Istoria, prin ochii unui jurnalist francez: Italia, în fierbere

După patru ani petrecuți pe aproape toate fronturile Primului Război Mondial din Europa, Albert Londres a revenit la Paris, iar redacția ziarului Le Petit Journal l-a trimis în Italia, pentru a observa și a scrie despre sentimentul victoriei la italieni. La Roma a avut o întrevedere cu regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea (1869-1947, rege al Italiei între 1900 și 1946), dar și cu Gabriele d’Annuzio, un scriitor foarte cunoscut atât în Italia, cât și în Europa. Între martie și mai 1919, ziarul i-a publicat 11 articole italiene.^[1] Din articolele lui reieșea că italienii erau foarte nemulțumiți de negocierile de pace care aveau loc la Paris, ceea ce era perfect adevărat, chiar dacă această situație nu era deloc pe placul lui Clemenceau, premierul Franței victorioase, care se aștepta ca italienii să-i fie recunoscători. De altfel, această nemulțumire a fost unul dintre fermenții mișcării fasciste. Clemenceau era deranjat și de faptul că articolele lui Londres fuseseră publicate în ziarul deținut de ministrul său de Externe, Stephen Jean-Marie Pichon (1857-1933), care și-a sacrificat reporterul care îndrăznise să-i supere șeful politic. Știm bine că și Brătianu a avut problemele lui Clemenceau, iar despre vizita reginei Maria la acesta au existat în epocă nenumărate bârfe. Scurt, Londres a fost concediat.

În vara lui 1919 îl regăsim la Vichy, în casa familială, alături de fiica sa. Nu a rămas șomer mult timp, căci ziarul Excelsior i-a propus un nou angajament. Înființat în 1910, ziarul era unul popular în epocă, evidențiindu-se față de celelalte prin faptul că era bogat ilustrat, de fapt, se pare că a fost pionierul fotojurnalismului în Franța. Nu se adresa neapărat elitelor, ci păturilor mai largi din Hexagon, fără a face totuși rabat de la calitate^[2]. Având în vedere situația tensionată din Italia, Londres a propus redacției să fie trimis înapoi, pe urmele lui D’Annuzio, care părăsisese Veneția, îndreptându-se spre portul Fiume. Pe D’Annuzio îl cunoscuse când Albert Londres a vizitat Veneția în timpul războiului, în toamna lui 1917, după dezastrul italian de la Caporetto. Gabriele D’Annuzio era foarte cunoscut în Franța, unde petrecuse cinci ani într-un fel de exil voluntar, la Paris și Arcachon, o stațiune lângă Bordeaux, unde a trăit într-o cabană, înconjurat de dune, în care putuse să se dedice în voie scrisului, chiar în limba franceză, pe care o stăpânea foarte bine. Tensiunile din Fiume au fost doar unul dintre nenumăratele episoade haotice de după 11 noiembrie 1918 din Europa și le cunoaștem foarte bine pentru că și România s-a aflat în război deschis cu Budapesta și în unul mai ascuns cu Moscova.

Orașul-port Fiume era disputat de două regate, cel al Italiei și cel al sârbilor, croaților și slovenilor (dominat totuși de Belgrad). Extremiștii naționaliști italieni pretindeau, nici mai mult, nici mai puțin, decât întregul litoral austriac al Mării Adriatice, în virtutea faptului că acesta fusese controlat în Evul Mediu de către Republica Venețiană, chiar dacă în 1918 elementul majoritar era de departe cel slav. Inițial, Fiume a fost ocupat de trupele italiene și franceze, în așteptarea deciziilor care urmau a fi luate la Conferința de la Paris. La 29 iunie 1919, au avut loc ciocniri sporadice între trupele italiene și cele franceze, care au făcut nouă morți în rândul celor din urmă. Trupelor italiene implicate li s-a ordonat să se retragă din oraș, ceea ce au și făcut, fără entuziasm. Extrem de nemulțumiți erau grenadierii din Sardinia, cele mai politizate trupe italiene din zonă, care i-au cerut lui D’Annuzio să se pună în fruntea rebelilor și să reocupe orașul, în ciuda ordinelor Guvernului de la Roma. Înainte de a pleca spre nord, poetul i-a scris și unui anumit Benito Mussolini, șeful ziarului Il Popolo d’Italia și fondatorul fasciilor italiene de luptă^[3]. La 12 septembrie 1919, rebelii lui D’Annuzio au intrat în Fiume, aclamați de populația italiană în delir (care ar fi reprezentat la ultimul recensământ austriac cam 50% din populația totală a unui oraș de sub 50.000 de locuitori). Orașul a fost supus blocadei de către guvernul de la Roma. La 12 noiembrie 1920, Italia și Regatul Sârbilor, croaților și slovenilor au semnat Tratatul de la Rapallo, care reglementa diferendele dintre cele două state, acum vecine. Fiume devenea oraș liber independent (cum a fost și Danzigul), fapt ce a fost respins cu indignare de poet și de militarii săi rebeli. Refuzând oferta oficială de predare, trupele regulate italiene au luat cu asalt orașul la 24 decembrie 1920. Cuirasatul Andrea Doria, aflat în rada portului, a bombardat cu tunurile sale grele atât pozițiile rebelilor, cât și palatul, unde era cartierul general. La 31 decembrie 1920, D’Annuzio a fost de acord să capituleze, plecând din oraș și revenind la Veneția. Armata italiană a rămas în așa-zisul oraș liber până în 1924, când Mussolini a anexat Fiume la Italia. Ca să folosim retorica germană cu privire la Alsacia și Lorena, Fiume a fost dezanexat de Tito după 1945, devenind Rijeka, actualul port croat.

