Cartea mineriadei din iunie

Nu risc deloc dacă spun, din capul locului, că Mineriada din iunie, cartea lui Victor Bârsan apărută anul trecut la Editura Tra­cus Arte – când s-a împlinit un sfert de se­col de la teribilele eve­ni­mente din zorii democraţiei româneşti –, are nu­me­roa­se virtuţi. Îmi face plăcere chiar să şi plusez: pentru te­matica pe care o acoperă, faptul că această carte exis­tă aşa cum ea există (şi anume, ca un admirabil spec^­­tacol al rigorii, dar şi – fie şi implicit - ca un do­cument extraordinar de cu­rat de / despre morală) reprezintă un eve­ni­ment editorial.

Ca decupaj privilegiat, cartea „este scrisă, preponderent, din perspectiva victimelor, nu a minerilor, și este o lucrare de is­to­rie recentă, scrisă într-o manieră jur­na­listică, și nu un studiu științific, în sen­sul exi­gent al termenului“. Autorul for­mulează cu modestie, fiindcă, în fond, această carte stă, la loc de cinste, şi ca do­cu­ment academic –între altele, Mineriada din iunie este, neapărat pe raftul întâi, o foarte consistentă lucrare deopotrivă de sociologie, antropologie, politologie, is­to­rie (recentă).

De unde pleacă această carte, de la ce anume? Iată, în cuvintele lui Victor Bârsan: „Punctul său de pornire îl constituie ac­țiu­nea Grupului pentru Dialog So­cial de a strânge declarațiile victimelor mi­neriadei, pe de o parte, pentru che­ma­rea în judecată a vinovaților, pe de alta – pen­tru istorie. (...) Cele circa o sută de de­clarații, provenind de la persoane independente, acoperind un spectru larg de profesii și vâr­ste, de la muncitori la profesori universitari și de la elevi la pensionari, au permis refacerea calitativ corectă a evenimen­telor din 13–15 iunie 1990. Procesarea și sistematizarea aces­tora au avut ca rezultat mai multe ar­ti­cole de sinteză, pe care le-am publicat în numerele 36–42 ale revistei «22». În de­cembrie 1990, aceste articole, cărora li s-a adăugat un studiu al dr. Dragoș Ni­colescu referitor la greva foamei des­fă­șurată aproximativ simultan cu demon­stra­ția din Piața Universității, au fost strân­se într-un volum, intitulat «Ra­port asu­pra evenimentelor din 13–15 iunie, Bu­curești», semnat de Grupul pentru Dia­log Social și Asociația pen­tru Apă­ra­rea Drepturilor Omului în România – Co­mitetul Helsinki“. Dincolo de acest de­clan­şator pachet de evenimente, se poate răs­punde, în egală măsură de adecvat, la în­trebarea cu privire la sensul acestei cărţi aşa: ea pleacă dintr-o nevoie de a fixa un adevăr pentru ocultarea căruia s-au dus uriaşe bătălii. De aici şi evidenţa că aceas­tă carte stă sub specia celor care sunt scrise întru „etica neuitării“.

Cadrul cărţii, pe scurt, este alcătuit din ur­mă­toarele repere: a) contextul politic al pri­melor trei mineriade; b) 13 iunie – suc­cesiune cronologică şi cauzală a „pro­vo­că­rilor“; c) 14-15 iunie: agresiunea; d) „im­portanţa mineriadei din iunie 1990 pen­tru evoluţia politică a României“. Din su­ma acestor perspective, iată şi definiţia de mare forţă – nu singura posibilă – cu pri­vi­re la ce a însemnat „instituţia mi­ne­ria­dei“ în istoria recentă a României: „Mi­neriada constituie, probabil, cea mai evi­dentă mărtu­rie a complexului de uzur­pa­tor, a complexului Macbeth, de care este do­minat Iliescu“. Un alt ter­men care e asociat, in­clusiv în carte, celui de mi­neriadă şi pe care e util să nu îl uităm este acesta: „te­rorism de stat“, mi­ne­ria­dele fiind unul dintre ins­trumentele de practică ale acestui tip de terorism.

Mineriada din iunie pune în joc mize mari, inclusiv prin documentaţia pe care o oferă în anexele sale. Cine face o lectură a acestei cărţi alegând unghiurile decupate de anexele cărţii capătă o înţelegere nu­an­ţată şi despre evenimentele în sine asupra cărora se concentrează cartea, dar şi des­pre ceea ce au dat ele, în timp; fiindcă, în această privinţă acum este aproape un consens în spaţiul public de la noi, ele sunt momente fondatoare pentru so­cie­tatea românească. Iată, inclusiv ca ma­terial didactic, un pasaj din anexa 22: „Că pe 13 iunie a avut loc la București o ten­tativă de lovi­tură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprimă d-l Răzvan Theo­do­rescu“. Nu e un citat din vreun autor ano­nim – dimpotrivă. Cel care a scris aceste rân­duri – dar şi altele, din aceeaşi specie de „expertiză“ pro-FSN - este Cristian Tu­dor Popescu. Şi, după ce am rostit acest nu­me, să lărgim puţin cadrul – ca în tele­vi­ziune. Citatul e din iunie 1990. Atunci când, ca şi după ce a rezultat din votul din „duminica orbului“, presa era cam 80% pro-FSN şi 20% „altfel“. Nu exista nicio televiziune privată. Prin urmare, ci­ne era „la butoane“ avea o uriaşă putere de a modela breasla, politica, societatea, Ro­mânia, în fond. Şi tot aici – în mic, deşirând istoria „de nişă“ inclusiv a mass-media de la noi – se vede şi perspectiva. Chiar şi cu o asemenea forţă de „foc“ la îndemână, cu o înspăimântătoare forţă me­diatică la picior, deţinătorii ei nu au învins. Dacă România e acum unde e – în bine: în UE, în NATO, poate mai protejată decât oricând în istoria sa -, ea este îm­po­triva celor care au vrut să o scoată de pe un făgaş al unei (cât de cât) normalităţi democratice. Democraţia liberală este încă mult-fragilă la noi şi ceea ce a câştigat, am văzut asta de mai multe ori, nu este ireversibil; dar nici arhitecţii şi sus­ţi­nă­to­rii „democraţiei originale“ (aceea apărată cu bâtele de către minerii pe care îi chema Ion Iliescu şi pe care îi înţelegeau, empatic aproape, CTP şi colegii săi „dintr-o anu­mi­tă parte a presei“) nu au câştigat.

