Desen cu călăuză

Tania Radu | 12.01.2016

Pe aceeași temă

Andrei Pleșu e o călăuză prețioasă în zilele noastre, în sens spiritual, nu doar cultural. Se camuflează de mult și încăpățânat sub misiunea difuză a moralistului, evacuat și el în mare grabă, pe motiv de posibilă confuzie cu „înțeleptul“ (filozoful).

 

Am o slăbiciune aparte față de colecția car­tonată, cu supracopertă și hârtie écru, de la Humanitas. Dacă o „dezbraci“, nu te lasă în șoc, dedesubt e aceeași copertă fru­mos imprimată pe carton. Mă face să mă simt în si­gu­ranță, dar tot nu rezist fără să verific miracolul. În­de­pli­nind mai zilele trecute ri­tualul, mi-a sărit în ochi de­senul Angelei Rotaru de pe coperta la Frumusețea uitată a vieții de Andrei Pleșu: un bărbat înfruntând înverșunat o plimbare de iar­nă, în vreme ce, în spa­tele lui, un câine aleargă fericit după un ba­lon... în direcția opusă – adică un mic eseu grafic pe o temă de Pleșu (viața e în altă parte), rezultat al unei multiple con­juncții de porniri culturale care puteau să nu fi fost. Slavă Domnului!

 

Aflată la a doua ediție, colecția de texte adunate aici s-a îm­bogățit cu 25, publicate și ele tot în Dilema Veche sau Ade­vărul, ca și celelalte. Autorul pre­cizează cuminte într-o notă inițială un­de le-a plasat, deci sunt ușor de depistat. O scurtă consultare a sumarului arată că lucrurile n-au mers deloc spre bine. Dacă adăugăm de la noi și ce-am mai citit după 2014 din publicistica lui Andrei Pleșu, ti­tlul începe să sune deja consolator: fru­musețea vieții - nu uitată, ci de-a dreptul pierdută!

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-tania-radu1331.jpg

Scăldate în răcoroasa ebuliție a umorului, scurtele eseuri se lasă treptat la fund, me­lancolice, devin fără să vrea „vestigii“ ale unui mod de a gândi și trăi condamnat la prematură conservare arheologică. „Ceva cvasi-ireversibil s-a produs în mă­run­ta­iele istoriei. Lucrurile au luat o turnură cu totul nouă, în iureșul căreia nu poți in­terveni“ – citim în tableta intitulată Semnele timpului. Cum nu e vorba doar de ce ți se întâmplă „de la o anumită vâr­stă“, Pleșu trimite (via Linga Purana și Alain Daniélou – referință completă la p. 158) că­tre „intuițiile profetice ale hin­duis­mu­lui“. Năucitoarea listă de simptome îi aver­tiza acum 2000 de ani pe vechii indieni că se apropie sfârșitul unui ciclu de civi­li­za­ție. Pleșu o reia sintetic și astfel evită (în­că) o descriere a realității înconjurătoare. Nu-l mai putem suspecta de subiectivism, așa că ne „răcorim“ împreună: da, crește coeficientul de ură din sufletul fiecărui om, liderii sunt „de extracție tot mai joa­să și de proastă calitate“, „lucrătorii ma­nuali și negustorii vor fi înălțați la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puși în condiții subalterne“, „necinstea va că­păta o răspândire fără precedent“, „oa­menii «drepți», de bună calitate, vor avea tendința de a se retrage din viața publică. În piețe se va vinde mâncare ga­ta preparată (...) Limbile vor sărăci, vor­birea se va trivializa (...) Deținătorii pu­terii nu o vor mai folosi în beneficiul po­poarelor lor“. Pentru neîncrezători, ur­mează în text și o referință din Hesiod, ca­re îi confirmă pe vechii indieni.

