Pe aceeași temă
Cele 13 spectacole programate în festivalul Bukfeszt de la București de Asociația Maszin a teatrelor maghiare din România au în spate un program vizibil de acomodare a scenei teatrale cu realitatea înconjurătoare, trepidantă, derutantă, neliniștitoare. Fie că se cheamă Teroare, Macbeth, Viețile altora, Livada de vișini, Liliom, Don Juan sau Comunitatea, Voiam să mă revolt... Dirty dancing, Eu sunt vântul și, în fine, Cântăreața cheală, spectacolele produse de cele zece companii de limbă maghiară care fac acum parte din asociația organizatoare au o profundă și asumată angajare în actualitate. Aceasta e însă, mai direct sau mai indirect, mereu în limitele unei estetici specifice și inovatoare care își revendică locul în cetatea artelor.
Câteva lucruri sunt obligatoriu de remarcat. Într-un echilibru bine studiat, repertoriul festivalului a manifestat reverențe față de cultura națională, vezi Eminescu și Eugène Ionesco, față de clasicii maghiari (Molnár Ferenc) și, mai ales, față de marea cultură a lumii, și nu a neglijat preocupările dramaturgilor care stau cu ochii pe România de azi, români și maghiari. Ce vreți mai mult?!
Titlul ales pentru aceste comentarii mi-a fost inspirat de producția Teatrului din Satu Mare, compania Harag György, cu piesa Cântăreața cheală de Eugène Ionesco în regia de manual a lui Tompa Gábor.
Nimic nu cred că putea fi mai relevant pentru mesajul transmis epocii decât această capodoperă a teatrului absurd despre care unii dintre noi credeam că va fi datată și va rămâne în istorie la braț cu structuralismul și criza limbajului din anii ’60. Atunci omenirea trăia un acut sentiment al lipsei de comunicare și Herbert Marcuse teoretiza Omul unidimensional și statul global. În harababura mondială declanșată de obstrucționarea comunicării la masa verde de către jocuri subterane nesăbuite și jucători nesătui (în Rinocerii, Ionesco a creat și un personaj, Logicianul, care încearcă inutil să se valideze în comunitate), Câtăreața cheală este oglinda perfectă a ilogicului și ridicolului situației al cărei tragism nu fusese încă pe deplin intuit.
În 1992 când a montat pentru prima oară la Cluj această piesă, Tompa Gábor a întins lumii (spectacolul a călătorit mult pe mapamond) o capcană. Pentru că aparent tot ce se întâmpla în acest spectacol sub semnul tic-tacului de ceasornic avea o cadență ritualică degenerată, eșuată în ridicol, iar marionetele care ieșeau dintr-o boite á musique nu speriau pe nimeni cu inadecvarea lor lingvistică și logică, cu mecanicismul perfect, părând un amuzant dans de salon. Ce se putea face cu asemenea ființe în viață nu ne spuneau nici Ionesco, nici Tompa Gábor – care la sfârșit le aducea înapoi în raftul cu jucării –, dar era clar în subsidiar că nimic. Cum orice inacțiune naște manipulare, și de această mecanizare explicită, cu vocația supunerii, au profitat nazismul și comunismul până la efectele dezumanizării provocate de teroare.
La 30 de ani distanță, după o experiență aproape exhaustivă în materie de Eugène Ionesco, Tompa Gábor reface aidoma spectacolul din 1992 la Satu Mare cu același efect. Semn că ceasul din piesă ticăie degeaba, acoperind cu ritmurile lui soporifice zgomotul asurzitor al evenimentelor.
În salonul soților Smith, descris potrivit antipatiilor autorului față de stilul englezesc și patriotismul local, ceea ce începe ca un balet continuă ca o șaradă și sfârșește în absurdul cel mai absurd, adică reluarea de la coadă la cap a acțiunii. Conversația anostă despre cartofii cu slănină, sosirea musafirilor, confuziile de persoană care se țin lanț și interșanjabilitatea protagoniștilor sunt contrapuse ordinii formale existente. Același decor al minunatei Judit Dobre-Kóthay (lustru, lumină albă și costume clovnești) adăpostește alveola socială vidată de conștiința de sine sub bagheta-cravașă a unei menajere, incertă ca sex, care colaborează cu un pompier debusolat și dezaxat la desăvârșirea acestui joc de societate.
Cine ar fi crezut că în timp tabloul ionescian al acestui statut social mort, declarat de Ionesco suprarealist, va rămâne valabil, fiind elocvent și azi. O lume cu gândirea încremenită în scheme, ușor de manipulat, pare că-și vede de treabă ignorând vuietul vremii. Vorba lui Cațavencu al nostru despre legea progresului: „Un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă și înapoi”...
