inclusiv în pavilioane. Sau ce înseamnă să te alături unui protest, așa cum o făceam atât de activ în anii de facultate. Apoi, m-am gândit mult la întrebarea pe care o pune Gisèle Sapiro în cartea ei, cum separi opera de autor, o întrebare pe care o aveam și la librărie și care apare constant în discuțiile literare cu prietenii. La Veneția, ea s-a lărgit: cum separi arta de politică, ce înseamnă pavilion național, ce înseamnă să fii reprezentantul unei țări într-o lume cu atâtea probleme politice și sociale. Nu știu, dar întrebările astea rămân cu tine. Într-un spațiu expozițional, în cadrul celei mai mari bienale de artă, în fața unor lucrări care cer timp, tăcere și reflecție, au un alt fel de greutate decât atunci când le dezbați de la distanță.

 Dar alăturarea la grevă nu a fost singurul moment care m-a emoționat în experiența săptămânii mele de preview de la Veneția. La deschiderea oficială a pavilionului în Giardini, după discursurile lor, Anca şi Arnold i-au chemat pe scenă pe rând, nominal, pe toţi cei care au făcut posibil Black Seas – Scores for the Sonic Eye. De la coordonatori la arhitecți, de la echipa artistică la echipa de instalare, de la parteneri și organizatori la mediatori și la cei care au rămas acasă, dar pe care îi găsești în colofonul proiectului. Privind fotografia de atunci, cu aproape toată echipa pe treptele pavilionului, mi-am adus aminte de lunile în care încercam să fac vizibilă munca depusă în foarte scurt timp de foarte mulţi oameni. În viaţa mea de dinainte, la librărie, făceam acelaşi lucru: puneam în faţă colegii, voluntarii, internii, pe toţi cei care munceau în spatele rafturilor. Gestul lor, în plein air, în faţa curioşilor şi a profesioniştilor, mi s-a părut o confirmare că unele lucruri nu se schimbă şi că, dincolo de ecuson, oamenii contează la fel de mult când lucrează împreună.

 În viața mea de dinainte, am învăţat și un alt fel de a fi utilă. În drumul spre Veneția m-am întâlnit în aeroport cu cele două mediatoare de la Universitatea de Vest din Timișoara care urmau să-și petreacă prima lună la pavilion. Discutând cu ele despre Black Seas care nu cere să fie explicat, ci să fie trăit, ca o invitaţie la întrebarea How to Mend a Broken Sea?, la care nimeni nu are un răspuns gata, am găsit o altă ancoră spre trecut. Ca să ghidezi pe cineva prin această experienţă, trebuie mai întâi să asculţi. Să cunoşti fiecare detaliu al proiectului, de la felul în care au fost filmate cadrele la fiecare sunet sau obiect din instalaţie. Dar să nu le explici, ci să le păstrezi acolo, ca pe un răspuns pregătit doar pentru momentul când întrebarea vine de la sine. Asemenea gestului de librar care nu recomandă o carte pur și simplu, ci ghidează pe cineva să descopere ce are nevoie. Doar că acum, în loc de o librărie, aveam raftul meu care e un ecuson, iar recomandarea se numește Black Seas – Scores for the Sonic Eye, semnat Anca Benera și Arnold Estefán, curatoriat de Corina Oprea și Diana Marincu.

 În tot acest timp, am văzut lumea printr-un singur pavilion. În drumurile mele zilnice spre Giardini, treceam pe lângă expozițiile colaterale și pe lângă pavilioanele altor țări și alegeam baricadele pavilionului nostru, ca să fiu acolo cu o soluție dacă apărea ceva, nu în altă expoziție care să-mi distragă atenția. Seara, îmi povesteau prietenii ce se întâmplă în clădirile pe lângă care treceam grăbită dimineața, iar eu ascultam. Aș fi putut să fug o oră prin Giardini să văd câteva pavilioane, dar responsabilitatea sau poate vechiul reflex de a rămâne acolo unde poți ajuta m-a ținut lipită de cel al României. La sfârșitul zilei, ieșeam cu senzația că am văzut cea mai mare expoziție de artă din lume privind doar o singură lucrare: pe a noastră, exact așa cum am ales.

Am descoperit şi altfel Veneția mea, tot prin prietenie. Ziceam mai devreme despre momentul vizual al echipei din spatele proiectului, dar dincolo de ecuson şi de biroul de presă, au fost cu mine prieteni. Prieteni, colegi sau amici cu care împărțeam biroul și telefoanele, care zâmbeau și încurajau, care ofereau suport moral sau pur și simplu o doză de energie adusă de pe drum. Seară de seară, ne întâlneam întâmplător sau programat pe Via Garibaldi, toți cu aceeași oboseală în ochi și în corp, să povestim, să râdem, să ne facem planurile pentru ziua următoare, de fapt, să fim împreună. După ore de stat în picioare la pavilion, orele de stat în picioare împreună la un bar de pe stradă păreau o continuare naturală a zilei de lucru. Când te încumetai să mergi spre casă, îți luai la revedere de zece ori, dar mai stăteai pentru că mai apărea cineva care îți fura oboseala din corp și din minte. Alături de ei, uitam că n-am văzut nimic din Bienală pentru că, de fapt, vedeam împreună cum e să fii în culisele ei, să tragi pentru ceva în care crezi și să vezi că efortul nu e niciodată numai al tău.

 Chiar dacă Veneția mea a fost doar cea a unui singur pavilion și a unei singure librării (am apucat să fug în ultima zi la librăria din Giardini, să-mi iau câteva cărți), cel mai mult mi‑a părut rău că n-am apucat să văd The Ear is the Eye of the Soul, The Holy See Pavilion, inspirat de Hildegard de Bingen – călugărița ale cărei Scivias le aveam în librărie, dar de care se lipeau prea puține mâini. Douăzeci și patru de artiști, printre care Patti Smith, Brian Eno, Jim Jarmusch, FKA twigs, Meredith Monk, Terry Riley, Alexander Kluge, au compus lucrări special pentru acest spațiu, creând o experiență de rugăciune sonoră. Poate, vara aceasta, dacă mă voi întoarce în Veneția fără ecuson, îmi voi face timp să mă pierd în grădina aceea – cu Patti Smith, cu Hildegard și Scivias, cu liniște și ascultare – și să închid, în sfârșit, cercul dintre cărțile pe care le‑am pus în mâinile oamenilor de‑a lungul anilor și sunetele pe care n‑am avut timp să le ascult.