Pe aceeași temă
Exista un colt de lume in care rostul afacerii Moggi a fost inteles, din prima clipa, ba poate chiar inainte ca signor Luciano sa fi plasat intaia comanda, pe mobil. Acel loc incarcat de intelepciune amara si sumara nu poate fi, bineinteles, Anglia - unde meciurile se fura mai rar decat soclul de sub statui. Si nici macar Germania - unde statuile apar fara soclu, exact ca nationala lui Klinsmann. Acel loc e, evident, Romania, si asta doar pentru ca romanii sunt neintrecuti cand e vorba de semne si intelesuri care adeveresc natura romaneasca a Cosmosului. Chiar daca nimeni n-a spus-o, inca, pe sleau, din suflarea ziarelor si din oftatul teraselor razbate, lamurit si in trepte, vechiul rationament romanesc: “Si la ei se fura, peste tot se fura, deci la noi nu se fura”. Si, cu asta, Becali devine print mostenitor al Occidentului, care nu e chiar atat de occidental, ci mai degraba oriental, adica asa cum e, la o cercetare mai adanca, toata lumea. Aceasta superba facatura formala nu are nici o legatura cu viata pe care vrea s-o dezminta.
Campioana nu se simte bine (si castiga)
Fotbalul occidental e sanatos tun sau, mai exact, e grav bolnav de o maladie diferita. Daca are legaturi cu vreo realitate anume, teorema fraudei universale cu care se sfinteste furtul romanesc are de-a face cu consolarea, cu acel gen de lirism mistic si conspirational care ne scuteste de durerile vazului si de povara raspunderii. Ce ar trebui, deci, sa vedem in afacerea Moggi, pentru a o lua cu adevarat in serios? Mai intai, ar trebui remarcate faptele. Toate faptele. Italia are un fotbal de calibru maxim. L-a avut inainte de Moggi si il va avea si dupa. Italia e a treia putere mondiala, in ordinea palmaresului istoric, dupa Brazilia si Germania, iar acest gen de stabilitate la varf nu poate fi un accident sau o stare sensibila la accidente. Insa cazul italian e mult mai interesant decat o spun ierarhiile. Fotbalul italian a facut performanta celesta, in situatii, sau chiar de preferinta in situatii de mare dubiu moral. In 1934, prima Cupa Mondiala a venit de toarta cu Mussolini. A treia a venit, in 1982, dupa doi ani de fotbal vecin cu braconajul. Scandalul Toto Nero a dat, atunci, impresia de implozie, pe care o mentine, astazi, afacerea Moggi. O mafie integrata in structura de club si in Federazione Italiana Giuoco Calcio a aranjat transferuri, cote de pariuri, meciuri si sezoane intregi. Paolo Rossi a primit trei ani suspendare, desi infractiunea lui nu era lipsita de coerenta psihologica: vandut de Vicenza, dupa o intelegere obscura cu Perugia, Rossi a devenit mai mult decat sensibil la sugestiile emisarilor mafioti si a trantit un meci cu Avellino. Ancheta a descoperit filiera si Rossi s-a ales cu trei ani de suspendare, dar a stat pe bara numai doi, pentru ca se apropiau Mondialele. Sosit direct din salile de biliard in care toca timpul alaturi de pensionarii si somerii Perugiei, Rossi a distrus Brazilia cu un hat-trick penitenciar, a devenit golgeterul Mondialelor si a adus Italiei titlul. Noroc? Nu. Un ciclu istoric repetat, care ar putea lovi din nou, la Mondialele din Germania, unde Italia porneste, din nou, ca si desfiintata de scandal.
