Pe aceeași temă
În vremuri tulburi, când se vorbește mai mult de arme decât de arte, două țări au pus la bătaie diplomația culturală într-un amplu sezon cultural România-Polonia: muzica, artele plastice, teatrul, filmul au intrat pentru un an în sofisticatul joc al relațiilor culturale europene.
După numeroase evenimente desfășurate în Polonia sub egida ICR Varșovia și a Ministerului Culturii, precum și a celor organizate în România de Institutul Polonez din București și de Ministerul polonez al Culturii, a venit rândul unei expoziții deschise la Cracovia, care vorbește despre identitatea românească dezvăluită prin arta contemporană din colecția Ovidiu Șandor, sub genericul „Un ochi râde, altul plânge”.
Din cele peste 600 de lucrări ale colecției – pictură, desen, hărți, documente, cărți, video –, curatorii Monika Rydiger și Lukasz Galusek au descoperit și au ales 170 de lucrări realizate de 68 de artiști, în majoritate români, care conturează o perspectivă asupra artei românești din secolele XX și XXI și, totodată, vorbesc despre o trăsătură a spiritului românesc definită de Nichita Stănescu prin sintagma poetică „râsu’-plânsu’”.
De ce la Cracovia
Galeria Institutului Cultural Internațional din Cracovia a fost neîncăpătoare pentru cei peste 250 de vizitatori veniți la vernisajul din 7 martie. Publicul numeros indică și strădania echipei de la ICR Varșovia, care a organizat evenimentul într-o excelentă colaborare cu polonezii. Gazdele poloneze au dezvăluit, prin vocea directoarei Agata Wasowska-Pawlik, că proiectul expoziției „Un ochi râde, altul plânge” a fost generat de o vizită la Timișoara în anul Capitalei Culturale europene, când orașului i s-a conturat o reputație de loc al artelor și prin bienala Art Encounters, organizată de Ovidiu Șandor.
Polonezii au găsit o relație între Timișoara și Cracovia în dramatica istorie recentă: Cracovia este marcată de tragedia fascismului, ilustrată de Cartierul evreiesc și de vecinătatea lagărului de la Auschwitz-Birkenau, Timișoara poartă marca Revoluției române pornite de aici împotriva dictaturii comuniste.
În anii '90 s-au tradus în Polonia autori până atunci necunoscuți la ei, de la Cioran la Noica și Eliade. „Am vrut să cunosc țara voastră, lecturile acestea m-au incitat în tinerețe. Încă de atunci am remarcat că voi, românii, aveți capacitatea să vă folosiți de umor și de ironie în cele mai tragice momente, pentru a supraviețui. Polonezii au și ei umor, până la un punct, când devin serioși, poate prea serioși și dramatici”, ne-a spus Lukasz Galusek, unul dintre curatori.
Așa s-a configurat itinerarul expoziției care poate fi citită și ca o istorie a contestațiilor, a anxietăților și a mecanismelor de apărare și salvare prin umor negru, de la Chiril Cucu, cu o lucrare din 1892, considerat de Șandor un modern in nuce, la avangardă și până la generațiile tinere, orientate diferit față de istoria recentă. Tzara, Brâncuși, Brauner, Gherasim Luca, Jaques Hérold, Bernea, Brassai, Paul Neagu, Geta Brătescu, Mircea Cantor, Ioana Nemeș, Ion Grigorescu, Ana Lupaș, grupurile Sigma, Școala de la Cluj (Adrian Ghenie, Ciprian Mureșan, Șerban Savu, Marius Bercea, Victor Man, Mircea Suciu ș.a.), subreal, André Cadere, Lea Rasovski, Andrei Pandele, Alex Mirutziu, Pusha Petrov ilustrează în forme de exprimare diferite spiritul „râsu’ plânsu’”.
Un masiv album în poloneză și engleză lămurește aceste traiectorii și face cunoscută arta românească prin intermediul colecției Ovidiu Șandor. Pe copertă este reprodusă o lucrare în creion a lui Mircea Suciu, care tratează cu sarcasm simboluri ale trecutului recent: salutul pionieresc asociat cu urechile lui Mickey Mouse.
„Artiștii tineri sunt dezinteresați de tema comunismului și a tranziției”
Dacă este cineva interesat să vadă în album cine este fericitul colecționar, nu-l va găsi în primele pagini și în niciun caz într-o postură oficială cu costum și cravată. În catalogul expoziției, Ovidiu Șandor apare undeva la pagina 96, în tricou de matroz în dungi cu un baston dungat al lui André Cadere pe umăr, având ca fundal lucrarea lui Ciprian Mureșan, intitulată Toate imaginile dintr-o carte a lui André Cadere.
