Conditia umana si natura urii

 Filosoful francez André Glucksmann provoaca, in eseurile din  Discursul urii*, o interesanta reflectie asupra locului privilegiat al urii pentru conditia umana. Privilegiat, insa, in acelasi timp, putin inteles: in ciuda repetatelor eforturi de "a da pagina mai departe", de a intelege si elimina sursele urii, aceasta revine si mai puternic, si mai distructiv. In ciuda incercarilor elaborate de a o explica, scuza sau vindeca, "ura exista".

 " Prin ce mister insondabil, prin ce incomensurabila naivitate, pasagerul secolului al XXI-lea se condamna pe sine la a face pe surprinsul atunci când ura da navala peste el?" Aceasta este intrebarea pe care Glucksmann o pune si la care incearca sa raspunda pe parcursul unor studii ce analizeaza tipuri si ipostaze aparent distincte ale urii (ura teroristilor sinucigasi, ura impotriva Americii, a evreului, a femeii etc.), care ofera insa o imagine structurata si complexa a fenomenului, ilustrata cu multiple referinte literare sau din actualitate.

 De ce, asadar, avem sentimentul perplexitatii in fata bombelor umane, de ce avem impresia ca nu intelegem nimic din resorturile lor si incercam sa reducem acea ura " la niste cauze exterioare care o preceda: nenorociri, neintelegeri, adversitati, frustrari, umilinte si ofense"? Degeaba cautam sa administram "medicamente" atat victimelor, cat si autorilor unor violente determinate de ura, aceasta revine mereu sub alte forme si, cu trecerea timpului, mereu mai eficienta in distrugere.

 Discursul lui Glucksmann este provocator pentru ca se inscrie  à contre courant fata de o abordare pe care el o considera dominanta in mediile academice, intelectuale si politice in special franceze, dar nu numai: aceea in care se considera ca actele teroriste recente au drept origine doar saracia, imperialismul, discriminarile, opresiunile; iar responsabilitatea "victimelor" terorismului - deci si a Americii, a evreilor etc. - este fundamentala. Impotriva unor asemenea explicatii, dar mai ales impotriva tentatiei de a vedea terorismul si violenta oarba ca fiind generate de cauze usor de identificat si, eventual, de reparat, Glucksmann inscrie ura distructiva ca un element al conditiei umane, ca un dat pe care nu avem cum sa-l ocolim sau sa-l ignoram. In ciuda senzatiei postbelice a unei parti a Europei ca poate privi superior, detasat si postistoric confruntarile recente, in care o America ghidata de furie provoaca razboaie si isi etaleaza hiperputerea, in realitate este vorba despre o combinatie condamnabila de naivitate si ipocrizie: Europa nu se poate izola si nu poate pretinde ca a depasit si exorcizat epoca urii distructive - de altfel, afirma Glucksmann, batranul continent actioneaza ca si cum reconcilierea franco-germana de dupa cel de-al doilea razboi mondial ar fi incheiat socotelile cu istoria violenta, cu razboaiele fratricide si ar fi reprezentat o depasire a conditiei urii, trecerea intr-o noua epoca si deschiderea spre o noua intelegere, din perspectiva careia observa, explica sau scuza ura si violenta altora.

 Ipocrizia mediilor intelectuale si politice franceze si europene consta, spune Glucksmann, in a arata acuzator inspre America si administratia Bush, inspre Israel si guvernul - pe atunci - Sharon, in a arunca asupra lor responsabilitatea violentei si a intretinerii urii - dar a trece, in acelasi timp, cu vederea sau a scuza masacrarea civililor ceceni de catre armata rusa si autoritarismul lui Putin, a ascunde indiferenta fata de genocidul ruandez ori a motiva refuzul de a interveni cu pretextul respectarii in litera (dar nu in spiritul) ei  Carta ONU. Naivitatea provine din faptul ca un asemenea discurs cauta cauze indepartate si confuze, responsabilitati ce se refera la victime si ignora felul in care ura se autogenereaza si intretine.

 Exista, afirma Glucksmann, doua posibile abordari, atunci cand avem de a face cu conflicte complexe precum cel israelo-palestinian, in cazul terorismului din ultimii ani ori al conflictului istoric franco-german. " Una, ideologica, se considera a fi cea mai profunda, ea trateaza discordia pornind de la originea ei: a cui e vina? Ce pacat originar a generat razboi dupa razboi? Cine a inceput? Aceste pasionante si pasionate interogatii arunca paie peste foc. Ele ridica la patrat litigiile pe care pretind sa le reduca. s...t In schimb, cea de-a doua abordare se doreste a fi rationala sau macar rezonabila, ea rastoarna perspectiva: pune intrebari in aval, si nu in amonte. In loc sa intrebe de ce s-a ajuns aici, ea cauta solutii de iesire din situatie. In loc de a se intoarce cu obstinatie spre un trecut mitic, ea incearca sa-si anticipeze viitorul si sa descifreze conflictul in orizontul unei solutii ipotetic posibile." (p. 95)

