Pe aceeași temă
Polemic şi provocator, Eugen Negrici este unul dintre cei care au contribuit, de o manieră decisivă, în anii de după 1989, la redefinirea instrumentarului criticii şi istoriei literare autohtone. Studiile dedicate comunismului românesc şi producţiei sale intelectuale sunt, înainte de toate, discursuri asupra metodei. Ele impun, în prelungirea unei serii ilustre occidentale, un tip de analiză ce abandonează rigiditatea critică în favoarea unui eclectism fecund. Istoria politică, mitogeneza, istoria ideilor sunt mobilizate pentru a oferi o altă cale de acces către imaginarul literar şi intelectual comunist.
Ceea ce părea încremenit canonic sau eliminat ca lest irelevant este recuperat şi redat unui context pe care Eugen Negrici îl reconstruieşte, combinând erudiţia cu un fond al intuiţiilor memorabile. Reinventându-se în calitate de critic, Eugen Negrici articulează, în anii de după decembrie 1989, un obiect de cercetare şi devine un prim explorator al acestui nou teritoriu.
În fapt, se poate spune că principala ambiţie a lui Eugen Negrici este să evite izolarea într-un turn de fildeş critic. Reînnoirea vocabularului cu care operează istoria literară, prin apelul la trunchiul disciplinelor umaniste, decurge din necesitatea de a da textelor recitite un context ce le va potenţa sensul. Vocaţia insurgentă a lui Eugen Negrici este, în fond, o vocaţia renovatoare.
Literatura în comunism îl obligă la reformularea unor ipoteze de pornire şi la regândirea unor axiome. Sfidarea este una dublă: etică şi metodologică.
Iluziile literaturii române* este, din acest punct de vedere, o tentativă de a recapitula inovaţiile avansate de critic, la aproape douăzeci de ani după 1989. Inconfortabilă şi inclasificabilă, lipsită de tandreţe mioapă şi de cecitate patriotardă, cartea lui Eugen Negrici poate fi apropiată, mutatis mutandis, de un alt text ce a cuprins un potenţial de ambiţie intelectual similar: este vorba despre Mircea Martin, cu al său G. Călinescu şi complexele literaturii române. O citire în paralel a celor două proze critice, despărţite de decenii şi de o cezură intelectuală, ar fi extrem de profitabilă, în măsura în care ar oferi o posibilitate de a examina mutaţiile unui imaginar critic postbelic.
Iluziile literaturii române mizează pe un eşafodaj metodologic afin cu cel pe care îl propunea Literatura română sub comunism.
În cazul lui Eugen Negrici, mitogeneza este factorul fără de care nu se poate imagina o psihanaliză a modernităţii literare româneşti. Între producţia mitică şi discursul intelectual, sugerează Eugen Negrici, există o relaţie privilegiată în câmpul românesc. Deficitul de spirit critic, debilitatea reacţiei la derapajele mitologizante se explică prin dezvoltarea unui complex mitic particular. Umilitatea originilor este compensată prin delirul grandorii. Centralitatea literaturii vine cu un preţ: muzeificarea unor valori ce sunt plasate într-o vitrină securizată, la adăpost de orice gest ce ar fi asimilat unei crize de leznaţiune.
Căci mitogeneza pe care Eugen Negrici o plasează ca axă a întregii sale demonstraţii nu poate fi separată de statutul pe care, indiferent de contextul istoric, Scriitorul îl deţine în câmpul public românesc. Scriitorul este, în multe ocazii, un Profet ce rosteşte adevărul pentru întreaga naţiune, indicând un drum ce se cere urmat. Simptomatic, această vocaţie oraculară şi vizionară este dublată de o sensibilitate intelectuală „reacţionară“, în termenii paradigmei lui Virgil Nemoianu. Cazul eminescian, analizat de Eugen Negrici, este simbolic, probând exemplaritatea unei conduite ce trece din literar în mitic şi politic. Circulaţia temelor este facilitată de această centralitate a literaturii, perfect inteligibilă într-un spaţiu românesc în economia căruia omul de litere a fost obligat să asume roluri multiple.
Ceea ce face demonstraţia lui Eugen Negrici una polemică şi fecundă în cel mai înalt grad este temeritatea spiritului critic: deconstrucţia pusă în pagină aici repune în discuţie o serie de tabuuri şi de locuri comune canonice. Doar aparent gratuit-demolatoare, lectura lui Eugen Negrici se vrea una lovinesciană, sensibilitatea dominantă fiind cea localizabilă în seria de Revizuiri a criticului.
Identitatea literară în comunism, indică Eugen Negrici, este dependentă de un mecanism al supralicitării valorilor, în absenţa lucidităţii critice salvatoare. Odată salvaţi după intervalul dejist, scritorii interbelici şi cei exilaţi sunt validaţi canonic, ignorând fondul, adesea precar, al producţiei lor literare. Severă, judecata lui Eugen Negrici asupra prozei lui Vasile Voiculescu este parte dintr-un dosar mult mai amplu, subsumabil unei automistificări care ar defini intervalul de după 1965. Reorganizarea canonică nu se poate sustrage forţei de atracţie a mitogenezei.
Simbolic, gestul iconolast al lui Eugen Negrici recuperează o sensibilitate lovinesciană - odată cu Iluziile literaturii române, o ultimă generaţie postmaioresciană îşi articulează viziunea asupra identităţii modernităţii româneşti. Reabilitând ipotezele din Istoria civilizaţiei române moderne, Eugen Negrici se află în căutarea unui „secundar“ românesc, secundar ce supravieţuieşte dincolo de epiderma mutaţiilor istorice. În acest punct, mitogeneza este integrată în rama reflecţiei liberale lovinesciene.
Întâlnirea dintre nostalgiile paradisiace şi pulsiunile politice transformă discursul literar într-un vehicul cu impact simbolic la nivelul întregii comunităţi. Provocatoare, seria istorică pe care o imaginează Eugen Negrici este utilă în măsura în care ea reuneşte momente aparent disparate din istoria intelectuală a modernităţii noastre. Continuitatea este dată de vitalitatea imaginaţiei mitice.
Tensiunea dintre marile modele de lectură ale identităţii româneşti nu este decât reflecţia unui dialog între două proiecţii mitologice: miturile paseiste se intersectează cu cele ale progresului şi propăşirii. Reformularea mai vechii antinomii autohtonism / sincronizare este gândită de Eugen Negrici în baza unei gramatici lovinesciene. Pentru a relua o observaţie centrală lovinesciană, literatura română este situată ca factor de rezistenţă în faţa „progresului“, aşadar reacţionară. Gestul lui Eugen Negrici este lovinescian ca inspiraţie. Ecuaţia mitogenetică permite extinderea lecturii lovinesciene la un interval ce acoperă şi deceniile de după 1948.
Insurgenţa lui Eugen Negrici este o formă supremă de a omagia literatura şi vitalitatea spiritului critic. Luciditatea de extracţie lovinesciană acţionează ca un antidot, prevenind derapajele şi prelungind invitaţia maioresciană la un patriotism în marginile adevărului. Redarea textelor unui circuit stenic al relecturii implică abandonarea izolării şi autovictimizării. Exorcizarea complexelor fondatoare ale modernităţii româneşti este parte din pedagogia moderaţiei: gestul său postlovinescian ţine de ambiţia restaurării normalităţii intelectuale. //
