Despre condiția artistului de la Velázquez la Verbugh-Jebeleanu Post-scriptum la FNT 2019

Mexicanul Ernesto Anaya, autorul piesei Las Meninas, și Yan Verbugh, ca semnatar al textului pe baza căruia Eugen Jebeleanu a realizat spectacolul Itinerarii, într-o zi lumea se va schimba, sunt cu siguranță doar unele dintre numele preocupate de menirea teatrului și a artistului în societatea contemporană. Interesul pen­tru temă devine cu atât mai acut în vremurile de azi nu doar pentru că scena se simte datoare să intervină în schimbarea de destin a lumii, cum bine ne spune Yan Verbugh, ci și pentru că din nou tot mai des se clamează în spațiul public ideea morții teatrului.

Invocând în Las Meninas destinul unui pictor de curte, Diego Velázquez, chiar dacă biografia reală a acestuia nu acoperă ideea unei drame de conștiință, Anaya propune de fapt un pretext pentru a repune în discuție tema lumii ca reprezentare cu care și-au spart capul filozofi celebri fără a convinge la vremea lor că asta ar fi consolarea pentru o eventuală neîncredere în nemurire, mai exact, în aspirația la nemurire. Cum în vremea civilizației vizualului imaginea a devenit mai importantă decât adevărul din spatele ei, dezbaterea propusă de dramaturg devine de-a dreptul pasionantă. Ignorând licențele de rigoare în raport cu adevărul istoric (Velázquez a fost foarte confortabil în poziția sa de pictor de curte și bun prieten al Regelui Filip al IV-lea), spectacolul creat pe baza textului de regizo­rul Andrei Măjeri se concentrează pe ceea ce ar putea fi ipotetic drama unui mare artist captiv condiției de favorit într-un palat unde monarhul absolut și familia sa îi dictează ce și cum să picteze. În paralel cu presiunile pe care Infanta Marguerita le face în calitate de viitoare protagonistă a tabloului, spectacolul minunat al Teatrului Maghiar din Cluj se ocupă cu sârg de viața de la curtea regelui spaniol și lumea ei barocă, în care găsim ilustrată ipocrizia proverbială a societăților pe caste și exemple pentru teme esențiale precum conflictul între biserică și stat, regalitate și popor, etichetă-protocol și adevăr de viață etc. Țara cu cele mai spectaculoase procesiuni religioase și o fervoare periculoasă a credinței, unde Inchiziția a incitat la viață ocultă, cu false pudibonderii și panașe, e o sursă de inspirație vie pentru un creator care vrea să pună în pagină oricare dintre aceste motive. În cazul mexicanului Anaya a contat și confruntarea dintre lumea arabă și catolicism care, pe teritoriul acestei țări, a născut persecuții și fanatisme. Corespondențelor cu actua­litatea regizorul Măjeri le-a făcut față cu brio, dând astfel pictorului emblematic și tabloului Las Meninas valoare de simbol în propunerea de reluare a discuției despre condiția artistului în societate în raport cu puterea și cu el însuși. Intertextualitatea ca procedeu post-dramatic folosit de dramaturg și referințele culturale introduse în text (vezi trimiterile la Livada cu vișini sau Hamlet) vin în ajutorul spectacolului, dându-i prilejul să se distanțeze ironic, cinic une­ori, de situațiile invocate. Tablouri precum simularea procesiunii în care Infanta Margherita apare în chip de Fecioara Maria sau acela în care curtenii se manifestă ireverențios față de simbolul cristic (piticul Maribarbola și deocheatele Menine) alternează inspirat cu ciocnirile dintre Velázquez și cea care voia morțiș să se vadă imortalizată într-un tablou comandat să fie genial. Cu credința că, până la urmă, orice s-ar spune, dincolo de valoarea ideilor teatrul ca artă e și spectacol, Andrei Măjeri se bizuie în Las Meninas pe mai toate cuceririle contemporane în materie de imagine și sunet. Intervențiile cântate de voci profesio­niste remarcabile, Vindis Andreea, Farcas Loránd, Laczcó Vass Róbert, Marosán Csaba (conducerea muzicală a Zenei Vezeto), costumele splendide după mo­delul epocii, dar cu simboluri updatate (Lucian Broscățeanu), jocul de oglinzi abil manipulat la final de scenografa Irina Chirilă dau strălucire reprezentației. Distribuția se sprijină la rându-i pe câțiva actori de marcă ai redutabilei trupe clujene. În rolul lui Velázquez Szűcs Ervin are charismă și reușește să transmită ceva din frământările personajului așa cum l-a construit autorul pentru a ne provoca la o dezbatere despre răspunderea artistului în fața istoriei, mai puțin în momentele în care e pus să consulte sala asupra deciziilor sale. (Soluția interactivă e una facilă și aici parcă neavenită.) Infanta Marguerita, în interpretarea Evei Imre, conduce cu convingere războiul pentru a-și cuceri dreptul la imagine, dar și pe acela de a-i taxa pe autorii unor mărturii eronate, pictori cu renume care au falsificat adevărul. Sinkó Ferenc, ludic și versatil în travestiul încredințat (Maribarbola), creează momente de o teatralitate pronunțată, iar cele două doamne de companie clevetitoare și deocheate (meninele) își găsesc în admirabilele Kicsid Gisella și Kató Emóke interpretele ideale. La sfârșit, tabloul – Las Meninas - se recompune în fața publicului așa cum s-a păstrat la Muzeul Prado, cu regele în fundal privind relaxat și pictorul în prim-plan liniștit și mân­dru de opera sa. Într-adevăr, lumea a fost și rămâne o chestiune de imagine. Quod erat demonstrandum.