 Europa a obtinut intr-un final pacea interna adoptand cea de-a doua atitudine, trecand peste revendicarile teritoriale si invocarea nedreptatilor istorice, tragand linie si alegand sa priveasca spre viitor. Intelepciunea natiunilor europene a fost tocmai aceea de a " interzice tentativele de reintoarcere la o stare de inocenta sau de prima justitie anterioara violentei". "Razboiul insusi nu are nevoie de nici un motiv deosebit; el pare sa-si aiba radacina in natura umana (Kant, Catre pacea vesnica). Daca razboiul este mereu prezent, cauza a lui insusi, atunci e inutil sa facem pe naivii intrebandu-ne: cine a inceput? O singura intrebare ramane: cum sa ne oprim?" (p. 96)

Inainte de a trece in revista un numar de obiecte cvasi-eterne (sau cel putin recurente) ale urii - evreul, femeia, cel puternic, America etc. -, Glucksmann insista asupra riscului incercarii de a descifra cauze exterioare si initiale ale urii, radacinile raului: chiar daca unele dintre aceste cauze sunt intr-adevar relevante si explica unele manifestari ale urii, riscam sa reducem totul la aceste cauze, pretinzand ca am inteles productia urii si ca i-am identificat pe cei responsabili pentru acele "nedreptati originare" - de multe ori, acestia sunt chiar victimele de astazi. Iluzia ca e suficient sa identificam si sa corectam acele cauze pentru a opri violenta este ceea ce o intretine in realitate. Faptul ca aceleasi cauze in alte contexte nu conduc la izbucnirile de ura si violenta ramane neexplicat.

 Or, ura, pur si simplu, exista. Iar de la lezarea originara pana la violenta oarba, la actul eminamente nihilist al bombei umane de a-si lua viata odata cu uciderea unui numar cat mai mare de semeni, e vorba de o depasire progresiva a limitelor si a regulilor, autoconstituirea acelei furii teribile ce isi ridica interdictiile si pe care Glucksmann o regaseste in  hybris-ul grec sau furor latina. Nu cauzele externe, sociale sau materiale, ale urii, ci cele interne, ascunse sunt cele pe care le ilustreaza tragediile antice si care se regasesc in tragediile contemporane: "In raspar cu elegiile contemporane, ura nu se reduce la un neajuns de pe urma lui Eros, nici la o gafa a vietii sau la vreo iubire dezamagita care ar fi dovada unui impuls primar, binevoitor, care s-ar insela doar in privinta obiectului si a momentului. Ura nu este nici accident, nici eroare de parcurs. Este o sete fundamentala de a distruge, e dovada prezentei unei genuni usor de perceput, langa noi, care nu se afla in urma noastra, ci in noi, in jurul nostru. s...t Un cititor al lui Eschil si al lui Seneca nu poate subestima intentia letala care anima bombele umane". (p. 41)

 Avem de a face, arata Glucksmann reconstituind geneza si manifestarea urii in  Medeea lui Seneca, cu eterna succesiune dolor, furor, nefas: dolor, unde "repudiata, deposedata, expulzata, Medeea... supraliciteaza, isi atata suferinta, se chinuieste, isi scormoneste jignirile, isi zgandareste ranile pentru a-si agrava durerea. Cu buna stiinta, cea abandonata transforma loviturile sortii intr-o criza de identitate; in loc sa se fereasca de nenorocire, ea isi insoteste chinul, il stimuleaza, il sporeste". Furor, "mania pe care cel cuprins de durere o indrepta impotriva lui insusi se intoarce asupra altcuiva. Furiosul impune lumii vidul interior a carui intrupare el s-a dorit a fi. De acum, e randul celorlalti sa sufere distrugerea pe care Medeea si-o aplica. E randul lor sa sufere martiriul". Nefas, ce "desemneaza o profanare atat de iesita din comun, atat de nemaiauzita, de nemaipomenita, incat ea transcende competenta tribunalelor si a pedepselor prevazute de cod, inclusiv pedeapsa cu moartea. Este versiunea romana a modernei crime impotriva umanitatii", ridicarea tuturor tabuurilor, rasturnarea valorilor, punctul culminant al furiei, crima suprema, masacrul ca scop in sine.

 Ceea ce este comun, de la Medeea la Beslan, este aceasta succesiune: " La inceput scanteia prima, apoi lunga actiune infaptuita de dolor impotriva sinelui, apoi cultivarea progresiva, radicala, exclusiva a lui furor, toate astea tind spre epifania nefas-ului".

Glucksmann incearca astfel sa studieze natura si structura urii dincolo de cauzele ei exterioare, sa defineasca acel resort interior fundamental ce determina esenta mecanismului urii. Iar atunci cand el se refera la tragediile contemporane, efectele ale acestei uri ce-si confirma si reproduce cauzele, Glucksmann reuseste sa identifice capcanele pe care le intalnesc multe dintre interpretarile si abordarile dominante si pe care rareori au capacitatea sa le evite.

 *  André Glucksmann, Le discours de la haine, Paris, éd. Plon, 2004