Dantura poznașă a realității

Catalin Bogdan | 22.11.2016

TONI ERDMANN (Germania, Austria, 2016)• Secenariul şi regia: Maren Ade • Cu: Peter Simonischek, Sandra Hüller, Vlad Ivanov, Victoria Cociaş, Alexandru Papadopol • Distins cu Premiul FIPRESCI la Cannes anul acesta • Distribuit în România de Micro Film.

Pe aceeași temă

 

Există o originalitate mai la îndemână: un scenariu mai fantezist, o combinație ine­dită de genuri, locații mai pretențios scor­monite, o stridență programatică, un ca­lei­doscop de obsesii etc. Exis­tă și o artă a se­mi­to­nu­rilor, a variațiilor discrete, a reconfigurărilor impon­derabile, a recursului la sfu­mato. Dar uneori noutatea survine fără a schimba ma­re lucru din convenții ori inflexiuni uzuale. Rezultă o ciudățenie nu doar greu de încadrat – formal și te­ma­tic –, ci și cu o obscură ge­nealogie. Ajungem astfel să abordăm di­fe­rențe specifice care ne scapă printre de­ge­te – un altfel care ne intrigă, deși ne și cu­ce­rește printr-o surprinzătoare intimitate, ca și cum o prospețime mult așteptată ar pătrunde pe căi tainice și ne-ar modifica sti­mulator perspectiva prea stătută. Pen­tru a realiza cu ingrediente obișnuite – per­sonaje banale, situații cotidiene, an­tu­raj tipic – o astfel de ghidușie (care numai gra­tuită nu e), resortul nu e decantarea unei nuanțe proprii, ci o structură des­chisă a compoziției.

 

Toni Erdmann e o astfel de ciu­dă­țenie cu trăsături familiare – pa­re din mijlocul nostru, cu atât mai mult pentru spectatorul ro­mân. Ca și protagonistul șotios, regizoarea Maren Ade adaugă din când în când realității banale o dantură de jucărie, hilară și preocupantă, care îi conferă un statut incert, subminant versatil. În fond, dezbaterea pe care o cultivă zbuciumul calm al personajelor privește tocmai ar­ti­ficiozitatea determinantă a vieții umane. A uita – metafizic, nu psihologic – că ju­căm roluri, a pierde – un accident mai grav decât îl evaluăm de obicei – ritmul sa­lutarei replieri, a evacua (autoritar) sim­țul grotescului, a ne preda (masochist) au­tocontrolului – rezultatul e un univers iden­tic cu sine, amenințat de o apnee insi­dioasă, lipsit de marja inadecvării. Schi­mo­noseala – nu cea abisală à la Francis Ba­con, potențată de alte contexte – permite o desprindere experimentală, pas cu pas, un traseu fără plan, dar nu lipsit de in­ten­ții. E precum marșul cuplului din pre­cedentul film al regizoarei – Toți ceilalți – prin relieful stâncos al Sardiniei. Adaptări tactice, eforturi variabile, schimbări de di­recție, alegeri circumscrise, ocoluri – o ex­cursie afectiv-existențială căreia nu-i poți prevedea efectele. Așa înaintează și Toni Erdmann prin lumea corporatistă și ro­mâ­nească a fiicei, într-un zigzag încăpățânat, dar și extenuant (nu doar datorită vâr­stei). Ca și cum o oglindă parodică ar re­flecta un tablou bruegelian cu jocuri de co­pii, plasând adulții rezultați din năstruș­nice deformări în contexte sofisticat bur­lești – exemplul antologic al prelungitei scene de naked party.

 