 

Dezastrul astfel mediat de înțelepciunea mul­timilenară devine locuibil. Putem ac­cepta că suntem parte din el (și nu tragice excepții), că ne aflăm în plină „epidemie a talentelor negative“, cu „inenarabilul OTV“, cu forumiștii care „au toți ne­fe­ri­ci­rea să creadă că, pentru a părea in­te­li­gent, trebuie să atârni, mereu, de o be­re­gată“, într-o viață politică a cărei „at­mos­feră generală e aceea a unui internat de bă­ieți scăpat de sub con­trol“. Ca să știm cine sun­tem, ni se pun la îndemână fișe utile: tipologia ca­pi­ta­listului român (îmbogățitul perplex, cu o „ghirlandă de celulare“ și „iPod în loc de creier“, managerul ane­xă la power point etc.), ti­pologia cititorului (cel mai periculos este „tipul ci­ti­to­rului suspicios“), sau lista virtuților devenite vicii (perfecționismul, puritatea retorică, afișată, blândețea ipo­cri­tă, asceza ostentativă, smerenia de­monstrativă, filantropia egolatră și ri­si­pitoare etc.).

 

Rețeta prin care reușește să ne adune din cioburi scrisul lui Andrei Pleșu e tocmai acest mers acrobatic, din piatră în piatră, pe deasupra zoaielor cotidianului. Nu ne-o propune niciodată ca atare, dar fapt e că stinge una câte una tensiunile acute din noi și obține un misterios interval de li­niște vindecătoare. Pentru asta, e însă in­dispensabil să ne lăsăm „moi“. Să-l ur­măm pe cât posibil destinși printre pilde lu­minoase (admirabilă descrierea „lo­cuin­ței de serviciu“ a primului ministru J.W. Goethe) și recursuri grațios-temeinice la clasici (de la Cicero, Epictet și Marc Au­reliu până la Maxim Mărturisitorul, Avva Teo­dor, N. Steinhardt, C. Noica, Dos­to­ievski și mulți alții). Trebuie să gustăm par­tidele de râs și felul în care alunecă, nici nu știi când, spre reflecții condensate în marginea temelor „cu adevărat im­por­tante“ (sensul vieții, moartea, iubirea, su­ferința, desăvârșirea de sine și crea­ti­vi­ta­tea), chiar dacă nu sunt luate cu adevărat în serios decât „sub clarul de lună al pri­mei îndrăgostiri sau la capătul unei beții ru­sești“. E bine să fim atenți când se în­furie eseistul cu adevărat, când și de ce își pierde/regăsește speranța („Există încă versiuni cordiale ale luminii solare, exis­tă încă tineri sfioși și bine crescuți, exis­tă o mulțime de inși fericiți, chiar da­că mulți dintre ei sunt fericiți prostește. Exis­tă încă păduri care n-au deloc un aer mu­ribund, lacuri translucide, sate (aus­tri­ece) modernizate și totuși pa­tri­arhale, familii demodate și trainice, chel­neri sti­lați (...) vinuri paradiziace, păs­trăvi, crem­șnituri, chiparoși și stele“), un­de nu crede nici el că ne va putea con­vinge.

 

Dintre temele esențiale, sunt câ­teva care se impun suplimentar în carte: raportul omului co­n­temporan cu religia și Biserica, valoarea structurantă a sin­gu­rătății, dificultatea insurmontabilă a temei iubirii. Toate trei intersectează copios pro­blematica agregării sociale, iar pedagogia su­biacentă nu are cum să treacă neob­servată.

 

Omul zilelor noastre nu mai știe să fie sin­gur. Or, „Singurătatea e materia primă a reflexivității și a construcției de sine. (...) Orice om are nevoie, chiar când nu-și mai dă seama, de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncul său, cu unicitatea destinului său. Nu în­tâm­plător, în închisorile Chinei comuniste, una din torturile cele mai redutabile era anularea completă a singurătății.