Banditism si artizanat
Explicatia acestei forme de creatie in adversitate e tocmai adversitatea. Multa lume vede criza sau coruptie terminala. Dar asemenea concluzii se bazeaza prea mult pe observatia etica asupra delictelor personale si ignora sistemul de joc, arta interna a fotbalului italian. Spre deosebire de suprastructura sa penala, fotbalul italian nu sufera, in teren, de deficiente. El poate castiga cupe europene si titluri mondiale tocmai pentru ca aceiasi jucatori care au vandut meciul de ieri au unde sa se retraga pentru a face un fotbal fara cusur in meciul de maine. Acest spatiu de recuperare, aceste lungi culise profesionale sunt stiinta jocului si seriozitatea. Ele nu exclud porcariile de tot felul - de la faultul cinic la meciul vandut -, dar interzic tradarea prin delasare sau viciu. Cand ati auzit ultima oara de un scandal cu fotbalisti italieni beti sau indecenti? Asa se face ca fotbalul italian e un paradis infractional, locul paradoxal in care tot ce poate fi mai incorect convietuieste cu tot ce e mai responsabil, mai gospodaresc si mai artistic. N-ar trebui sa ne miram. Toate celulele societatii italiene cunosc aceasta regula derutanta. Combinatia simultana de banditism si artizanat lucreaza si in economie, unde viata din leafa de stat e vecina cu arta intensa a companiilor mici, de familie. La fel si mafia, institutia odioasa si rafinata pe care sociologii incearca sa o interpreteze fara prea mare succes, iar procurorii o analizeaza cu un amestec de groaza si admiratie. Anchetatorii care se ocupa de Bernardo Provenzano, arestat dupa 30 de ani de urmarire, sunt uimiti si iau note. Odorul pe care il descos e o capodopera de cruzime, onoare, conspiratie si austeritate: Provenzano a condus un imperiu cu afaceri de 50 de miliarde de euro, dar n-a avut nevoie de nimic. A trait, ascuns si multumit, intr-o coliba pastoreasca, in vreme ce politia il cauta undeva intre Monte Carlo si Los Angeles. Miracolul italian e contradictoriu si profund traditional. Ca fapt de sociologie arhaica, el e insa amenintat de doua aparitii din afara universului clasic. Prima e globala, a doua, strict europeana. Prima e tirania tranzactionala, a doua e o oboseala finala.
Marx + competenta = Moggi
Putem intelege aproape tot despre tirania tranzactionala urmarind cu atentie declaratiile lui Moggi. Fostul director al lui Juventus are multe de ascuns. De la lectiile de sabotaj impotriva propriului club, predate telefonic lui Cannavaro, pentru un transfer mai lesnicios catre Juventus, la lectiile despre viitor si despre prezicerea rezultatelor exacte impartasite arbitrilor delegati la meciurile lui Juventus. Moggi a facut multe, a vazut si mai multe si, din acest motiv, stie tot. Atunci cand se apara, Moggi vorbeste in aforismele dure ale unui cinic de substanta: “Nu eu am creat lumea in care fotbalul asculta de o logica nemiloasa. Fotbalul e dominat de economie. Puterea e in mana celor ce controleaza drepturile de televizare”. Asa e. Mogi nu a creat sistemul, dar a luat un doctorat in materie. Totusi, ce pune Moggi e mult deasupra scandalului Moggi. Fotbalul sufera peste tot, sub apasarea unui comercialism fara sens. Nu pentru ca valorile comerciale ar fi incompatibile cu fotbalul, ci pentru ca asaltul aflat, acum, in desfasurare e pe punctul de a transforma fotbalul intr-un mediu de trecere a capitalurilor. Fotbalul risca sa isi piarda esenta ludica, gratuitatea si lipsa de sens practic, din care se nasc, in toate jocurile, fascinatia si popularitatea. Din clipa in care drepturile de televizare fixeaza ora de incepere a meciurilor, extind numarul calificatelor la Cupa Mondiala si dau aproape tot bugetul unui campionat, totul asculta de nevoile si interesele purtatorului de capital. Culmea, cel mai popular joc al tuturor timpurilor e pus in pericol de popularitatea sa, in care companiile de televiziune vad un public de cucerit, iar producatorii de marfuri o piata fara egal. Moggi e, fara sa stie, un mare autor de economie politica. Un Marx care, spre deosebire de barbosul din afise si insigne, vorbeste in cunostinta de cauza, caci a practicat jocul pe care il comenteaza. In fata acestei avalanse economico-politice, fotbalul italian e slab. Traditia, refugiata si bine cazata in Italia, risca disparitia. Nu e singurul pericol. A doua aparitie care ameninta e strict europeana.
