Când nu mai suntem exotici, doar exhausted

În 2015, când mi s-a propus să devin ministru al Culturii în guvernul tehnocrat – asta înainte să i se propună lui Vlad Alexandrescu (chiar dacă am împărțit amândoi același mandat, până la urmă), am luat-o, naivă fiind, ca pe o recunoaștere profesională. Să admit, poate, că revenisem acasă de numai doi ani, după cei optsprezece ani de viață trăiți în străinătate, în Franța și SUA, iar adevăratele culise ale societății românești, și mai ales ale politicii, nu îmi erau încă foarte clare.
Mi-au trebuit toți acești ani ca să înțeleg faptul că, din când în când, puterea are nevoie, de fapt, de naivi utili, ca mine, adică de persoane care să „spele” imaginea corupției profunde și a mediocrității abisale în care zonele puterii s-au prăvălit an de an, cu o adevărată voluptate a căderii. De altfel, mă tem că și alți foști colegi ai mei din guvernul tehnocrat au suferit de aceeași naivitate, una de care, între timp, ne-am vindecat cu toții.

 Întorcându-mă la ministerul pe care, pentru o foarte scurtă și intensă vreme, l-am condus, trebuie spus că susținerea din fonduri publice a culturii a devenit un teritoriu privilegiat al combinațiilor și sinecurilor, al alocărilor de fonduri și aranjamentelor toxice. În accepția generală, succesul și reușita sunt foarte dificil de măsurat în cultură. Iar dacă se aplică un criteriu al cantității (de spectatori, de apariții media, de bilete vândute…), acesta nu reflectă de cele mai multe ori sensul și valoarea unui act cultural important și esențial pentru societate. Efectele benefice în educație și cultură pot fi măsurate doar în timp și după criterii gândite vizionar, nu mecanic. De aceea este nevoie de susținere publică, atât pentru educație, cât și pentru cultură. Și, mai ales, de aceea este obligatoriu ca această susținere publică să fie decisă de oameni cu etică, perspectivă umanistă și viziune.

Doar că, în România de azi, miniștrii Culturii trebuie să aibă, din păcate, alte calități. Adică: să fie foarte bine ancorați în mafiile administrației și ale sistemului de relații transpartinice, cu un spate politic extrem de solid, asigurat de un partid care va fi întotdeauna la putere, cu un senzor infailibil la cei care li se pot alia tranzacțional, și sunt, deci, instrumente perfecte de coabitare profitabilă. În fine, ei trebuie să rămână indiferenți la tot ceea ce nu poate fi tranzacționat politic și să nu aibă nicio sensibilitate la argumentele solide și importante care stau la însăși baza politicilor publice europene. Aceste politici au fost create și consolidate pentru a da acces tuturor nivelurilor societății la artă, pentru a încuraja noile forme de creație alături de a proteja pe cele patrimoniale, a da resurse și cadre administrative eficiente expresiei artistice și intelectuale dintre cele mai diverse și susținere incondițională pentru experiment și pentru educația prin cultură. Or, acest idealism deschis către valoare, acces și participare nu mai găsește ecou azi în sfera tranzacțiilor puterii de la noi.Aș folosi o metaforă simplă și, poate, dificil de înțeles pentru cei nefamiliarizați cu teatrul clasic. Domeniul culturii e ca livada de vișini din bine-cunoscuta piesă a lui Cehov. Iar faptul că ministrul Culturii e un Lopahin ar trebui să ne dea frisoane.Dar aceasta e realitatea pe care o trăim azi.

 Ca urmare, Centrul Național al Dansului își continuă epopeea traumatică și rămâne pe umerii celor care de 30 de ani încoace îl reafirmă ca pe un spațiu cultural foarte viu, de anvergură internațională și ai cărui spectatori sunt în majoritate tineri – multe instituții publice de cultură nu se pot lăuda cu asta. Răspunsul Ministerului Culturii la solicitarea de relocare sau de realocare a unui spațiu către centru e sec și bombastic, așa, ca mai toate comunicatele instituției din ultima vreme.Timbrul cultural va fi, mă tem, readus în controlul ministerului și deja înțeleg că unele uniuni au fost de acord – firește, acelea care speră la avantaje de altă natură din partea ministerului. E o speculație, s-ar putea spune, dar altfel nu înțeleg de ce reacția publică la această măsură greșită e atât de anemică din partea alianței uniunilor de creație.

