Pe aceeași temă
Miercurea trecuta, Brazilia a traversat Argentina fara sa atinga solul. Finala Cupei Confederatiilor? Mai curand, un exercitiu care ne depaseste înca din faza de schita. Fotbal fara adversar? Intr-adevar: Argentina a jucat bine, dar poezia pura îsi demite, de la bun început, criticii. Ce se poate spune, atunci, despre Brazilia-Argentina: 4-1, unde prima cifra exprima o valoare supranumerica, iar a doua o constanta umana? In primul rand, ca fotbalul brazilian nu e explicabil prin fotbal.
Ceva fara legatura cu fotbalul
Inainte de a ne sili sa punem mana la ochi, spre a nu fi orbiti de lumina degajata la aterizare, marele obiect neidentificat brazilian a glumit, aratandu-si inocenta. Contra Mexicului, într-un meci foarte plicticos, foarte omenesc, Brazilia a fost fortata sa stea cuminte, s-a uitat mirata la ultimele dogmatisme în materie de fotbal si a luat un pic de bataie. Mexicanii au jucat sec si aprig ca o oaste de sabotori, repetand fotbalul înghetat lansat de Grecia, la Euro 2004. Mexicanii au castigat cu scorul preferat al grecilor (1-0) si multa lume s-a repezit spre confortul unei concluzii rationale: Brazilia tine doar în conditii de libertate, orice restrictie îi este fatala. Ca orice reductionism, aceasta teorie ne spune un lucru mic: ceva devine, inevitabil, suveran, daca orice altceva e eliminat. Mexicanii au restrans variantele, pana aproape de stingerea completa a jocului. Daca acesta e viitorul, atunci mai bine cinemateca perpetua. Din fericire, Brazilia a eliminat acest risc, în finala Cupei Confederatiilor. Ceva s-a ridicat desupra constrangerilor de loc si de timp, iar acel ceva a fost brazilian si - trebuie repetat - nu poate fi explicat prin fotbal, desi castiga titluri si creeaza fotbalisti fascinanti. Ce este acel ceva?
Altceva fara legatura cu fotbalul
Brazilia nu e o echipa de fotbal. E mult mai mult. Altfel n-ar fi de înteles de ce natura bizara si încantatoare a nationalei braziliene devine evidenta înca înainte de prima atingere a mingii: de la încalzire. Cine a vazut Brazilia-Argentina, editia Frankfurt 2005, se putea lamuri, privind miscarile moi si exacte ale brazilienilor care se harjoneau, înainte de meci. Ronaldinho flecarind vesel cu mingea curgandu-i pe picior; Emerson plimband un stop de pe un umar pe celalalt; Adriano lovind ca din întamplare, fara date de parcurs, o pasa curbata care se întoarce supusa. Totul era hotarat. Finala de pe Waldstadion s-a jucat doar pentru a explica, în public, o diferenta naturala, prezenta înca de la începuturile fotbalului, si un decalaj de epoci pe care modernizarea nu îl poate recupera. Sublima sentinta ilogica la care trimit Ronaldinho si Kaka revine: fotbalul brazilian nu e despre fotbal. Asa cum nici una din arte nu e despre tehnicile care o prezinta publicului.