Limbajul democraţiei româneşti con­temporane a fost violent con­fruntat şi de către mineriade, dar reperele luminoase ale acestei de­mocraţii au fost puse de către cei care s-au opus acelor barbare dezlănţuiri de violenţă girate de stat. Ceea ce este de ob­servat cu privire la felul în care a evo­lu­at presa este, schimbând ceea ce e de schim­bat, valabil şi în alte „zone“. Şi politic s-au văzut atunci, în mic, taberele – şi forţa lor, şi slăbiciunile lor. Şi social – la fel -, mi­neriadele (cu asupra de măsură aceea din iunie 1990) au developat raporturi pe care anii ce vor urma le vor confirma în re­petate şi, uneori, tensionate maniere.

Privind inclusiv sau - de ce nu – mai ales spre nucleul de sens al acestei cărţi, este ceva important de spus în legătură cu fe­lul în care se păstrează în memoria re­cen­tă evenimentele din iunie 1990, cele care au dus la cea mai violentă şi mai amplă dintre (fără excepţie!) nefastele mineriade pe care le-a consemnat istoria noastră re­cen­tă. Mineriada din iunie a apărut, cum spuneam, anul trecut – la un sfert de se­col de la evenimentele din 13-15 iunie 1990. „Mineriada din iunie este, acum, un eveniment lipsit de mister: știm des­pre ea tot ce se poate ști, în limite rezo­nabile“, scrie domnul Bârsan – şi are drep­tate. Doar că, în ciuda faptului că adevărul despre 13-15 iunie 1990 a fost cunoscut re­lativ devreme – întâi, mai ales intuitiv, apoi, cu aglomerare de date şi fapte al că­ror adevăr este incontestabil –, despre acest moment important pentru demo­cra­ţia autohtonă (amintiţi-vă că, după ceea ce a fost la mijloc de iunie 1990, au plecat atunci din ţară, în scurt timp, sute de mii de români – dintre oamenii de cea mai bu­nă calitate morală şi profesională) lucru­ri­le nu au fost simple deloc şi încă nu sunt aşa. Nu au fost simple nici în privinţa cla­rităţii morale (aici, încă aflăm, chiar în aces­te zile, despre oameni care au jucat atunci probabil în dublu rol!) şi mai cu seamă nici sub raport juridic (a clarifica din punct de vedere juridic lucrurile în­seam­nă mai mult decât a şti adevărul des­pre ce a fost acolo – înseamnă, la capătul unui demers de acest tip, pedepsirea exem­plară a vinovaţilor majori pentru o suită de evenimente care au lăsat în urmă victime şi oameni mutilaţi la propriu!).

Atunci, foarte aproape de vio­len­ţele înfio­ră­toare de la mineriada din iunie 1990, s-a spus – punc­taje de acest tip venind mai ales dinspre cei care aveau con­ştiinţa vi­novată, precum şi dinspre sus­ţinătorii acestora – că evenimentele sunt prea aproa­pe, prea „fierbinţi“ ca să poată fi analizate şi judecate. S-a clamat „nevoia de distanţă“ – pentru a vedea şi a înţelege mai bine ce a fost acolo. În fond, s-a cum­părat timp, fiindcă acum, la un sfert de se­col, suntem doar aici: „se ştie cam totul“ despre această mineriadă, doar că despre ea ne amintim din ce în ce mai puţin. Din unghi de vedere academic, da, de acord, un sfert de secol este o distanţă foarte bu­nă pentru a nu scrie „cu patimă“ despre ce a fost atunci; din perspectiva celor care duc însă cu ei „patima adevărului“, pe­na­li­zarea meritată a tuturor celor care au produs barbaria dirijată din iunie 1990 se lasă aşteptată în continuare. Şi, à propos de bătălia aceasta pentru memoria eve­ni­mentelor din 13-15 iunie, nu este de uitat amănuntul că exact aceia care pledat pentru „distanţă“, pentru „răcirea pers­pec­tivei“, pentru „detaşare“ au fost nu cam­pionii memoriei, ci avocaţii uitării.

Pe lângă exemplara administrare a me­moriei cu adevărat importante pe care o relevă cartea domnului Bârsan şi, cum spu­neam în debutul acestui articol, pe lân­gă multe alte virtuţi, această carte are şi una care este esenţial de indicat: este o carte dreaptă. E o carte dreaptă cu cei care, „fără-de-putere“, s-au opus unei pu­teri teribile şi, expresia nu e deloc me­taforică, criminale. Mineriada din iunie este o carte care face dreptate – nu până la capăt, desigur. Nicio carte, de altfel, nu poate face aşa ceva...