Pe aceeași temă
Tournier, Genet, Celine
Dar, sa ne intoarcem la oropsita carte, mai ales ca romanul lui Radu Aldulescu tocmai despre aceasta Romanie vorbeste. E o carte cu teza si cu agenda, fiind, in acelasi timp, una dintre cele mai frumoase din cate s-au scris in ultimii ani. Teza este locuirea apocalipsului, pe care agenda il defineste prin trasaturile cele mai greu de ascuns: desprinderea din iluzia numita decembrie '89, renuntarea la orice morala, de-radicalizarea generala. Concret vorbind: somajul, mizeria, traficul de copii destinati prostitutiei, cerul inchis deasupra noastra. Un roman zguduitor, vital ca toti monstrii, o statuie sangeranda a mortii noastre comune. Inca de la inceputul anilor '90, mai ales de la Amantul colivaresei (1994), ceea ce izbea la Aldulescu era fosforescenta linistita a declasarii. Mi s-a parut atunci ca o asemenea viziune recupereaza tragismul si poate corecta derizoriul, care devenise amenintator prin inertia enorma cu care ne tinea captivi, ne ordona gandirea si viata. Intre timp, am pastrat in auz vocea autorului, autoalintul echivoc in care scriitura toarce permanent, indemanarea necurata de a glisa de la gretos la sublim, inainte si inapoi, pana la anihilarea completa a reperelor. Ma gandeam insa ca, venit de nicaieri, fara trecut literar, Radu Aldulescu avea sa se stinga repede ca scriitor, imediat ce va fi depasit limitele propriei experiente de viata. Proorocii Ierusalimului infirma scepticismul, dupa ce, la zece ani de la Amantul colivaresei, Aldulescu scrie cu aceeasi pofta plastica, apuca personajele si viata lor cu aceeasi forta frusta de mestesugar euforic, din spita lui Arghezi. Cartile lui bocesc viata, o iubesc si-o pierd patimas. Povestea din Proorocii Ierusalimului incepe si se-ncheie in interiorul monologului lui Doru (Dorel, Dorulet) - barbat trecut de patruzeci de ani, slab ca dracu', lungan si lenes. E somer de cand se stie, cu intermitente de impuscat francu'. Acum, i-a ramas si nevasta in somaj tehnic. Pe Magdalena n-o iubeste, vine acasa ca la hotel, tot mai des totusi, pe masura ce trec anii. Copilul ii e strain. Il agaseaza blandetea lor prostuta, cumintenia amandurora, intelepciunea lor de ograda. Doru e un iresponsabil obosit, traind de azi pe maine, cu nisipul esecului intre dinti, sensibilitate prafuita, nesimtire dramuita ca principal antidot la contondentele vietii. Amantlacul cu Viviana - alta neterminare pe care o cunoscuse in vremea "Zonei Libere de Comunism din Piata Universitatii" - se deruleaza repede, de la atractie la intaratare erotica si, de acolo, in accelerando, la egoism in doi. Doru e sec si trist pe dinauntru. Viata lui se dilata prin povestile celorlalti. Edi ii e frate dupa mama, facuse puscarie pentru furt de masini si fugise in Germania in '85, unde se va specializa in trafic de baieti de 10-12 ani. Unul dintre "diamantele" care "produc" pentru Edi si pentru asociatul lui, tiganul Burhusi, este Ierusalim, copilul luat de la oi, din curtea unui tata in permanent delir mistic si alcoolic. Si-a inceput viata sexuala la 7-8 ani, silit de cativa baieti mai mari sa se impreuneze cu o oita - ni se comunica sec. Gracil, siret si puternic, hotarat sa-si scape pielea cu orice pret, Ierusalim sta bine alaturi de efebii sulfurosi ai lui Michel Tournier. Stop-cadrele in sepia, din prozele lui Thomas Mann, sunt departe, caci totul se adapa mai degraba din distilarile otravitoare ale unor Jean Genet ori Celine. Romanul e practic atarnat in coada de zmeu a destinului lui Ierusalim si, odata cu el, izbit de toti peretii vietii. Furturi, spargeri, prostitutie de closet, apoi de palat, dragoste mai deloc, sex de toate felurile. Totul in umbra pacatului. Peste toate, o tanjire neintrerupta dupa odihna sufletului, dupa cuib, dupa dragoste adevarata, de fiu, de mama, de Tata. Un ce crestin ireductibil s-a refugiat in temperamentul de raspopit al prozatorului - atat cat se vede el in scris - si-l singularizeaza intre autorii de azi, mai ales intre cei mult mai tineri, pentru care mizeria prezentului si lupta sfidatoare cu pudoarea sunt straine de aceasta dimensiune. Eroii lui Aldulescu sunt mai mult sau mai putin singuri pe lume. Radacini taiate, vieti amputate de trecut sau, dimpotriva, intoarse, precum sarpele care-si inghite coada, catre aceleasi si aceleasi obsesii. Inainteaza fara speranta, manati numai de instinctul de supravietuire. Se vorbeste de Piata Universitatii, de saracie, de mizerie, de potlogariile oficiale, de partide politice, de spaga, de contrabanda, de talharie, de santaj si de moarte. Pe scurt: o Romanie after, surprinsa in impudoarea decaderii ei, cu toata mila de cuviinta.