Somitati canceroase
Gregory Coupet a castigat de cinci ori consecutiv titlul cu Lyon. Campioana aproape permanenta a Frantei e singurul caz de revolutie de club in fotbalul european al ultimilor 30 de ani. De la Ajax, de care Lyon e, totusi, departe, nici un alt club nu a mai reusit sa patrunda in apropierea clasicilor: Real, Juve, Milan, Liverpool, Inter. Cu toate astea, Coupet a aflat ca nu va fi portarul titular al Frantei, iar stirea a venit dintr-o sursa autorizata: Raymond Domenach, antrenorul nationalei. Domenach il prefera pe Fabien Barthez, fost mare portar, mai nou clovn principal la Olympique Marseille, unde se ocupa cu gafele si dezastrele. Coupet si-a facut nervos valizele, dar s-a intors in cantonament, dupa o evadare care a durat mai putin de cateva ore. Franta va pleca la Mondiale pregatita sa se ocupe de o chestiune de ierarhii si prestigiu. Caci puterea de facto e in mana unei aristocratii semisenile, condusa de Zinédine Zidane si de garda pretorienilor pensionabili: Lilian Thuram, Claude Makelele, Fabien Barthez. Iar Domenach asculta. El l-a lasat acasa pe Ludovic Giuly, indispensabil la Barcelona, dar indezirabil pentru pretorieni. Apoi, a acceptat sa il tina in arest pe Coupet, doar pentru a-i face loc lui Barthez. Scleroza veteranilor domneste. Peste tot: asupra lui Carlos Alberto Parreira, care pleaca in Germania cu Roberto Carlos si Cafu (total combinat: 69 de ani) si intoarce spatele unor splendori explozive ca Silvinho, Cicinho si Daniel Alves; in Spania, aceeasi tendinta il tine in lot pe Raul, in Portugalia pe Figo, iar in Anglia pe Beckham. O alianta reactionara aduce in aceeasi tabara somitatile canceroase ale fotbalului de ieri si lipsa de curaj a unor antrenori care sunt, in primul rand, oameni ai establishment-ului si, in al doilea rand sau deloc, purtatorii unei viziuni. Niciodata n-a fost fotbalul european mai aservit cultului senectutii. Pesimismul acestei orientari rimeaza perfect cu imbatranirea generala a Europei, cu lesinul ei demografic si cu declinul ei democratic. E o epuizare lenta si prestigioasa, cu care cocheteaza si Italia lui Nesta, Cannavaro si, pana mai ieri, Mancini.
Ce am cucerit
Aceste doua fisuri dau maladia, singura maladie, de care sufera fotbalul modern in chiar momentul maximei performante. Or, aceasta boala nu are nimic de-a face cu tot ce credem noi sau Becali, in momentul in care constatam, usurati, ca “si la ei se fura”. Delincventa pe care Becali, Sandu, Dragomir sau MM Stoica si-ar dori s-o legitimeze prin comparatie cu boala occidentala e despre cu totul altceva. E despre injosirea si anihilarea lui Bodu, seful Fiscului romanesc, silit sa se retraga din ancheta Becali. E, adica, despre suprapunerea intre tartori si institutii. Becali si prietenii lui sunt fotbalul romanesc, nu fortele din afara lui. Radoi si trupa sunt copiile lui Becali si vor fi asa, chiar si dupa cuvenita depunctare. Am cucerit Cupa Bodu. Pana la Moggi nu mai e mult. Dar pana la fotbalul de sub Moggi mai e. Drum lung si in panta.