Preluare si poezie
Secretul fotbalului brazilian e vizibil si insesizabil. Brazilia a jucat, din nou, contra Argentinei, fara sa sustina ca ar sti sau ca ar dori sa stie altceva în afara atacului lansat din toate liniile. Morbul încolteste din apararea imediata pe care Cicinho si Lucio o muta de 10-20 de ori pe meci, în careul advers. Infectia continua epidemic, de la mijloc în sus. Adriano, Kaka, Ronaldinho si Robinho par profund nepregatiti pentru orice altceva. Toti patru sunt oameni de atac, dar asta nu explica nimic, pentru ca toti patru sunt oameni de atac, într-o acceptie complet necunoscuta. Nu e usor de spus ce anume îi face inexplicabili, dar trasatura lor cea mai socanta e capacitatea de a crea situatii de gol si de a marca, fara a da vreo clipa impresia ca se pregatesc pentru asa ceva. Cine face o preluare care despica fulgerator echipa adversa si, apoi, plaseaza mingea în vinclu, cu o gratie de copil, sau cine se opreste din mers, din mancat, din raschetat viata cotidiana si scrie, fara stersaturi, un poem perfect e trimis printre noi pentru a vorbi despre usurinta ritmata a vietii, nu despre chinul de a o împinge spre scopuri prestabilite. Kaka, autorul preluarii, si Pessoa, autor de poezie desavarsita, împart aceasi limba, desi au ajuns în ea pe cai foarte diferite.
Minunea fara aripi
Ori de cate ori apar în fotbal, brazilienii lasa, printre noi, o invidie si o nostalgie pe care au mai cunoscut-o, probabil, doar Adam si Eva, dupa izgonire. Totul pare posibil si simplu în jocul brazilienilor. Visele vin docil la picior. Nu exista gravitatie si frecare, tensiune si miza, nici adversar si nici înfrangere. Exista doar încrederea în placerea de a trai. Fotbalul e complet marginal în aceasta emotie si, la drept vorbind, nu are de-a face prea mult cu perfectiunea jocului brazilian. La o privire mai atenta, vom afla, chiar, lucruri jenante despre organigrama jocului brazilian. In 1966, Sir Alf Ramsey, omul care a facut Anglia campioana mondiala pe baza unei diete de încapatanare si rigorism, punea titlul defintiv: “Minunea Fara Aripi”. Brazilia - sustinea Ramsey, acum aproape 40 de ani - joaca atat de bine, încat nimeni nu baga de seama ca aceasta echipa ataca fara extreme.
Seductia oculara
Intr-adevar, Brazilia juca, în 1966, fara extreme. Miercurea trecuta, la Frankfurt, Brazilia a aparut, din nou, fara aripi, încalcand o traditie augusta. Brazilia s-a sprijinit mereu pe extreme incomparabile. In 1954, Julinho (pe care îl stim doar din carti). In 1958 si 1962, Garrincha, fara discutie cea mai mare extrema pe care a vazut-o fotbalul. In 1970, Jairzinho, prima extrema de asalt, un jucator cu picioare statuare si fuleu de blindat german. Insa aceasta constanta nu a fost rationalizata. De prea multe ori, Brazilia a fost construita gresit de antrenori mediocri. Ei s-au dispensat, fara regrete, de extreme si Brazilia a aparut, adesea, în ultimii 30 de ani, fara aripi. Insa extremele nu secasera în Brazilia. Absenta lor a fost, mai degraba, una din aplicatiile teoremei: daca nu apare un geniu, jucam cu celelalte. Problema acestei enorme ignorante de montaj e ca nu pune probleme. In lipsa aripilor, Kaka si Ronaldinho au fost obligati sa joace pe culoare mici, dar au limpezit situatia apasand pe stiinta posesiei si a combinatiilor pe spatii mici.
Minunea fara aripi a lucrat atat de bine, încat infirmitatea nu s-a vazut. Brazilia fara aripi seamana cu un seducator care reuseste folosind doar ochii.
Drapel tradus
La capatul acestor observatii care ne arunca de la o gratuitate si de la o lipsa de adecvare la alta, Brazilia se apropie periculos de definitia nihilismului creator: o echipa care joaca fara sa înregistreze constient acest lucru, o stare de conceptie care se sprijina pe ceva mai coerent decat bazele rationale ale vietii, o enigma prin care circula toate amintirile noastre despre paradisul pierdut. Ramsey a înteles tot. Observatia lui traduce, în sfarsit, sensul cuvintelor Ordem e Progresso, motto-ul asezat pe drapelul brazilian: Desordem e Progresso.