În 2022 când l-am descusut pe Ovidiu Șandor pentru Europa Liberă despre pasiunea de a colecta artă, am aflat că există o atracție inexplicabilă, consumatoare de timp, fiindcă înseamnă documentare, vizite la expoziții și muzee, consultări, dar care generează o imensă plăcere. Cu studii de „computer science” finalizate în Occident, investitorul Ovidiu Șandor și-a găsit un complement spiritual în arta contemporană, pe care o promovează la bienala Art Encounters, ajunsă anul acesta la ediția a V-a.
Există colecționari care își țin sub cheie comorile, bucurându-se de ele în solitudine, există colecționari care expun, care împărtășesc, care promovează. Asta se întâmplă la Cracovia, s-a întâmplat anterior la Paris sau la Praga, unde Ovidiu Șandor a dus în configurații diverse piese din colecția sa, din această „enciclopedie magică” cum o numește Adriana Babeți în catalog, pentru a arăta Europei ceva din mersul artelor românești.
Colecția Șandor are „nu doar unicitate... ci și ambiția de a crea un fel de canon prin intermediul căruia străinii să poată înțelege arta contemporană”, subliniază Diana Marincu, critic de artă.
L-am întrebat pe Ovidiu Șandor cum privește, cu „ochiul care râde”, viitorul tinerilor artiști pe care îi colecționează: „Cei mai tineri nu mai sunt interesați de tema comunismului și a tranziției, cum au fost artiștii din generația Școlii de la Cluj. Preocupările lor s-au mutat într-o zonă mai largă, pe teme relevante universal care le creează premisele succesului internațional. Ei au mult mai multe posibilități de a se conecta la scena internațională, fiindcă în ultimii zece ani au apărut și în România galerii, un muzeu privat de artă contemporană la București, bienale, asociații care se ocupă cu medierea culturală și, evident, au la îndemână universul virtual. Ei văd că nu mai e necesar să te duci la Paris pentru a te afirma, ca predecesorii Brâncuși sau Brauner, ci poți deveni cunoscut și lucrând în România”, ne-a spus Ovidiu Șandor înainte de a porni un tur ghidat prin expoziție.
Între arte armele tac?
Liviu Jicman, președintele Institutului Cultural Român, este convins că relațiile culturale internaționale sunt importante pentru a evita conflicte majore, chiar dacă ele nu garantează „tăcerea armelor”.
Pe 3 martie 2024 s-au adoptat de către parlamentele României și Poloniei documente de instituire a „Zilei solidarității româno-poloneze”. Tot atunci s-a deschis în premieră Sezonul cultural româno-polonez.
De atunci s-au petrecut multe: o expoziție Nicolae Grigorescu, cu lucrări din colecția Muzeului Național de Artă al României, la Muzeul Național din Gdańsk, și o expoziție „Tatry. Wroblewski, Karlowicz, Wyczolkowski” la Muzeul Brukenthal din Sibiu, participări reciproce la cele mai importante festivaluri din cele două țări, ca Festivalul Prapremier din Bydgoszcz și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, precum și Festivalul Internațional de Film Transilvania TIFF ori New Horizons din Wroclaw.
Despre actul de diplomație culturală reprezentat de expoziția „Un ochi râde, altul plânge” și despre felul cum aceasta umple golul de cunoaștere despre arta românească vorbesc și importanți critici de artă și oameni de cultură din Polonia. Curatoarea Monika Rydiger a fost surprinsă de filonul dadaist regăsit în lucrările celor mai tineri artiști, iar Kazimierz Jurczak descoperă unul dintre paradoxurile culturii românești, care a convertit întârzierea și desincronizările față de cultura europeană într-un avantaj cu influență asupra identității spirituale.
După ce privești în expoziție lucrările lui Victor Brauner, sau ale altor pictori evrei fugiți în lume de teroarea fascistă sau de cea comunistă și vezi valul de antisemitism ce tulbură epoca, urmează neapărat o vizită la Muzeul Schindler, care amintește lumii că în cele mai tragice momente ale istoriei umanitatea nu dispare. Oskar Schindler a salvat de la moarte peste 1.100 de evrei, ale căror imagini sunt azi expuse în fosta sa fabrică de ceramică din Cracovia. //
Comentarii 0