Cultură, natură, băutură, totul fără ură

Dan C. Mihailescu | 16.04.2019

Dacă Marius Chivu a vrut să-l reimpună de Petre Stoica atenției admirative a cititorilor, să știe că, cel puțin cu mine, a reușit cu asupra de măsură.

Pe aceeași temă

Nu am fost un familiar al poeziei lui, doar un pofticios devorator al traducerilor sale din Rilke, iar când am făcut parte dintr-un juriu m-am și opus premierii sale. De ce? Din pricina lobby-ismului bănățean, cel mai puternic, tenace și irezistibil din literele noastre, mai tare ca bucovinenii, oltenii, aromânii, sibienii și clujenii la un loc.

După ce i-a antologat opera poetică, Marius Chivu a reunit în 2019 la Humanitas volumul de memorii literare Amintirile unui fost corector (1982) și Însemnările crescătorului de mărar (1988), Jurnalul de la Bulbucata. Dacă la primul volum Petre Stoica avea 57 de ani, Jurnalul... e de la 76, când bănățeanul educat în chibzuința lucrului bine făcut și bucuria împlinirii personale inclusiv din perspectiva contribuției la armonia comunitară s-a autoexilat, însetat de tihnă și libertate, tocmai în Valahia indolenței, improvizației și neseriozității.

Citite în succesiune între aceleași coperți, amintirile și jurnalul etalează un temperament artistic cuceritor, de om al comuniunii, al bonomiei hâtre, un solitar histrionic, prea puțin resemnat în fața răutății funciare a lumii pentru a nu se refugia în umor abraziv, preferând bombăneala mucalită și postura spectatorului sarcastic pentru care, dacă viața se petrece în altă parte, sensurile ei nu sunt nicidecum aici.

În Amintiri..., pagina era jovial și copios dominată de fidelitatea prieteniei și admirația respectuoasă a ucenicului pentru meșterii literați, desprinși din manuale pentru a fi studiați pe viu, ca statui devenite persoane. De aici insolitul peisajului uman, care îi asocia pe Mihail Sadoveanu cu Ion Vinea, Adrian Maniu și A.E. Baconsky și pe Ion Marin Sadoveanu cu Marin Preda, Modest Morariu, plus încântătoarea polaritate G. Călinescu – Dimitrie Stelaru. Mijlocitor între persoane orgolioase, între scriitori capricioși și redacții mai mult sau mai puțin constrânse de rigorile cenzurii, Petre Stoica dovedește comprehensiune, toleranță și diplomație invariabil catalitică. Se acomodează cu îngăduință și ardoare la excentricitățile lui Stelaru, poetul ce poate fi perfect rezumat, pentru mine, în scena cu devorarea fripturii de găină până la ultimul oscior, din Zeii prind șoareci, volum pe care l-am descoperit cu fervoare la 18 ani, când mă copleșiseră Baudelaire și Rimbaud.

Interesant e că, într-o breaslă caracterizată mai degrabă prin vanitate invidioasă și megalomanie automacerantă, Petre Stoica își conservă capacitatea de admirație, fidelitatea relațională, odată cu respectarea ierarhiilor, ceea ce-l atașează confin la eleganța seniorială a lui A.E. Baconsky, la finețurile sentimentale ale lui Ion Vinea, ca și la seriozitatea ludică prin care Marin Preda își ascundea axa vulnerabilă a ființei. Îi reușește empatia, inclusiv față de boieria partinică, egofilia cinică și siguranța amorală cu care și-a înzestrat Petru Dumitriu romanele odată ce și-a ratat, prin suicid moral, biografia literară.