Dar compoziția e deschisă și prin alter­na­rea ludică a registrelor. O simfonie office – ședințe, cocktailuri, alai de asistente, ban­cheta din spate a mașinii cu șofer, coach pe Skype, masaj la spa, dezmăț în club, sho­pping de lux la mall –, dar și o pei­sa­gis­tică rurală, cu subzistențe instabile și improvizate; o portretistică exotică, cu ma­halagii cu alură de interlopi ori pro­vin­ciali docili; interioare discrepante, de la (dis)­confortul solitudinii la sex bizar ori karaoke într-o ambianță retro; fetișuri, pre­cum o răzătoare de gospodină ori un lă­țos costum animalier cu iz ritualic; un fin dozaj afectiv, între o tandră im­pro­ba­bilă regăsire și melancolia fugarei complicități; dis­cre­te accente de comedie nea­gră, cu glume de sezon des­pre terorism ori un ma­ca­bru spectacol școlar; tragis­mul bine temperat a două înmormântări, a câinelui și a bunicii, care încadrează parabolic povestea. Toate acestea se conjugă într-o orchestrație ce potențează cele două partituri solistice, care conduc o sarabandă de viziuni concurente, al­ter­nate/suprapuse ca un duet extravagant de operă. Treptat, cele două perspective intră în jocul provocator al corecțiilor – a con­si­dera că doar tatăl oferă o lecție (sal­va­toare) fiicei ar transforma filmul într-o prea reconfortantă istorie exemplară. Toc­mai forțata (și nu fără contre) partidă – fiecare îl lasă pe celălalt să mute, privind cu condescendență efectele – permite al­ter­native altfel improbabile – fiecare ar rămâne în bârlogul său conjunctural. Pro­vocarea e de a disloca situațiile printr-un joc mai sofisticat al caricaturii. Bătrânul cu perucă cârlionțată și dantură bizară chiar ar putea fi Toni Erdmann – bu­si­nessman, consultant & coach. Tânăra cu clare aptitudini corporatiste chiar ar pu­tea fi tovarășa de joacă a animalului păros care se prezintă la petrecerea ei ani­ver­sară.

 

Este evident că filmul se sprijină masiv pe cele două interpretări. Aproape că am ui­tat ce înseamnă arta de a dirija actori – printre atribuțiile regizorului, dar deseori neglijată în raport cu o creativitate ce preferă accente mai vădit constructive. În fond, dinamica filmului corespunde unor inefabile variații interioare, greu percep­ti­bile într-un joc ce pare imperturbabil – măști pe chipul cărora nu transpare aproape nimic. Dar în acest caz aveam de-a face și cu încăpățânări departe de flui­ditățile obișnuite, astfel încât nuanțele oricum se lasă așteptate. Tocmai de aceea, această improbabilă combinație de rol asumat până la capăt, intratabilă afirmare de sine și ironică scrutare a partenerilor, va conferi un inedit dramatism unor re­sor­turi altfel prea timide pentru a perturba o monotonie polifonică. Actorii nu sunt remodelați în direcția unor tipologii mai stridente – opțiunea lui Xavier Dolan, în schimb, pentru interpreții din E doar sfârșitul lumii –, ci plasați în tensiunea unor imprevizibile viraje. Dacă Peter Si­mo­nischek are la dispoziție marja artificiilor de cabotin, Sandra Hüller își asumă o rigi­ditate glisantă mai presus de rigorile unei ambiții deja glaciale – cu atât mai meri­torie e virtuozitatea micro-fentelor sale. Dacă celelalte personaje își permit incon­sis­tența unor bruște prefaceri, ea nu lasă să transpară mai mult de o fugace ridicare de sprâncene. Dar se poate juca, în același timp, cu ambivalențele provocatoare, pe muchia ascuțită de cuțit a improvizației (adaptative). El, cu pendularea între farsă moralizatoare și inadecvată simpatie, face eforturi pentru a se plasa tactic în pro­xi­mitatea bine păzitelor ei vulnerabilități. Umorul sofisticat care rezultă corespunde reinventării comediei de moravuri: im­pos­torul Toni e compatibil cu o lume pe care nu vrea s-o disloce, ci s-o umanizeze prin extensiune – e prea strâmtă, așa întoarsă spre sine. Deriziunea e marginală, în­gro­șarea nu exclude empatia, hazul e nesigur. Ceea ce contează e corala, acea emulație a buclucașului echivoc, premiza unei sa­lu­tare îndoieli.

