Pe aceeași temă
Cea mai la indemana eroare pe care o recomanda istoria foarte recenta a fotbalului romanesc ne indeamna sa facem confuzia intre Nationala si meciul de la Kiev. Faimosul meci de la Kiev. Dar e Steaua dovada unei reveniri de ansamblu care cuprinde si inalta toate echipele importante ale fotbalului romanesc? Raspunsul e totuna cu intrebarea pe care incercam sa o ascundem in spatele exceptiei stralucite de la Kiev: de ce joaca Nationala atat de uniform de prost, exact in clipa in care Steaua da semne clare de desprindere, iar Rapid dovedeste, imediat mai apoi, ca poate face opozitie interna eroilor reveniti de pe frontul ucrainean?
Victorie prin neprezentare
Daca e, cu adevarat, importanta si nu e doar egala cu sutele de mii si milioanele de euro pe care le canta televiziunile, victoria Stelei la Kiev e, de la un cap la altul, despre Nationala. Totul vorbeste in aceasta victorie despre impasul Federatiei si al principalei ei echipe de club, cunoscuta sub titulatura generica de echipa Nationala a Romaniei. Decalajele sunt clare.
Ele incep cu antrenorul. In conditii egale sau aproape egale de lot, Cosmin Olaroiu are capacitate intelectuala si putere de motivatie, Piturca are doar o mutenie desavarsita care da Nationalei un enorm apetit pentru jocul nul si alb, lateral si nedefinit. Acelasi scor in paralela cu Rapid: Razvan Lucescu, un post-adolescent talentat, dar, in definitiv, un nou venit in biblioteca ideilor tactice, e infinit mai ramificat, mai interesant si mai productiv decat Piturca. Insa impasul Nationalei e mai vast decat mica parcela de desert de care se ingrijesc aroganta si ignoranta lui Piturca. Prima echipa de club a Federatiei e si expresia unei lipse de motivatie reimprospatata cu fiecare nou meci si turneu de calificare. La ce bun? - scrie mic si in relief pe tricouri, imediat sub emblema FRF. Chiar asa: la ce bun ne-am califica? Care e sensul meciurilor impotriva unor adversari in definitiv indiferenti, de la asfixiati ca Belarus si Bulgaria, la angrenaje de mare respiratie ca Olanda? Echipa Nationala nu sugereaza nici un moment ca e informata asupra starii de competitie. Cluburi ca Steaua, Rapid si, de curand, chiar hibernarea dinamovista au in aproape fiecare meci de miza interna sau externa un rictus de competitie. Nationala e doar garantia ca meciul care incepe nu va fi pierdut prin neprezentare. Aceasta diferenta vadita de interes e cu atat mai socanta, cu cat e infirmata aproape peste tot acolo unde cluburile dau valoarea si veniturile de baza ale fotbalului. Italia, Franta sau Germania au date care ar permite anihilarea subita a echipelor nationale: cluburile sunt puternice si suficiente, Liga Campionilor se joaca tot timpul, Cupa Mondiala si Campionatul European se adreseaza, mereu, generatiei urmatoare. Si totusi, nationalele italiana, germana, franceza devin, in calificari, echipe de club de mare potential si nuclee temporare de competitivitate extrema. In schimb, tricolorii sunt un balon pal de pretentii care se sparge in fata primului adversar mai tare si rezista doar ajutat de suflul gafelor albaneze.
Emblema virana
Explicatia acestei caderi generale de potential si credibilitate e caderea generala de potential si credibilitate a structurilor nationale. Cluburile romanesti au reusit, treptat si lent, sa reinvie un climat de orgoliu si pasiune pe spatii interne mici. Steaua, manata de profesionismul lui Olaroiu, si nu de tembelismul voievodal al lui Becali, a ajuns sa insemne, din nou, ceva; un pariu, o forma de identificare din care jucatorii extrag, uneori inconstient, ambitie pura. Nationala e, dimpotriva, un teren viran, deosebit de neinteresant si sterp. Nimic nu spune jucatorilor, convocati doar spre a asculta zgomotul de fond asigurat de Piturca, pentru ce anume e, de fapt, interesant sa joci la Nationala. Mircea Sandu si seria sa reusita de nereusite au creat o traditie de irelevanta, un fatalism meritat si rezistent pe care jucatorii cluburilor nu vin sa il deranjeze si cu atat mai putin sa il sparga. E o reactie psihica normala. In fond, fotbalul se joaca in numele si sub energia unei embleme credibile, care poate avea largimea unui cartier (Rapid, West Ham), a unei tari (Franta, Italia, Germania) sau a unui continent (Brazilia sau chiar Rusia - daca tara ar fi fost cu adevarat un intreg mental si national credibil). Cazul romanesc e o absenta. Patriotismul sportiv e, teoretic, posibil. Nici tara si nici drapelul de stat n-au intrat la apa. Practic, situatia e mult mai grava. Simbolistica generala a Nationalei a fost complet inlocuita de o retea privata care conduce, dar nu poate excita orgoliul sportiv. Cu alte cuvinte, dincolo de insemnele externe ale echipamentului si de ceremonia mecanica a imnului la inceput de meci, Nationala nu e altceva decat echipa inchiriata de interesele unui grup restrans de uzurpatori si oameni de afaceri private sub pretext public. Echipa lui Sandu si a tribului sau e indiferenta, in primul rand celor ce joaca in tricourile ei. Publicul larg nu poate face deosebirea pe care o reusesc expert, dinauntru, fotbalistii. Altfel spus, noi suntem datori sa sustinem Nationala, caci nu ne putem permite o clipa sa declaram decesul acestei institutii, fara a ne socoti nedemni. Fotbalistii care transpira, prea discret, in tricourile ei cunosc alt adevar.
Dupa si numai dupa
Instrainarea de Nationala e un reflex normal pentru un profesionist solicitat sa faca munca voluntara, in gospodaria unei clici. Jonctiunea dispare. Ruptura e inevitabila. Aceiasi jucatori care isi dau inima pentru Fiorentina, Rapid, Roma sau Steaua socotesc, lucid, ca nu au de ce sa intre in transa sau sa isi rupa oasele principale, de dragul unei echipe care asigura, in cel mai bun caz, supravietuirea FRF. Simpla idee ca o echipa nationala e a cuiva si nu a tuturor incalca regula misterioasa care face posibil fotbalul, dincolo de echipele de club. La Nationala Romaniei, aceasta regula e zdrobita, macro - de clanul din fruntea Federatiei - si micro - de impostorul pe care jucatorii il asculta la cabine inainte de meci si in pauza. Dupa, nu mai e loc decat de dus, imbracat si plecat in patru zari, la echipele unde aceiasi jucatori se apuca, usurati si motivati, de fotbal.