Fiara langa fiara
E greu de spus in ce consta formula stilistica a prozei lui Aldulescu. Cea mai apropiata categorie de manual ar fi "stilul indirect liber", dar ea nu acopera cu exactitate ce avem in fata, si anume un teatru de voci, de tonuri, de ticuri golanesti, de inflexiuni care transmit raporturile dintre personaje, pozitia lor fata de viata si chiar fac loc, din cand in cand, privirii auctoriale, care-si spune parerea printre randuri. E galagie mare in prozele lui Aldulescu. Se vorbeste non stop, fiecare pe cont propriu. Se umbla mult, de colo-colo, cu traista-n bat, cu viata-n buzunare. E o zarva de piata sordida, care se accepta asa cum e, se raneste si se vindeca in fiecare zi, moare si invie cu vocatie de forta a naturii. Naratorul si autorul se impletesc si se desfac imprevizibil, complicand corporalitatea inexplicabila a naratiunii. Portretele sunt aproape toate "tari", au precizia dementiala a detaliilor din Hieronymus Bosch. E greu sa vorbesti despre personaje principale si secundare. Magdalena, nevasta durdulie si rabdatoare, care-l intretine, il alinta, il asteapta, il cauta prin casele amantelor, il primeste inapoi si-i face si-un copil. Ea si baietasul ei clorotic focalizeaza tot ce e lumina in acest univers de suflete scurse si carbonizate: amandoi sunt naivi si curati, multumiti, ca pasarile cerului, de caldura din cuib, par sa nu observe prea bine mocirla in care inoata cot la cot cu ceilalti. Oprescu, furnizorul de copii, un imbuibat speriat de propriile-i afaceri; Rebeca, bobinatoarea cu stigmat de revolutionar (fusese ranita in decembrie '89); Culaita, cumnatul de la tara, sarac, pagubos si fatalist ("Ie lumea amarataaa, Dorule"); batrana Clara; dar mai ales Marta, nevasta lui Edi, ciripind senzual la vederea copiilor pe care-i masturbeaza si-i chinuie in crize de furie decerebrata; in fine, copiii insisi, cu singura exceptie a angelicului Mirel, care sunt mai degraba lighioane crude ale iadului, ingeri viciosi si pedepsitori. Scene teribile sunt etalate, din cand in cand, cu acea usurare iresponsabila a spovedaniei. Taiatul mielului, in curtea de tara a lui Culaita, cu un Ierusalim de 13 ani drept calau si cu filmul derulat pe deasupra altei pelicule: noaptea de dragoste, in iarba, dintre o nasa incinsa si Doru. Ierusalim la Paris, prins cand tocmai spargea o masina - scena de Tiganiada in care proprietarul pagubit ajunge la politie, acuzat de agresiune sexuala asupra unui copil nevinovat. Scena de amor dintre Ierusalim si marchizul de Toulouse-Lautrec, viciosul, tandrul sau adorator (de remarcat ca, in ciuda cruzimii, vulgaritatea e evitata mai mereu in ultimul moment, prin picturalitate). Magdalena urland la usa Vivianei Botez: "mi-a luat barbatu'! mi-a luat barbatu'!" si el care "tragea de ea ca de caine mort". Magdalena nascand - agonie lanceda si trista. Povestile intretaiate ale Magdalenei si ale Rebecai, apoi ale Magdalenei si ale doamnei Clara. Harjoana sangeroasa din casa proxenetilor de copii s.a.m.d. Cu exceptia lui Doru, toate personajele se agata de viata, duc o lupta care pe care. Au motive sa muste, sa scuipe, sa omoare, sa se bata, sa fuga. Vesnic singuri, in cautarea limanului parintesc pierdut (tema tatalui, suprapusa discret peste cea a Tatalui ceresc, e peste tot intretesuta, pe post de stigmat si talisman deopotriva), eroii lui Aldulescu se incalzesc unii intr-altii, fiara langa fiara, fara adapost si fara liman. Cruzimea tabloului uman coboara direct din Vechiul Testament. E bezna, salvarea nu vine inca de nicaieri, doar gunoaiele lumineaza stins si verzui. In lumina lor, o versiune de carnaval trist pentru Sagrada Familia: Doru, Magdalena, Mirel. Radu Aldulescu e un prozator sofisticat, in sensul "sauvage" al cuvantului. Romanele lui tasnesc gata construite, fara cizelari vizibile. De altfel, neglijentele tind sa-si obtina rapid iertarea (sunt destule si in Proorocii Ierusalimului), pentru ca, in cazul lui, boema a nimerit in alambicul imposibil de trucat al talentului. Alcoolul rezultat e deocamdata tare. * Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului, Editura Redactiei Publicatiilor pentru Strainatate, 2004.