 

Suntem deja obișnuiți cu satirele la adresa capitalismului târziu. Dar avem, oare, de-a face, în acest caz, cu un demers cu ade­vă­rat critic? A lua peste picior ori a apela la o grimasă de dezgust nu înseamnă încă a pune la colț o realitate amendabilă. Fiica va schimba Bucureștiul pe Singapore – nu doar ca o inevitabilă continuitate pro­fesională –, astfel încât, mai ales că ur­mă­toarea înmormântare în familie poate fi chiar a lui, șansa unei noi vizite paterne se reduce – și nu pentru că efectul pre­ce­dentei e deja scontat. În alte povești ci­ne­matografice deznodământul e chiar ra­di­cal: Sabrina Ferilli, în postură de mo­ti­van­tă coordonatoare de telefoniste – în Ai toa­tă viața înainte (2008, r. Paolo Virzi) –, va da în final o lovitură de grație repro­babilului call center, ucigându-și pa­tro­nul-amant; Sophie Marceau, cvadragenară de succes – în Vârsta rațiunii (2010, r. Yann Samuell) –, va ceda presiunii ne­pre­văzute a amintirilor, reconvertindu-și abi­litățile manageriale în activism solidar. Ni­mic din toate acestea aici, unde schim­ba­rea pare a fi minimă, mai mult din sație­ta­te psihologică și, eventual, din repulsia de a tot scoate castanele altora din foc, cu (totuși) inconfortabila conștiință a victi­melor (sociale) colaterale. Sunt corpo­ra­tiștii într-atât de alienați? Mai degrabă nu tocmai împliniți – ca noi toți –, uneori stri­dent workaholici, alteori strategi în­chi­puiți – ca Ines –, cel mult prea servili cu rit­mul profitului ori rătăcind prea înde­lung pe valurile conjuncturilor. Dacă tatăl revendică umanitatea pierdută a fiicei, ce ne face să credem că de vină – cel puțin în acest caz – e capitalismul? Filmul nu-l dis­culpă, dar nici nu-l inculpă ca atare.

 

De data aceasta nu asistăm doar la nerăbdarea unui tată care pornește să-și recupereze fiica un pic rătăcită. Grădina ger­mană – care nu pare tocmai un rai familial, dar nu-i lipsită de surprize, de refugii și de amintiri – e mai mult de­cât austerul petec de gazon bucureștean, deși îmbrățișarea cu un animal legendar nu-i făcută să dureze – cel mult, va fi vag sublimată. Toni nu-i un alt părinte (mai eficient decât Winfried), ci o contestare a im­perativelor doliului. Prima sa apariție (ca atare) survine chiar după replica care-l expediază pe provincialul încurcă-lume pe canapeaua confuziei nevrotice: și-ar fi adus aminte de fiică – diagnostichează chiar ea la un pahar cu prietenele – doar fiindcă i-a murit câinele. Dar nu doar ani­malele de casă mor. Ines eșuează domestic – e o fiară, cum o cataloghează pro­fe­sio­nal un șef –, iar răzătoarea e menită să-i reechilibreze referințele existențiale. O răzătoare banală – nu specială, cum e ten­tat s-o privească, ca un comis-voiajor, un coleg din breaslă –, bună nu doar pentru brânză, ci și pentru șotii. Nu întâmplător, climaxul filmului e un naked party, un inconturnabil revelator de intime tipo­logii. Narcisistul cu eschive, complexatul îndrăzneț, ambițioasa discret înda­to­ri­toa­re, prețioasa lașă, alături de gazdă, o sfi­dătoare echivocă, și de un oaspete-sur­priză, cu nuditatea sa recesivă, funda­men­tal păroasă. Fără uniforme office – și ra­porturile de putere corespunzătoare –, con­figurațiile relaționale sunt mai limpezi (și mai dezamăgitoare). Dacă îndemnul la simțul umorului, aruncat unor muncitori în pragul disponibilizării, pare de-o cinică candoare, cel la mizele intimității – fetiși­zata răzătoare e un cadou aniversar – e mai adecvat. Când sexul și hrana se pot con­­centra într-un unic produs de consum – prăjitură cu spermă –, la ce bun să mai ră­zuiești brânză pe paste?

 

Ce rol are România în toată povestea aceas­ta? Dincolo de conjunctură – inter­me­die­rile prietenului Porumboiu –, decisive pen­tru alegere au fost realitățile noastre con­trastante – o caracteristică, printre altele, a unei evoluții pe care unii o consideră neocolonială. Ne-au cumpărat nemții (și alții) fabricile, le-am asigurat managerilor lor apartamente de lux, spa-uri și malluri ca la ei acasă, dar unii dintre noi încă sunt ospitalieri prin bordeie, iar slujbele noas­tre depind de calculele veneticilor. Poate că această vână „autocritică“ e singura mai militantă în acest film despre o in­su­portabilă ușurătate – melancolic poznașă – a ființei.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22