Altminteri, Amintirile unui fost corector abundă în secvențe memorabile. Un Ion Marin Sadoveanu care îl aștepta pe redactorul revistei Steaua cu câte o sticlă de gin pentru fiecare, un Adrian Maniu care „întruchipa generozitatea încântătoare și boiereasca plăcere de a tăifăsui în fața mesei îmbelșugate“. Numărarea celor paisprezece sute de grame de coniac împărtășite cu Dimitrie Stelaru, tristețea solitară a lui Marin Preda și toate scenele categoric ne-moromețiene de la Mogoșoaia. Satisfacția despotică a lui Paul Georgescu față de executarea publică a studenților care îndrăzniseră să citească Rebreanu și Mateiu Caragiale. Fairplay-ul cu care Ion Vinea nega că el ar fi fost adevăratul traducător al lui Hamlet, și nu Petru Dumitriu, cum se știa îndeobște.

Cred că din nicio istorie a boemei literare românești, de la Anton Pann la Virgil Mazilescu și de la Păstorel Teodoreanu la Nichita Stănescu și Ion Mureșan, nu poate lipsi scena cu Dimitrie Stelaru, de la pagina 37. Un Stelaru răstignit între rachiul de brad, sticla de șliboviță și o damigeană cu vin.

„Deși aveam capacități de cisternă, ne‑am prăbușit pe dușumeaua acoperită cu ziare și plăpumi. Prea amestecaserăm băturile. După un somn, îngerul vagabond se ridică brusc în picioare. Cu aripile larg desfăcute, Stelaru mobiliza poeții lumii, îi chema martori la procesul vieții sale ultragiate: «Pușkin, o, tu Esenin, vino cu sania, vino cu zurgălăii tăi și ia-mă.» Stelaru se afla în pragul nebuniei. A țâșnit pe ușă mai mult dezbrăcat. Puteam să-l oprim, prăpădiți de băutură cum eram?“

Imediat îți vine să asociezi această scenă cu imaginea parcă dostoievskiană a lui Zaprațan, relatată de prietenul său din Rășinari Emil Cioran. Enorm și îmbibat de palincă, Zaprațan cădea în genunchi în mijlocul cârciumii și exclama rugând providența: „Doamne, iartă-mă că sunt român!“.

Aceeași bonomie și bună cumpănire o dovedește Petre Stoica, odată coborât din înălțimile imperiale bănățene în Bărăganul cu pădurice de la Bulbucata, unde umorul său complice aluziv se învecinează cu privirea mucalit resemnată a lui Bohumil Hrabal.

Cât despre contextul autohton, cred că orice istorie a memorialisticii românești va așeza numele „cultivatorului de mărar“ în constelație cu evocările literare ale lui Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Mircea Zaciu, Ion Brad, Gheorghe Tomozei, Nicolae Balotă și T.T. Coșovei, la care aș adăuga tipul solitudinii altruiste, în stare să explice orice contradicție și să pună în osmoză polaritățile, calitate ipostaziată în jurnalele-epistolar ale unor I.D. Sârbu, Emil Brumaru, Alexandru Mușina și Alexandru Vlad.

Solitudinea altruistă de care vorbeam, situată euforic la antipodul singurătăților disforic-mizantropice, este lesne acomodată social, combină dibaci ambiguitatea suculentă și ironia tandră cu tradițiile comunității de adopție. Cum bine observă editorul însemnărilor, Petre Stoica „lasă viața să-i pătrundă pe fiecare pagină“. Asta chiar și când, printre răsaduri și cei patru sute de iepuri din crescătorie, citează din Michelangelo. Iar viața rurală în comunism înseamnă, pe lângă sărăcie, boli și amarnice goluri în aprovizionarea cu orice, dizarmonie socială, amoralitate și duplicitate, plus spectacolul pitoresc al fizionomiilor din „vicleimul valah“, ca să reiau formula otrăvită, dar atât de dragă cinicului Constantin Argetoianu.

