Un timp regăsit

Cel mai recent roman al Doinei Ruşti, Ferenike, este un roman autobiografic, apărut la Ed. Humanitas, şi care va lua cu siguranţă un premiu important în anul în curs. Având în spate o operă deja edificatoare, tradusă şi multipremiată, Doina Ruşti ne oferă prin Ferenike cel mai bun roman al ei.

Scriitoarea evocă viaţa ei din copilărie, trăită în satul Comoşteni, comuna Gânciova din judeţul Dolj, în anii ’60, iar acest sat devine în romanul Doinei Ruşti o lume fabuloasă, aşa cum autoarea ne-a obişnuit în romanele sale anterioare. Cu ochii maturităţii, scriitoarea priveşte spre trecut şi de acolo primeşte amintiri care, asemenea unor piese dintr-un puzzle, formează imaginea unui început de viaţă, cercetată prin prisma întrebării: cine sunt şi care e sensul vieţii mele? Eroina-copilă este înzestrată cu un simţ de observaţie ieşit din comun (îi vede pe unii oameni până în străfundul sufletului lor, dincolo de masca socială) şi are o încredere deplină în aspectele ciudate ale faptelor care se petrec în jurul ei. Acest copil, al cărui nume se schimbă întruna în gura tatălui ei, care o numește, succesiv, după împărătese și actrițe celebre, este o mare iscoditoare, aşa cum sunt copiii cu inteligență vie. Din prezentul narării, autoarea adaugă comentarii prin care confirmă sau infirmă ceea ce tocmai a povestit sau face vreo trimitere la literatura citită mai târziu.

Motivația, o dovedește comentariul autoarei mature, este cunoașterea: eroina, în ciuda vârstei fragede, încearcă să înțeleagă lumea și pe sine: „Și-n ziua de azi, după atâta vreme, mi-a rămas plăcerea de a cerceta fețele oamenilor, de-a căuta poarta. Să mă uit în ochii cuiva până când îi văd ezitările, fricile, grămăjoara de mizerii din spatele privirii senine – toate astea fac parte din preocupările mele crude şi, odată cu ele, simt și gheara Miţulicăi, înfiptă în carne, îmi aduc aminte de Florence, de cărțile din cufăr și de bomboanele cu lapte, de verile vechi, în care plăcerile mele nu erau decât păianjeni debili”.

Copilăria este o vârstă fericită pentru că familia i-a oferit copilei un cadru de afecțiune și protecție. Familia eroinei este compusă din părinți (Cornel şi Muc), bunicii învățători (Miţulica şi Gică), plus un unchi, fratele mai mic al lui Cornel, Tavică, bolnav de epilepsie.

Casa în care locuiesc ei în Comoşteni este un personaj ea însăși. Este și fortăreață (seara, e esențial ca încuierea casei să se facă și cu o „pantă”, un drug de fier), e şi castel romantic (există o cameră numită la Stafii, o alta în care se mănâncă numită la Ciment, există o magazie care ascunde tot ce ar fi trebuit aruncat, dar nimic nu se aruncă!) şi e şi un fel de conac (pentru că există mai multe bucătării, unde se gătește mult, există o pivniță plină de bunătăți şi o grădină bogată). Pentru eroină, casa aceasta e mereu bună de explorat: „…la Ciment, o incintă foarte încăpătoare, cu dulapuri ascunse în pereți, pardosită cu ciment sticlos, pătat din loc în loc de pietre albe. Era prima încăpere de la intrarea secundară a casei şi aveai ce să vezi: uşi ascunse, firide, sertare secrete.…Zidul dinspre stradă era acaparat de un dulap implantat, iar în el se afla o uşă secretă, care, la nevoie, se transforma în sertar. Sub fereastră, în podea, şi-acum văd în minte chepengul din două obloane şi scările generoase, spre pivniţă. Tot de aici urcam în pod, cu o scară mobilă, în aşa fel încât doar iniţiaţii ştiau că pe-acolo era drumul spre pod”.

Lumea e mereu plină de lucruri interesante pentru copila iscoditoare, precoce: şi privind de pe scara casei, şi mergând în vizite cu Cornel, şi vorbind cu diverse sătence. Locul cel mai populat e chiar casa de la Comoşteni, pentru că acolo sunt în permanență neamuri şi vecini, din care mulţi rămân şi la masă. O comunitate care este suficientă sieşi, în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, iar reperele lor spaţiale sunt Jiul sau localităţi precum Bechet, Dăbuleni sau, centrul lumii, Craiova.

