Cu cerneala rosie ca sangele: Hannah Arendt, Danilo Kis si Raul radical

Filmul Margarethei von Trotta despre marea ganditoare Hannah Arendt (1906-1975), atent analizat aici, in "22", de Radu F. Alexandru, a readus in discutie conceptul Raului in era totalitarismelor. Nu un rau abstract, vag, indeterminat, ci unul concret, palpabil, coplesitor, un rau institutionalizat. Este vorba, asadar, de o tema de o intensa actualitate morala si politica. Aparenta banalitate a Raului (cazul Eichmann explorat de Hannah Arendt) nu poate fi contrapusa esentei sale inumane si anti-umane. Faptuitorii Raului puteau fi pesonaje mediocre, banale, dar actiunile lor nu erau catusi de putin banale.

Romanul “Cripta pentru Boris Davidovici” se situeaza in acea zona tragica a literaturii care incearca sa reprezinte non-reprezentabilul. Direct marcat de Holocaust, Kis a inteles ca oroarea absoluta include Gulagul, ca este absurd sa scrii despre chipurile Raului radical fara a vorbi despre ambele sale monstruoase intruchipari.  In memorabila sa prefata la editia Polirom din 2009, Adriana Babeti citeaza acest marturisire a lui Danilo Kis:

“Sa fii contemporan cu doua sisteme de opresiune, cu doua realitati istorice sangeroase, cu doua sisteme concentrationare de aneantizare a sufletului si trupului, asta in vreme ce in cartile mele doar unul dintre ele aparea (fascismul), celalalt (stalinismul) fiind ignorat dupa sistemul petei oarbe psihologice–aceasta idee intelectuala obsesiva, acest cosmar moral si moralist ma oprimau atat de mult in ultima vreme, incat am recurs la ceea ce numesc o ‘sangerare lirica’ (…) Cand obsesia aceasta a prins consistenta, generand in mine rusinea si remuscarea, dar si luciditatea, am inceput sa-mi scriu nuvelele relativ usor si repede, ca si cum m-as fi eliberat de un cosmar, cu o senzatie de usurare ce m-a napadit (in ciuda subiectului). Am simtit o impacare spirituala cum poate ca numai marii pacatosi o incearca pe patul de moarte, dupa spovedanie”.

La Atena in 1984, Danilo Kis afirma un punct de vedere menit sa-i consterneze pe cei care sustineau (mai sunt unii care sustin si acum) ideea “raului mai mic”. Metodele de distrugere a umanului in lagarele comuniste puteau fi diferite de cele naziste, realitatea exterminismului ca program statal era similara: “Pe cel care afirma ca la Kolyma a fost altceva decat la Auschwitz sa il trimiti la toti dracii. Pe cel care afirma ca la Auschwitz erau starpiti doar paduchii, nu si oamenii–la fel”. De aici si ideea lui Kis, urmata obsesiv pana la singerea din viata in 1989, a unei datorii sacre pentru mortii din lagare: “Intr-un viitor apropiat, daca nu se duce totul dracului, responsabilitatea scriitorului se va masura in primul rand dupa felul in care se raporteaza fata de realitatea lagarelor, atat a celor hitleriste, cat si a celor staliniste”. (Textul, citat de Adriana Babeti a aparut cu titlul “Sfaturi pentru un tanar scriitor”, in revista “Orizont”, 2003, nr. 10).

Un filosof politic precum Pierre Manent afirma in fond acelasi lucru cand spune ca marea sfidare conceptuala si etica o reprezinta confruntarea cu experientele totalitare, gandirea a ceea ce apare ca non-gandibil. In 1946 Hannah Arendt a scris in revista “Commentary” un eseu exact pe acest subiect. Titlul era “The Image of Hell”. Romanele, nuvelele si eseurile lui Danilo Kis raman ca tot atatea tentative de a intelege relatia dintre istorie si teroare, de ce-ul infernului in care oamenii fost dezumanizati, au fost constransi sa recunoasca pacate niciodata comise, sa semneze masochiste auto-denunturi, texte morbide, pline de “adaugiri si corecturi facute cu cerneala rosie ca sangele”.