Impecabil interpretat și coregrafiat de către actorii Nagy Csongor Zsolt, Moldován Blanka, Szabó János Szilárd, Rappert-Vencz Stella, Budizsa Evelyn și Poszet Nándor, spectacolul de la Satu Mare a performat la toate capitolele sub bagheta magică a aceluiași Tompa Gábor.
Din ciclul spectacolelor destinate recuperării unui trecut recent, încă necunoscut în toate dimensiunile lui umane, sensibile, Radu Afrim a prezentat la Bukfeszt Comunitate – subintitulat de autor eco-romanță secuiască –, având în vedere accentele puse pe temele ecologice de azi. Din același aluat cu Casa dintre blocuri, regizorul-scenarist reînvie și aici lumea artistică de altădată, afectată de comunism și de tranziție, invocând destinul tragicomic al unui violoncelist care-și visează viața în parametrii/termenii lumii de azi. De unde și ciocnirile ilare dintre iluziile muzicianului care-și trăiește nostalgic bătrânețile și soluțiile pe care noua societate i le oferă, respectiv transformarea conacului retrocedat (probabil cel de la Arcuș, aflat în zonă) într-un fel de pensiune unde poposesc tot felul de exemplare umane debusolate. (De precizat că scenografia apreciată a Annei Kupas e realizată parțial din lucruri donate de comunitatea locală). Nu, nu suntem la pensiunea dnei Weber din Jocul de-a vacanța, dar un numitor comun au și cei care caută aici altceva decât viața de dincolo de pereții acestei comunități ad-hoc, care funcționează după regulile bunului plac. Elementul de legătură, un urs iubit de toți, pe care proprietarul, violoncelistul, îl reînvie, transformând mulajul de la începutul spectacolului în personajul a cărui poveste despre salvarea de la împușcare forțează până la ridicol limitele absurdului. Nu știu de ce, spectacolul mi-a amintit de Tihnă, o operă scenică exemplară mai veche a regizorului, ilustrând mult mai tragic lumea în tranzit de la Est spre Vest, cu toate dramele și poveștile ei de la sublim la grotesc. Mai aproape totuși de Casa dintre blocuri, spectacolul realizat la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe are același ton cinic pe care Afrim l-a adoptat în ultima vreme pentru a se delimita de tabloul devierilor comportamentale și de „morala” societății anomice către care ne îndreptăm.
Asezonată cu muzică și dans, căci Radu Afrim știe să facă spectacol din orice lucru pe care pune mâna, producția Comunitate e mai puțin eco și mai mult romanță, de unde și reacțiile de veselie din Sala „Ion Caramitru” a TNB, plină ochi, care a răsunat de râsete uitând de bietul violoncelist (memorabil în rol pentru mine Kónya-Ütő Bence) cu degetele lui artrotice. Poate acasă s-au gândit și la drama multor ratați ca el. De odinioară, dar și de azi.
Am așteptat cu interes reîntâlnirea cu M Studio, mutat acum la Sfântu Gheorghe, trupa de teatru dans îndrumată mai de mult de regizorul-coregraf Péter Uray, ale cărui spectacole m-au captivat prin inventivitate, rigoare și expresivitatea transferului de limbaj de la text la mișcare. Dirty Dancing, spectacolul prezentat în festival, mi-a produs însă o oarecare dezamăgire văzând cum, furați de agresivitatea, violența epocii pe care o trăim, interpreții și-au schimbat stilul. Dirty dancing are ca termen de referință, orice s-ar spune, filmul celebru din 1987. Dar spre deosebire de acesta și, în orice caz, în raport cu tema privind importanța limbajului corporal, mai ales în relațiile de dragoste, spectacolul văzut a adoptat direcția exaltării unei sexualități care frizează indecența. Sub îndrumarea coregrafului polonez Eryk Makohon, aparținând unui grup european de teatre de profil din care și M Studio face parte, reprezentația se lasă subjugată de tema sexualității, punând în umbră poezia de la temelia unui erotism natural, și nu patologic. Devenit aproape de nesuportat vizual și auditiv, cu decibelii la maximum, spectacolul mai poposește în câte un tango sau monolog justificativ, rostit în engleză (poate pentru uzul festivalier), mai propune și câte o autocritică, insuficient însă pentru a echilibra întregul. Performanța, realmente impresionantă, a celor patru interpreți își pierde astfel o parte din valoare, lăsând în urmă regretul unui subiect ratat.
Festivalul Bukfeszt s-a încheiat cu Eu sunt vântul (I am the wind) după piesa suedezului laureat Nobel Jon Fosse, o meditație răscolitoare despre viață și moarte pusă în operă de Tompa Gábor in memoriam Tekla Tordai, actriță a Teatrului maghiar din Cluj.