Sătenii cred în legende şi în ritualuri păgâne, iar munca la CAP, spre care se duc cântând, pentru că aşa li se ordonă, se îmbină cu gândirea magică a unei comunităţi rurale, moştenitoare a unei culturi străvechi. Pe mormântul lui Tavică se săvârşeşte, într-o noapte, un ritual înfricoşător, aşa cum Miţulica, întoarsă de la spital în stare proastă, e supusă unui alt ritual teribil, în urma căruia colectivitatea martoră înţelege că ea se va vindeca totuşi. În credinţele lor foarte vechi, sătenii ştiu că apa unei fântâni anume este tămăduitoare, iar Jiul „urlă” în nopţile de vară, pentru că cere ca sacrificiu viaţa unui sătean. Moara părăsită e bântuită de o stafie, dar povestea ei a fost detaliată în romanul „Fantoma din moară”, ni se spune.

Tavică e un personaj tragic, care îşi trăieşte cu intensitate viaţa, ca şi cum ar fi ştiut că va fi scurtă. Intelectualii familiei sunt bunica Miţulica, atotcunoscătoare şi recunoscută ca atare şi de oamenii din sat, apoi Cornel, afemeiat, dar poet, plin de lecturi şi de iniţiative aventuroase. Când eroina lansează numele Carmen, ca nume care i-ar fi plăcut, Cornel le ia pe ea şi pe Muc şi le duce direct la spectacolul de operă omonim. În casă, se citeşte inclusiv cu voce tare în camera-bibliotecă, Cornel aduce mereu cărţi noi, se citeşte pe roluri din Caragiale. Muc, mama eroinei, cam lunatică, are fanteziile ei, iar bunicul Gică, mai flegmatic, e memorabil şi el prin câteva episoade.

„Epurarea” politică a lui Cornel e un prim eveniment dramatic: e trimis la munca de jos la Filiaşi, unde se apucă de băut ca să reziste la condiţiile extrem de precare de trai. În cele din urmă se întoarce la Comoşteni, contabil la CAP-ul local.

Tot echilibrul lumii se va zdruncina pentru eroină odată cu asasinarea tatălui ei. Pentru că descoperise ceva ce nu trebuia descoperit, Cornel va fi ucis, iar tot ce urmează acestei crime violente, ce se întâmplă cu martorii oculari şi cu executorii unui ordin politic de sus, urmate de încercările familiei de a căuta dreptate, ani întregi, reprezintă un subiect de roman în sine.

Ordinea evenimentelor narate nu e cronologică, ele se înşiră după o logică imprevizibilă, afectivă, şi sunt juxtapuse prin conexiune unele cu altele. De asemenea, amintirile sunt accesate şi graţie unor mirosuri sau gusturi, ca la Proust. Vocea autoarei de la maturitate le savurează ca pe nişte nestemate. Când cea care îi închiria o cameră eroinei, ea fiind elevă la gimnaziu, îi scoate în ploaie lucrurile, într-un acces de nebunie, iar copila găseşte albumul cu fotografii al familiei distrus, ea se consolează că „toţi sunt în permanenţă cu mine”.

Romanul este o reunire a familiei, făcută peste ani de copila de altădată, chiar dacă toţi au murit între timp, iar tema nu e doar copilăria. Este mai ales memoria, ca bază a identităţii umane. Este un răspuns la întrebarea „cine sunt?” şi este o recuperare. Cum viaţa are partea ei de iraţional, tragedia uciderii politice a lui Cornel e precedată de un vis nocturn în care eroina, în faţa unei figuri feminine impunătoare, numită Ferenike, trebuie să aleagă care dintre părinţii ei să moară foarte curând. Nu poate refuza să aleagă, pentru că atunci vor muri amândoi. Alegere imposibilă, ca în orice confruntare cu Destinul implacabil. Ferenike taie, indiferentă, ca o sabie, asemenea unei creaturi mitologice ascunse poate în subconştientul fetei.

Pentru cititor, după primele pagini, devine irelevant faptul că textul este autobiografic. Nu autenticitatea unor fapte asigură valoarea, ci transfigurarea lor, pentru că un scriitor mare poate face literatură din orice.

Scris cu mână de maestru, romanul este o construcţie artistică admirabilă, care duce la un nivel şi mai înalt talentul Doinei Ruşti: o lume unică şi deja recognoscibilă e creată din tărâmul magic al Comoştenilor, din casa fabuloasă a familiei, din membrii antologici ai acesteia, iar căutarea identitară a autoarei va ajunge la „timpul regăsit”. Tot ce a părut pierdut e regăsit prin literatură. //