De ce e comunismul românesc altfel?

Cea mai recentă lucrare a profesorului Lu­cian Boia – dedicată istoriei comunismului românesc, dar şi unora dintre „ne­fe­ri­ci­te­lor sale consecinţe“ – este gândită şi cons­truită în linia de argumentare pe care o bi­ne cunoaştem (şi care s-a bucurat de un enorm succes de public) din De ce e Ro­mâ­nia altfel. Cu alte cuvinte, Strania is­torie a comunismului românesc (şi ne­fe­ri­citele ei consecinţe) arată, o dată în plus, acum pe zona de istorie con­tem­po­ra­nă, de ce România e altfel – şi, în sumă, răs­punsul la această întrebare pusă şi cu privire la profilul comunismului românesc este acela că ţara noastră e altfel într-o bu­nă măsură inclusiv pentru că, de la naş­tere până la dispariţia sa omologată de mo­mentul decembrie 1989 (deşi aici e de pus o nuanţă: stafii ale comunismului ro­mâ­nesc bântuie încă, de mai mulţi ani, lu­mea românească), comunismul asumat şi practicat aici e altfel. Desigur, cu aceleaşi performanţe criminale teribile ca în restul ţărilor în care acesta a fost pus în practică, dar şi cu o semnificativă şi consistentă diferenţă specifică.

Prima treime a cărţii, cu ar­gu­mente de bun-simţ şi foarte bu­ne, conţine câteva clarificări, să le spun, metodologice. Cred că, fie şi într-un rezumat blitz, ele prind bine; inclusiv celor care, încercând să salveze o idee – ideea comunistă – care a făcut zeci de milioane de victime, refuză să vadă lucrurile în adevărul lor crud.

Prima dintre ele priveşte câteva sinonimii. Bunăoară: socialist-leninism-stalinism-co­munism. Profesorul Boia e, în această pri­vin­ţă, tranşant de la primele pagini ale eseu­lui domniei sale: „nu cred că e cazul să înlocuim sistematic «comunismul» nici prin termeni precum «leninism» sau «sta­­linism». Se induce astfel ideea că ar exista sau ar fi posibil şi un comunism ca­­re să nu fie nici leninist, nici sta­li­nist“. Prin urmare, ducând argumentul mai de­parte, nu există decât forme de „co­mu­nism întinat“ – cum ar fi spus Ion Ili­es­cu -, dar (accentul acesta este foarte im­portant!), exact aceste forme sunt, în mod fatal, sin­gu­rele comunisme reale posibile. Ceea ce înseamnă că ideea comunistă, o idee per­fect utopică, atunci când în­tâl­neş­te rea­li­ta­tea nu poate fi decât dictatură; „odată ce se vrea materializată, conduce inevitabil spre opresiune, teroare şi crimă“.

A doua conţine o apreciere de mare pro­fun­zime cu privire la comunism – şi atât de evidentă încă, fiindcă evidenţa sa e stri­vitoare, e refuzată cu obstinaţie. Anume: fap­tul că, dintre toate formele de tota­li­ta­rism, comunismul a fost cel mai complet totalitarism. Lucian Boia: „ca regim to­talitar, e înrudit cu fascismul şi cu na­zis­mul, dar se prezintă încă şi mai totalitar decât acestea“. Şi: „comunismul depă­şeş­te celelalte formule totalitare nu doar prin arsenalul său filozofic şi ştiinţific, ci şi prin amploarea transformărilor pe ca­re le preconizează. Este schimbarea du­să până la capăt, răsturnarea com­pletă a lumii“. Şi anume: prin, iată, co­ne­xiunea de profunzime cu ideea de mai sus, „opresiune, teroare şi crimă“. Ar­se­nal obligatoriu, ne spune profesorul Boia, din recuzita comunismului!

Revenind la marea temă a cărţii – altfel-ita­tea comunismului românesc –, iată, într-o enumerare succintă, câteva dintre ele­men­tele care conferă acestui sistem, în for­mu­la sa românească, o specificitate atât de pronunţată. Întâi, pe cât e de marginal şi de precar în privinţa aderenţei la diversele medii intelectuale (concret şi in­con­tes­ta­bil: în primii ani, dintre ţările Europei de Est în care comunismul a ajuns politică şi putere reale, România stă cel mai slab), pe atât e de sălbatic în represiune şi de efi­cient în inserţia socială şi politică, imediat după cel de-al doilea război mondial. În ambele situaţii – startul său ca fenomen social-politic în România şi startul său ca politică de stat –, comunismul românesc es­te, subliniază profesorul Boia, atipic. Şi lucrurile merg în această direcţie (zig-zag faţă de restul?) până la finalul său, în 1989: proiect pretins internaţionalist, co­mu­nismul românesc capătă, în progresie, o dimensiune sufocant-naţionalistă; apa­rent dizident (a se vedea poziţionarea „ne­a­liniată“ a lui Nicolae Ceauşescu în pri­vin­ţa evenimentelor de la Praga din 1968), ul­timul lider al PCR îşi anulează, an cu an, imaginea de lider aşa-zis „liberal“ şi sfâr­şeş­te, ca niciun alt lider al PCR, împuşcat într-un proces bizar în 25 decembrie 1989.