 

Iată amorsată și dezbaterea furios-in­ter­mitentă despre introducerea studiului re­ligiei în școli. „Nu m-a întrebat nimeni da­că vreau să studiez, în liceu, chimia or­ganică. De ce m-ar întreba dacă vreau să studiez religia?“ „Ce e rău și urât în ma­rile texte sacre ale lumii? Ce tip de anes­tezie intelectuală te poate face să pri­vești chiorâș spre Upanișade și spre Co­ran, spre Canonul Buddhist și spre Bi­blie? Ce specie de anestezie sufletească poa­te anula savoarea marilor mistici de pretutindeni?“ E drept că mulți vin la Bi­serică întocmai ca la discotecă, să se dis­treze, să mai schimbe o vorbă. Pusă însă în perspectiva inevitabilă a morții, ar­gu­mentația lui Andrei Pleșu face apel la ra­țiunea afectelor, dacă se poate spune așa. Punem sau nu punem icoane pe pereții spi­talelor? „Dumneata crezi că ade­vă­ra­tul lor [al bolnavilor] necaz e încălcarea libertății de conștiință. Se trezesc, vezi Doamne, din anestezie, văd pe perete o icoană și cad la loc, răpuși de dictatura creș­tină. (...) Parlamentarii vorbesc în bo­bote sau dorm impenitent, din cauza câ­te unui crucifix, iar miniștrii sunt proști pentru că jură pe Biblie. Mu­sul­ma­nii visează la semilună, evreul la can­delabrul cu șapte brațe, ateii la portretul lui Lenin. Criză teribilă, monșer! Să ne trezim! Să ieșim la bătaie! Cu drepturile omului pe icoane călcând. N-o vom duce mai bine, dar vom muri corect politic, cu ochii pe un perete gol și cu onoarea «re­perată». Vom înfrunta, extatic, ne­an­tul liberei cugetări.“

 

În fine, dreptul la moarte asistată în nu­mele „demnității“: „Dacă așa stau lu­cru­rile, moartea lui Iisus e de o sfâșietoare nedemnitate. (...) Dacă Iisus ar fi ales moartea «demnă», în accepțiunea de azi a termenului, ar fi intrat în impună­toa­rea galerie de sinucigași de elită, de la Socrate la Petroniu și Seneca, însă n-ar mai fi mântuit pe nimeni“.

 

Iubirea rămâne un subiect cu deo­se­bire gingaș (cartea mai recentă de convorbiri cu Gabriel Liiceanu – Dia­loguri de duminică - confirmă). Pe de o parte, suntem, prin definiție, „ina­decvați, oblici, afoni și orbi“. „În­tâl­nim oameni extraordinari și nu per­ce­pem șansa de a-i fi întâlnit. Trăim îm­pre­ju­rări spectaculoase și nu citim în ele amprenta destinului.“ Pe de altă parte, eseistul așază aproape automat dragostea mai aproape de „retorica facilă a unei si­ropoase giugiuleli cosmice“, după care ur­mează, de cele mai multe ori, „dez­vră­jirea“ și „cerul devine tavan“. Corecția pro­pusă nu e tocmai la îndemână: e ne­voie de complementul iubirii sacre, drept care cade concluzia abruptă a mo­ra­lis­tu­lui: „Iubirea adevărată e fericire pe ter­men lung sau nu e deloc. Așa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire ade­vărată“.

 

***

 

Despre frumusețea uitată a vieții pare să vorbească despre toate cele. De fapt, ne în­vață riguros și discret cum să ne asumăm viața între ceea ce vrem, credem și sun­tem, din perspectiva înaltului „la ce bun“.

Andrei Pleșu e o călăuză prețioasă în zilele noastre, în sens spiritual, nu doar cul­tu­ral. Se camuflează de mult și încăpățânat sub misiunea difuză a moralistului, eva­cuat și el în mare grabă, pe motiv de po­si­bi­lă confuzie cu „înțeleptul“ (filozoful): „Veacul nu ne mai lasă răgazuri nici să citim tratate, nici să le scriem. Dar nota fulgurantă, reflexia frugală, schița de demaraj sunt încă posibile și utile“.

E secundar că ne este livrat între coperți frumoase, create inteligent? Nicidecum. E răscumpărător pentru foarte multe și ține de cald. Avem drum lung de făcut.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22