De la capătul lumii interioare

Tatiana Țîbuleac a reprezentat o certitudine de valoare de la primul roman publicat, Vara în care mama a avut ochii verzi, în 2017. Cartea a fost tradusă în numeroase limbi și premiată, prezentând o scriitoare deja formată, cu un univers aparte, cu o voce singulară și extrem de expresivă în spațiul literaturii românești. Deși născută și crescută în Republica Moldova și apoi emigrată în Franța, Tatiana Țîbuleac scrie literatură doar în limba română. Al doilea roman al său, Grădina de sticlă, din 2018, a confirmat toate calitățile volumului de debut, a consolidat universul imaginar și stilul deja afirmate și a fost distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.

 În aceste prime două romane, avem doi eroi principali naratori, un băiat, respectiv o fată, care se luptă cu o autoritate parentală profund defectuoasă, într-un climat general reprezentat de Moldova sovietică și postsovietică. Ambii însă se vor reconcilia cu figura parentală, băiatul din Vara în care mama a avut ochii verzi veghind la moartea mamei sale, bolnavă de cancer, iar fetița adoptată și exploatată de o femeie săracă și incapabilă de iubire, îngrijind-o, de asemenea, pe aceasta ajunsă la bătrânețe aproape nebună, iar ea atingând o reziliență care-i permite să devină medic.

Dincolo de aceste relații complet disfuncționale și traumatizante pentru eroii principali, romanele, deși scurte, ale Tatianei Țîbuleac sunt un conglomerat de evenimente și personaje care îți taie răsuflarea, la lectură. Universul imaginar este unul tulburător, situat undeva la capătul lumii, și nu în sens geografic, ci la capătul lumii speranței și al posibilităților umane de a avea o viață decentă și care să aibă sens. Din acest punct de vedere, cititorul se poate duce cu gândul la personajul de roman al lui Beckett, Molloy, din opera omonimă, deși din proza lui Beckett lipsește cadrul istoric pe care îl întâlnim la Țîbuleac. Suferința eroilor ei este una paroxistică și are credibilitate maximă. Țîbuleac dă o versiune a condiției umane, dar nu o lasă în abstract, ci o integrează într-o perioadă istorică: cea a comunismului și a postcomunismului.

 Al treilea roman al autoarei, Când ești fericit, lovește primul, schimbă cadrul de desfășurare epică. Avem o eroină, Mila, în vârstă de 50 de ani, care trăiește de mult în exil, la Paris. Moldova de origine este evocată și apare din nou o figură parentală, de data aceasta tatăl, care este un personaj in absentia, dar foarte prezent și bine conturat.

Spre deosebire de primele două romane, în Când ești fericit, lovește primul, eroina naratoare nu mai este la începutul vieții, ci, prin degradare, aproape de finalul ei. La 50 de ani, este un om distrus, care, deși în tinerețe fusese profesoară de limba franceză la Universitatea din Chișinău, lucrează la Paris ca badantă și abia îi ajung banii pentru mâncare. A devenit, între timp, ca tatăl ei, alcoolică, pentru că numai alcoolul a putut să îi aline suferințele. A frecventat un psiholog, a făcut psihoterapie de grup, dar nimic nu mai poate să o ajute să iasă din sordidul condiției de diasporeană din anii 2000, în care viața tuturor exilaților din Europa de Est, în Occident, a fost extrem de dură.

Dar romanul nu este numai despre soarta primilor exilați din Europa de Est, ci este tot un roman centrat pe un personaj despre care se poate spune că nu a avut nicio șansă, de la bun început. Cu o mamă decedată prematur și un tată scriitor boem, care i-a adus acasă o mamă vitregă blândă, dar ea însăși rănită emoțional și tratată prost de soțul ei, eroina principală crește într-un cămin în care locul însuși este foarte precar: o garsonieră în care abia au loc să doarmă toți trei, o sărăcie fără margini, în societatea aflată în degringoladă din Republica Moldova a anilor ’90. Acest spațiu natal, din acea vreme, este descris realist, iar relațiile – încă o dată – disfuncționale pe care le are eroina stau la baza parcursului descendent al acesteia. Mai mult, ea este violată într-o parcare și nimic nu îi aduce dreptate sau alinare. Se disociază cât poate de acel eveniment, pentru a putea merge mai departe. Are o relație cu un interlop insistent care chiar o place, dar acesta dispare, la un moment dat.