La 27 septembrie 1919, Albert Londres trimitea o corespondență din orașul disputat, cu titlul „Fiume. Pasiunea a două popoare”, cu un subtitlu edificator, „După amenințarea italiană, amenințarea sârbă”. Situația era complicată, pentru că în oraș se aflau și trupe franceze, care s-au trezit prinse la mijloc, cele două părți în disputa pentru controlul orașului fiindu-i aliate în Primul Război Mondial (italienii și sârbii). Un caz similar s-a petrecut în Banat, chiar dacă, din fericire, cu mai puține tensiuni, trupele franceze aflându-se între cele sârbești și românești. Fiume, scrie reporterul francez, fusese ocupat într-o primă fază de sârbi, care s-au retras la zece kilometri numai după ce Conferința de Pace le-a ordonat asta, ceea ce s-a dovedit a fi o mare greșeală. Londres avea o părere foarte bună despre poetul-războinic: „Italia nu este decât o mulțime de fideli și acolo sus, pe deal, se arată un om inspirat, crucificat, cu mâinile și picioarele sângerânde, având pe cap o coroană din spini, ecce homo: D’Annuzio”⁵, care-i considera pe sârbi pe trei sferturi sălbatici, încăpățânați, foarte încăpățânați.

În imediata apropiere a orașului Fiume se afla un alt orășel, Sussak, unde croații erau majoritari, o fostă stațiune la Marea Adriatică, destinația slavilor de condiție mai modestă, după cum scrie Londres, unde își avea sediul armata sârbă, în așteptarea evenimentelor. Cele două părți erau separate doar de două poduri. Reporterul ziarului parizian s-a deplasat și pe partea sârbă, unde a fost bine întâmpinat și omenit cu o masă pe cinste, la un hotel deținut de un slav, pe acorduri muzicale. Londres nu a rămas în Fiume pe tot parcursul ocupației portului de către aventurierul poet și legionarii săi. A revenit în ianuarie 1921, scriind alte două articole despre sfârșitul aventurii lui D’Annuzio. La 15 ianuarie, revista Excelsior publica primele fotografii de la predarea rebelilor din Fiume, provenite de la trimisul său special, Albert Londres. Este marcată și fereastra liderului-poet din Palatul administrativ, bombardat de pe crucișătorul Andrea Doria, iar cele două poduri (rutier și feroviar), care legau Fiume de Sussak, fuseseră aruncate în aer de rebeli, pentru a împiedica trupele sârbe sau italiene guvernamentale să intre în oraș. „Aventura lui D’Annuzio s-a terminat. Poetul nu mai este decât ultimul dintre rebeli, dar timpul va păstra amintirea cămășilor negre ale legionarilor din Fiume și numele lui D’Annuzio, care intră astfel în legendă”, scria Albert Londres în articolul din interiorul revistei, fără să aibă idee că istoria avea să-i dea dreptate încă mult mai repede decât ar fi presupus el. Mișcarea poetului poate fi catalogată printre primele protofascisme din Europa. Corespondența lui Londres a continuat a doua zi, 16 ianuarie 1921: „D’Annuzio la Fiume nu vrea decât tăcere și refuză orice onoare. Unde va pleca? Nu se știe și nici el nu știe. A declarat că se va apuca de o nouă carte, cea mai bună carte a lui”. Londres nu se lasă și îl vizitează din nou pe poetul italian, care se retrăsese din Palatul administrativ austriac, locuind într-o vilă din Fiume. Era bolnav, își îngrijea o laringită provocată de discursurile lui patriotice zilnice, rostite de la balconul fostului palat austriac, o altă modă copiată de Mussolini de la D’Annuzzio. Fiind destul de gelos pe talentul oratoric și curajul lui D’Annuzio, Mussolini, după venirea la putere, a făcut tot posibilul să-l pună sau să-l mențină în umbră, finanțând reabilitarea unei vile fastuoase pe malul Lacului Garda, unde poetul a trăit până la moartea sa, în 1938. D’Annuzio nu s-a ferit să-l avertizeze pe Mussolini să nu se alieze cu Hitler, pledând totuși pentru o alianță cu Franța.

(fragment din volumul Lumea lui Albert Londres, în curs de redactare)

(va urma)

1. Pierre Assouline Albert Londres. Vie et mort d’un grand reporter 1884-1932 Editions Balland, Paris, 1989 pag. 133
2. Ziarul avea în anul 1939 un tiraj respectabil de 132.000 exemplare, mai mult decât Le Figaro (80.000), dar mult mai puțin decât Le Petit Parisien (1,7 milioane de exemplare).
A apărut până la 11 iunie 1940.
3. Fasci italiani di combattimento.
4. Excelsior, 1 octombrie 1919