Catalogul boierimii moldave regulamentare

Volumul Marea Arhondologie a boierilor Moldovei (1835-1856) constituie un instrument de lucru indispensabil în investigarea unei clase sociale extrem de importante în istoria ţărilor române şi – în ciuda abolirii privilegiilor sale legale în 1858 – în istoria României de mai apoi.

Volumul Marea Arhondologie a boierilor Mol­dovei (1835-1856) este o carte-do­cu­ment, apărută iniţial în anul 1997, care îşi propune să facă un prim recensământ al clasei no­biliare moldave – a bo­ie­rimii, în sensul ori­ginar şi istoric, non­pe­io­rativ sau cul­tural al cu­vântului, re­censământ li­mitat însă la perioada re­gimului re­gu­la­mentar, ca­re, în Prin­ci­pa­tul Mol­do­vei, a cuprins dom­niile prin­cipilor Mihail Grigore Sturdza (1834-1849) şi Gri­gore Alexandru Ghica (1849-1956).

Autorul de pe coperta cărţii, Mihai-Răz­van Ungureanu, este un istoric modernist – sau, mai precis, un istoric a ceea ce Constanţa Vintilă-Ghiţulescu a numit, în subtitlul unui volum recent (Evgheniţi, cio­coi, mojici, Editura Humanitas, Bu­cu­reşti, 2013), prima modernitate ro­mâ­nească –, care s-a preocupat îndeosebi de is­toria socială, publicând anterior un vo­lum între paginile căruia se găseşte o sec­ţiune cu un caracter recenzorial similar, asu­pra experienţei convertirii religioase în Moldova sfârşitului de secol XVIII şi în­ceputului de secol XIX: Convertire şi in­tegrare religioasă în Moldova începutului erei moderne (Editura UAIC, Iaşi, 2004).

Catalogul alfabetic al celor care au obţinut sau le-a fost recunoscut rangul boieresc în timpul acelui regim politic proto-cons­tituţional, în sensul modern al cuvântului de Constituţie, prin care au trecut ambele Principate Române înainte de Unirea (Mi­că, cum se va spune mai apoi) de la mij­locul secolului XIX – o combinaţie sui-ge­neris între un regim de cartă suverană con­cedată şi un regim internaţional de pro­tectorat –, a fost alcătuit de Mihai-Răz­van Ungureanu pe baza a trei Condici de ranguri boiereşti, păstrate în fondul Secretariatului de Stat al Moldovei aflat la Arhivele Naţionale ale României din Iaşi şi desemnate de acesta prin ma­jus­cule, între paranteze, la sfârşitul fiecărui nume: „Din confruntarea cu listele de boieri ai Moldovei elaborate în aceeaşi vreme, inventariate la Arhivele Statului din Iaşi, la Biblioteca Academiei Române sau tipărite, a rezultat foarte clar că nu­mai condicele din arhivele ieşene con­sem­­nează, pe lângă rang sau datele de­cre­te­lor, şi motivele as­cen­siu­nii ie­rar­hi­ce“ (pp. 9-10).

Cum, în ciuda spiritului său ştiinţific, laconica Mare Ar­hondologie a boierilor Mol­dovei editată de Mihai-Răz­van Ungureanu nu poate concura în savoare literară cu Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note con­tim­porane a locvacelui pa­har­nic Constantin Sion, edi­ta­tă de istoricul Gheorghe Ghibănescu la Tipografia Buciumului Ro­mân din Iaşi în anul 1892, şi recenzia noas­tră va fi mai laconică decât de obicei.

Volumul constituie însă, indubitabil, aşa cum precizează şi editorul său, un ins­trument de lucru indispensabil în inves­ti­garea unei clase sociale extrem de im­portante în istoria ţărilor române şi – în ciuda abolirii privilegiilor sale legale în 1858 – în istoria României de mai apoi, dar totodată o clasă socială extrem de pu­ţin cunoscută, ca urmare a unei mobilităţi interne şi a unei fluidităţi juridice in­com­parabil mai mari decât ceea ce a carac­te­rizat clasa aristocratică din arealurile cul­turale occidentale. O statistică generală a numărului de boieri din condice, eventual o defalcare după fiecare izvor în parte şi alte criterii utile privind numărul acestora ar fi fost, totuşi, la fel de apreciate ca or­donarea alfabetică a numelor. Cartea este, totodată, şi mărturia unui travaliu me­ti­culos de paleografie (o disciplină istorică au­xiliară extrem de necesară pentru cer­cetarea istoriei noastre naţionale, dar – aşa cum atrage atenţia Mihai-Răzvan Un­gu­­reanu – aflată într-o oarecare criză), pre­supunând consultarea şi transcrierea unor documente de arhivă, adesea nu toc­mai uşor accesibile, redactate acum aproa­pe două secole, desigur în limba română, dar într-o română scrisă cu o grafie chi­ri­li­că de inspiraţie medio-bulgară şi slavo-ru­să. Ea invită, printre altele, şi la o analiză şi clarificare a termenilor, noţiunilor şi con­ceptelor aflate în joc.

În chip de concluzie, o avertizare pre­în­tâmpinător-retorică, cu privire la tentaţia care, poate, planează asupra unor cititori – şi, suspectez, nu numai dintre cei pro­fani în materie! – dispuşi să deschidă pa­ginile unei asemenea cărţi: aceea de a-şi identifica ascendenţi printre clucerii, slu­gerii, sardarii, pomoşnicii, stolnicii, că­mi­narii, ispravnicii, agele, pitarii, şătrarii, stolonocealnicii, postelnicii, spătarii sau logofăţii de altădată.

În primul rând, catalogul de deţinători de rang boieresc alcătuit de Mihai-Răzvan Un­gureanu, pe lângă omisiuni în docu­men­tele considerate, nu acoperă – aşa cum am precizat deja – domnia lui Ioniţă Sandu Sturdza, prima domnie zisă pă­mân­teană după Revoluţia greacă şi Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din Ţara Ro­mâ­nească, în anul 1821, sau perioada fana­riotă anterioară. În al doilea rând, un ata­re interes genealogic de prime abord, fără a lua în considerare alte elemente, riscă, printre altele, să se confrunte cu paro­ni­mii şi omonimii foarte răspândite pe am­bele maluri ale Prutului, nu în ultimul rând şi ca urmare a unui fenomen de imi­taţie şi adopţiune onomastică, care a avut loc pe malul stâng, mai ales odată cu îm­proprietărirea şi şcolarizarea ţăranilor după reformele principelui Alexandru Ioan Cuza, când începe şi constituirea len­tă a registrelor civile comunale, prin pre­luarea activităţii destul de recente de evi­denţă a populaţiei de la administraţia ecle­ziastică parohială.