 Care este o vremelnică lumină în copilăria Milei? Mila din anii ’90 se apropie de un băiat, Malik, care este și el neglijat emoțional. Cei doi formează un cuplu infantil tocmai pe baza rănilor pe care le au. Iar echilibrul pe care îl stabilesc din această uniune e spart de apariția unei alte fetițe, Roza, care îl dorește pe Malik pentru ea, îl seduce, îl câștigă, iar Mila este și ea păstrată într-un triunghi de „legături bolnăvicioase”, care va duce mai târziu la complicații.

Eșafodajul emoțional al Milei este, deci, de la bun început, haotic și fragil. Umilințele la care e supusă în exil, din partea francezilor în casele cărora lucrează, dărâmă puțina stimă de sine pe care o are eroina. Eșecul existențial, din fundal, al tatălui, nu ajută nici el cu nimic, dimpotrivă. Trădarea din partea lui Malik și mai ales a Rozei, apoi moartea misterioasă a lui Malik, cel care se declarase în fața ei înfrânt de viață, acolo, în exil, suprimă orice urmă de coeziune sufletească a Milei, iar cotidianul ei parizian înseamnă să aibă grijă de un cuplu de bătrâni, să plimbe câini și să aibă grijă de o fetiță fără mamă, într-o singurătate cufundată în alcool anesteziant.

„Problema este că eu nu am ce să redevin. Eu nu am nici unde mă întoarce, nici ce îndrepta sau limpezi, pentru că în tot trecutul meu, în toate locurile de respirație și de albastru, un singur lucru nu a lipsit niciodată – alcoolul. Când beau, pot uita. Când beau, pot ierta. Când beau, tata se scurge în mine și acolo nu mai poate să moară”, spune Mila. Sentimentele față de tată, care nu înțelege și nu se poate adapta noilor vremuri și este dat afară din locurile scriitoricești care dăduseră sens vieții lui, sunt amestecate: e multă iubire față de el, e și durere, e și regret, și totul e ireparabil.

Problematica majoră a celor trei romane ale Tatianei Țîbuleac ni se pare a fi aceea a relațiilor profund disfuncționale, fie că sunt între părinți și copii, fie că sunt între prieteni sau între iubiți. Aceasta produce traume care se acumulează și se potențează reciproc, iar expresia lor exacerbată dezintegrează ființa umană. „Nici moartea mamei, nici degradarea lui tata, nici măcar relația cu Anatol nu m-au schimbat atât de mult ca acel an trăit cu ei pe Zavodskaia. În tinerețe, l-am considerat liberator. Azi însă, înțeleg că atunci a început, de fapt, sfârșitul. Anul zero, cum ne-a învățat Raphael la ședințe, din care o slăbiciune încetează să mai fie o slăbiciune și devine forța care te conduce. Pe Zavodskaia am devenit eu ceea ce sunt acum – o creatură pe dos, eviscerată de orice dorință proprie, capabilă să simtă doar ceea ce a trecut mai întâi prin alții.”

Decorul realist – de la Chișinău și de la Paris – are importanța lui, primul e traumatizant într-un fel, al doilea, în alt fel, personajele sunt foarte vătămate psihic și avem o desfășurare de suferințe și de tentative disperate și nereușite de a construi o viață decentă. Ni se dau și exemple de personaje care reușesc să se descurce în exil și să dea un sens vieții lor: „Oameni care cred. Oameni care vor. Oameni care schimbă. Toți acești oameni care se zbat pentru alții, pentru străini. Unde au crescut ei? Aniuta și croatul adună bani pentru luptătorii ucraineni. Au desenat steagul Ucrainei pe o bucată de carton și merg cu ea pe la biserici, prin parcări, prin locurile turistice. (…) Eu nu mă prea întind la dat, mie în viață nu mi-a dat nimeni nimic…”.

 Scriitura Tatianei Țîbuleac nu se poate compara cu a altui scriitor, ea țâșnește din viscere („Corpul își amintește un loc mai repede decât mintea”) și trece prin filtrul sufletului personajului, exprimându-se apoi cu o expresivitate incandescentă. Este și multă poezie în această scriitură, e foarte mult talent și e o identificare precisă a resorturilor interioare umane, ale aspirațiilor și ale limitelor acestora. Între deznădejde și tentative de a ieși la suprafața suferinței, personajele scriitoarei sunt niște figuri memorabile de literatură, foarte greu de egalat. Din Republica Moldova, Tatiana Țîbuleac nu face parte din vreo grupare sau generație literară, ci răsare, singură și singulară, ca o Casandră care nu profețește, dar expune cu forță și curaj ceea ce ascunde inconștientul colectiv al unei părți din Europa de Est. //