Legat de rezistenţa la comunism, în anii instaurării acestui regim politic, iarăşi notă aparte pentru România: „nu s-a putut cris­ta­liza însă o rezistenţă naţională. Atitudinile şi acţiunile anticomuniste nu s-au legat, n-au condus până la urmă nicăieri, de aceea, cu timpul şi privind mai de departe, au putut fi considerate – pe nedrept – ca aproape inexistente“. Nu în ultimul rând, ieşirea (omologată ca fi­ind cea oficială) din comunism – mo­men­tul decembrie 1989 – nu poate fi com­pa­rată, în privinţa violenţei, cu nicio altă „cădere a comunismului“. Lucian Boia for­mulează şi în această privinţă o ipoteză de in­terpretare tentantă: „descărcarea, in­credibil de violentă, din decembrie 1989 a fost rezultatul inexistenţei unor ră­bufniri parţiale, care ar fi presupus însă o opinie publică responsabilă şi activă, o putere cât de cât receptivă şi activă şi o cultură a negocierii şi compromisului, adică exact ce a lipsit în România“.

Lucian Boia a avut flerul de a adău­ga la finalul acestei cărţi, într-o foarte preţioasă secţiune, două ste­nograme extraordinar de re­levante despre comunismul au­toh­ton. Despre cele două – fără excepţie, populate cu personaje de top ale co­mu­nismului românesc -, Lucian Boia notează că „aceste documente sunt «preferatele» mele, dintre toate cele pe care le-am par­curs, căutând prin dosarele conducerii supreme a Partidului Comunist. Sunt par­că mai vii decât altele, mici piese de tea­tru, s-ar zice un «teatru al absurdului», din păcate cu personaje şi situaţii cât se poate de reale. În centru, fireşte, Ceau­şescu, care ne face cinstea să ne îm­părtăşească multe dintre ideile lui fixe; iar în jurul său, nenumăraţi figuranţi cântându-i în strună“. În prima dintre ele – în prezenţa marilor lideri ai CPE al CC al PCR şi, amănunt important, datând din 30 aprilie 1977, deci cu trei săptămâni după sinistrul cutremur – Ceauşescu în­cepe tirul „vizionar“, într-o tăcere apro­ba­toare desăvârşită, spunând că „să ştiţi că dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi fru­mos“. În cea de-a doua, din 1989, acelaşi personaj mătură pe jos cu starurile BOR de la acea vreme, iar conducătorul dele­ga­ţiei, Teoctist Arăpaşu, spune, extatic: „preţuim la cea mai înaltă valoare ca­pacitatea geniului dvs. creator, adevărat făuritor al vieţii noi din ţara noastră, gân­direa dumneavoastră, punând pece­tea păcii şi a iubirii de patrie pe tot ce zidiţi şi creaţi în scumpa noastră patrie. Fiecare nouă zidire, fiecare lăcaş, fiecare izvor de lumină şi viaţă poartă pecetea gândirii dumneavoastră geniale, a dra­gostei faţă de popor şi de ţară, poartă pe­cetea păcii a cărei vocaţie o transmiteţi cu toată dăruirea şi atâta hărnicie în această epocă pe care o trăim cu toţii şi pe care, pe bună dreptate, o numim «epo­ca Ceauşescu». Făcând parte din această epocă, noi sprijinim înfăptuirea ei“. În niciuna dintre cele două stenograme, ni­mic funny, nimic cool despre comunismul românesc – cum sunt înclinaţi să con­sidere inclusiv tinerii care caută nu faptele comunismului, ci proiecţiile lor, dincolo de realitate: aici, în aceste excelente docu­mente istorice, e doar comunism pur şi re­al; adică – ticăloşie, obedienţă dezgus­tă­toa­re, violenţă, complicitate întru tică­lo­şie, mediocritate fudulă, mizerie, teroare.

Cât despre actualitatea ideii comuniste – prezente şi eventualele proiecţii -, Lucian Boia indică o credinţă personală pu­ter­ni­că: comunismul a murit. Dar nu şi con­se­cinţele sale – fie ele directe ori indirecte. Fiindcă „toţi plătim pentru comunism, chiar cei care nu îşi dau seama sau con­tinuă să creadă în binefacerile lui. Şi vor mai avea probabil de plătit şi cei care nu s-au născut încă“.