 Legea managementului instituțiilor de cultură va fi, probabil, aprobată în noua formă propusă de ministru, una care condamnă definitiv la politizare aceste instituții și anexează definitiv numirea unui conducător de instituție publică la toanele pragmatice și la interesele nu întotdeauna curate ale politicului.

 Institutul Patrimoniului va fi și el comasat cu ministerul, cred, cu toate că toată lumea informată despre subiect știe că este o eroare și s-a exprimat în acest sens.Concursul pentru ocuparea postului de director al TNB și al Muzeului Național de Istorie a lăsat instituțiile tot în grija interimatelor, sub pretextul bine acoperit birocratic al notării cu note insuficient de mari a candidaților care au dat concursul.

De câteva săptămâni bune, Cultura la dubă duce o extraordinară campanie de informare și atenționare publică în legătură cu toate aceste subiecte și cu altele, la fel de critice, legate de starea culturii din România.Urgențele politice sunt însă altele și este de înțeles. Doar că, profitând de situația internațională complicată și de tensiunile naționale de tot felul, livada noastră de vișini e doborâtă cu tenacitate și ferocitate, așa cum se întâmplă întotdeauna când avem impresia că ne vom ocupa de asta mai târziu, acel mai târziu devenind la un moment dat „prea târziu”.

 Voi încheia cu un exemplu care mi se pare foarte bun pentru situația de față. El provine din reorganizarea teoriilor manageriale de către Elton Mayo, prin comparație cu teoriile lui Frederick Taylor de la începutul secolului al XX-lea.Pentru Taylor, biblia eficienței brute însemna a descompune munca în taskuri mecanice, care măsoară totul în unități de timp și cantitate (câte bucăți pe oră) și optimizează prin supraveghere strictă performanța cantitativă. Este, într-adevăr, o metodă perfectă pentru fabrici de șuruburi sau call centere – unde omul e rotiță, iar succesul înseamnă producție maximă pe bani minimi. În cultură, taylorismul înseamnă bugete tăiate după evaluări mecanice și nepotrivite cu specificul domeniului. Rezultatul: o cultură în care experimentul și calitatea mor sufocate de Excel-uri. Sau una în care doar arta care convine politicului supraviețuiește.

 În contrast, Elton Mayo – părintele școlii de resurse umane – demonstrează că performanța nu vine din biciul cantității, ci din factorii relaționali: motivație intrinsecă, grup social, recunoaștere emoțională, mediu care hrănește creativitatea. Lucrătorii produc mai mult nu pentru bonusuri, ci pentru că se simt văzuți, valorizați, parte dintr-un scop mai mare. Cultura e un laborator Mayo pur: artiștii nu creează pentru salarii cuantificate, ci pentru valori autentice – impact emoțional, inovație spirituală, coeziune socială. Banii sunt doar combustibil, nu scop. Cantitatea e o iluzie tayloristă care distruge livada de vișini, înlocuind-o cu un depozit de cherestea.

 Țări ca Franța sau Germania investesc miliarde în cultură nu pentru „profit imediat”, ci pentru valori perene: educație civică, reziliență națională, acces universal – pe termen lung. România tayloristă taie pomii pentru profit politic, ignorând că valoarea culturală nu se tranzacționează, ci se cultivă. Deoarece cultura e un ecosistem viu de interacțiuni emoționale care ne salvează de barbarie.
Dar acest discurs a început să pară exotic. Iar noi, cei care mai credem în el,  suntem – din păcate – din ce în ce mai epuizați. //

*Titlul face referire la o lucrare de Dan Perjovschi – I am not exotic, I’m exhausted.