Așa se impun aici personaje încărcate de semnificații ambivalente și contradicții incitante, asezonate picant cu umorul negru sau coțcar al observatorului: inconturnabilul om de nădejde nea Costică (asemănător cu vecinul bun la toate din Comana Anei Blandiana), plutonierul major Ciocoiu, Mihai „ciobanul care-și paște vaca în bălăriile Alimentarei“, șeful de post Păstaie, coana Firica „văduvă de multișor“, sora medicală care dă sfaturi natural-estetice pentru buna șpăguire a domnului doctor, învățătoarea care-i face ochi dulci poetului, fie ce-o fi, că nu se știe niciodată, Ionel factorul poștal, cu toții defilează când excitant, când deprimant, în serile pe care poetul singuratic și le vrea umplute cu audiții din Brahms, dar care sfârșesc invariabil în lupta cu puricii.

Încet, dar sigur, comunitatea conchide că „dom’ Poet“ nu poate fi decât absolvent de Teologie. Oricum ar fi, până la urmă el se dovedește un vrednic emul al slavicianului Popa Tanda. Apoi sunt nunțile, unde rulează în absurdă succesiune hore, doine, sârbe și geamparale, valsuri, tangouri și șlagăre la modă; interminabile cozi la pește adus de la Tulcea; și indolența neserioasă și neprofesionisă a meșterilor locali.

Printre secvențele cu monta iepuroaicelor reproducătoare, peste care împărățește veterana Bubulina, cu ridicarea gardului care costă o avere, găsim notații pur scriitoricești, care indică falsa împăcare sau curata resemnare.

„14 octombrie. Seară idilică. Praf, gâște pe Neajlov, voci venind dinspre câmp, depărate și totuși foarte apropiate, sătenii adunați la bufet. Eu, cu răchiul distilat de mine, la masa de sub nuc. Cât de puține îți ajung pentru dreapta bucurie a inimii!“

25 octombrie. Vizita șefului de post Păstaie. Cică s-a oprit la mine, fermecat de pasărea din nucul curții, care făcea o cântare frumoasă ca Maria Lătărețu.“

Nu cred că trebuie să fii sceptic de meserie sau disforic prin temperament ca să ajungi să te îndoiești de falsa seninătate a unor astfel de secvențe. În schimb, există câteodată o tușă finală (să-i zic poantă?) care parcă valorifică recuzita bacoviană a țării triste, pline de humor.

„10 decembrie. Cerul e negru, pădurea e neagră, câmpul e negru, ceva între Bacovia și Trakl. Și umezeală pătrunzătoare. Mă plimb de-a lungul Neajlovului urmărind posomorât apele nămoloase, grele de otrava acestui anotimp infam. La Alimentară s-au adus portocale!“

După înduioșătoarea contemplare a bătăturilor din palmă, urmare a orelor de săpat pentru usturoi, ne putem delecta cu astfel de scene antologice:

„Nepoatei lui Costică îi șoptesc la ureche vorbe directe, dulci, înțepătoare. Mă urmează pe șest acasă. Nu e urâtă, cântă pe la nunți. Plecând înspre zori, mă asigură: «Data viitoare îmi pun chiloți mai frumoși». Afară, gerul Bobotezei.“

Una peste alta, însemnările lui Petre Stoica de la Bulbucata sfârșitului de ceaușism își fac loc bine, adică flegmatic și terapeutic-hazos, pe traseul dintre Tristele lui Ovidiu, Caravana cinematografică a lui Ioan Groșan și Jurnalul lui Alice Voinescu din satul destinat ca domiciliu obligatoriu după închisoare. Autoexil sau domiciliu obligatoriu, Bulbucata lui Petre Stoica este revelatorul tragicomic al unei regenerări prin de-generare și asmililare forțată. Un regim impus pentru a reuși să vezi viața ca spectacol și s-o povestești ca pe o snoavă, încercând diluarea vitregiilor prin tablouri de iarmaroc și exorcizarea mediului prin egoficționare mucalit resemnată.

De acum, peste tot acest peisaj, poezia lui Petre Stoica se poate așterne ca o ninsoare binevoitoare. //

Notă.
Textul a fost difuzat la Radio Trinitas,
în cadrul emisiunii
Revista Literară.

// PETRE STOICA

//
Amintirile unui fost corector.
Însemnările cultivatorului de mărar

// Editura Humanitas, 2019

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22