Într-o cu totul altă cheie și concepție teatrală, spectacolul Itinerarii, într-o zi lumea se va schimba de Yan Verbugh, regia Eugen Jebeleanu, producție a Centrului Cultural Arcub, are forța unui manifest. În primul rând pentru că textul pleacă de la poveștile de viață ale actorilor din fața noastră, români și francezi, care împărtășesc același destin cu al tinerilor nemulțumiți de sensul sau lipsa de sens a vieții în lumea de azi. Un marocan la a doua sau a treia generație în Franța, care nu e încă de-al lor, două franțuzoaice get-beget care se rușinează de originea franceză călătorind în fostele colonii din Africa, două actrițe debusolate din România cu probleme de identitate și un congener cu dublă apartenență împărtășesc aceleași idei alcătuind o fami­lie nu doar spirituală, ci și una ca atare, posibilă în viziunea autorului care-i implică în fabula despre familia de pinguini ce-și caută un loc mai bun sub soare. Nu doar condițiile geopolitice din biografiile lor contează pentru autorii spectacolului, ci și faptul că fiecare reprezintă un exemplu pentru tot atâtea probleme ale societății contemporane în materie de acceptare a diferențelor și nevoia de dreptate socială: drama emigrantului care nu reușește să se integreze, a copiilor din familii dezmembrate, a discriminaților sexual, a sexismului și chiar a mamelor care se sacrifică, povestea terminându-se cu disperarea celei care nu vrea să accepte decizia fiicei de a se întoarce în țara de origine. Două dintre interprete, Ilinca Manolache și Ioana Bugarin, își asumă misiunea de a tranșa în dezbaterea despre rostul teatrului, a actorului într-o astfel de lume și o fac cu o sfâșietoare dăruire de sine. Teatral vorbind, spectacolul e alcătuit dintr-o suită de monodrame, monoloage care coagulează la sfârșit într-un frumos tablou de familie, marțial, convențional, ca o încercare eșuată de armonizare a monadelor singuratice urmată de o chemare la tandrețe reconciliantă (cu maci roșii și muzică adecvată) cu care se încheie spectacolul.

Cu vizibile accente de stânga, strigătul acestor tineri vine realmente din stradă, din viață, din societatea care în întreaga lume e tot mai frământată și lipsită de speranță. Amintindu-ne de un slogan celebru: occupy!, spectacolul impune ideea unui teatru social, militant, răspunzând prin aceasta întrebării pe care și-o adresează vibrant: Încotro? Imaginile din ecranul televizorului a­flat pe scenă cu știri neliniștitoare despre lumea de azi, de la climă la migranți, războaie, epidemii, foamete, pe de o parte, și fragmentele din piese antologice precum Pescărușul, Trei surori de Cehov, Tatăl de Strinberg, Hamlet de Shakespeare sau Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, pe de altă parte, pun în relație vitală teatrul cu urgențele unei realități pe care scena nu poate să le ignore. Emoția puternică pe care o stârnește acest apel direct vine evident din asumarea de către actori a unei sincerități dureroase, făcând ca strigătul fiecăruia dintre ei răbufnit dintr-o experiență personală (tot atâtea itinerarii exis­tențiale) să cântărească mai mult decât rolurile învățate pe de rost. Ei sunt: Ioana Bugarin, Clémence Laboureau, Radouan Leflahi, Ilinca Manolache, Nicholas Cațianis, Claire Puygrenier.

Prezentarea celor două spectacole comentate aici în Festivalul Național de Teatru a îmbogățit cu argumente la zi dezbaterea despre menirea teatrului în societatea de azi și de mâine. //