Despre o altfel de Românie

Chiar dacă în mare măsură informaţiile aduse în cea mai recentă carte a  sa nu sunt noi, Lucian Boia, prin renumele său binemeritat, poate contribui la propagarea în rândul unui public mult mai larg decât cel strict al pasionaţilor de istorie şi/sau istoricilor a valorilor europene.

Cum s-a românizat România, cea mai re­centă carte purtând de-acum marca în­re­gistrată Lucian Boia, atacă frontal o pro­ble­matică de actualitate, care merită să fie dezbătută şi care se leagă de întrebarea: de ce este Ro­mânia de azi aşa, şi nu altfel? Iar meritul cărţii vine din această direcţie: a populariza în rândul ro­mânilor de azi ideea că Ro­mânia a fost altfel în tre­cut, mult mai cosmopolită, cu mult mai multe na­ţio­nalităţi conlocuitoare.

Pentru a demonstra că Ro­mânia era altfel demografic, Lucian Boia analizează recensămintele. De unde a ple­cat România din punct de vedere de­mo­grafic? De jos, căci în 1859, când cele do­uă principate s-au unit, populaţia lor re­u­nită nu depăşea 4 milioane de oameni. La sfârşitul secolului, deja se ajunsese la 6 milioane şi aceasta în condiţiile în care se pierduseră cele trei judeţe sud-basarabene şi se anexase Dobrogea. Probabil că, la ni­vel demografic, ce s-a pierdut s-a câş­ti­gat, chiar dacă, poate, în sudul Basarabiei tră­iau mai mulţi români decât în Do­bro­gea otomană. Dar astfel de considerente contau prea puţin în acea perioadă, pri­ma­tul avându-l forţa şi combinaţiile politice (cum va fi cazul şi cu Cadrilaterul). În 1912, România avea 7.234.920 de locuitori. Chiar şi în Vechiul Regat populaţia urbană avea minorităţi consistente de altă origine de­cât cea românească, de la evrei (ma­joritari în Iaşi) până la greci, armeni, ger­mani, austro-ungari şi chiar italieni. „La 1900, România se afla pe locul doi în Europa în ce priveşte procentul străinilor stabiliţi în ţară: 79 la 1.000 de locuitori. Primul loc revenea Elveţiei, cu 115,6 la 1.000 de lo­cuitori.“, scrie Lucian Boia. Aceasta se explică prin lipsa cadrelor tehnice într-un stat agrar, dar care depunea eforturi şi în do­meniul industrial (mai ales în industria extractivă din judeţul Prahova). Dobrogea a fost prima regiune românească unde Bu­cureştiul s-a confruntat cu prezenţa ne­ro­mânilor. Dar turcii au plecat treptat, iar bul­garii au fost schimbaţi în 1940.

Marea Unire din 1918, pe lângă faptul că a adus milioane de români în graniţele cen­tra­lizatorului stat românesc, a sporit semnificativ prezenţa minorităţilor conlocuitoare. Re­cen­să­mân­tul din 1930 arată că, în România Mare, 70% din populaţie era de origine etnică ro­mână, iar restul era format din minorităţi (evrei, maghiari, bulgari, ruşi, ucraineni etc.) „În 1930, din totalul locuitorilor mi­noritari, peste 50% nu ştiau încă ro­mâneşte“. Dar jumătate deja ştiau (într-o măsură mai mare sau mai mică), ceea ce este totuşi remarcabil, având în vedere că trecuseră doar 12 ani de la Unire şi faptul că acele comunităţi minoritare erau în mul­te cazuri aşezate compact, în zona Si­biului, Timişoarei pentru saşi şi șvabi, sau Cluj, Harghita, Covasna pentru cea ma­ghiară, putând trăi fără a avea contact cu limba română. În plus, minorităţile aveau ziarele lor, bibliotecile lor, puteau studia în limba lor în afară sistemului edu­ca­ţio­nal public, în şcoli confesionale. I se pot reproşa României tendinţele naţionaliste interbelice, o mai mare toleranţă şi în­cer­cări de a-i face şi pe minoritari să simtă, da­că nu româneşte, măcar pentru Ro­mâ­nia, considerând România şi ţara lor, însă trebuie şi să plasăm istoric România Mare. Nu numai că istoria nu i-a acordat decât două decenii de existenţă, prea puţin, cel puţin pentru ritmul cum funcţionează so­cie­ta­tea ro­mânească, dar Eu­ro­pa în­treagă era răvăşită de fe­no­menul naţionalist xe­nofob, care o va şi aprinde pentru a doua oară. Din această perspectivă, nu cre­dem că România Mare se plasează atât de rău până în 1938, când demonul an­tisemit cuprinde şi ţara noas­tră.

Cum bine se ştie, cel de al doilea război mondial a pus definitiv cruce acelei Ro­mânii din multe puncte de vedere, atât ca formă de dezvoltare, cât şi din cel al di­versităţii etnice. Evreii supravieţuitori din România au emigrat în masă în primii ani de după 1945 către Israel, până când au­to­rităţile comuniste au împiedicat procesul, el fiind reluat însă contra cost în anii ’70. Puternica minoritate germană (atât saşi protestanţi, cât şi şvabi catolici din Ba­nat), care şi-a lăsat o amprentă arhi­tec­to­nică valoroasă şi inestimabilă, a emigrat şi ea, fie în 1944 în Germania, în urma avan­sării Armatei Roşii, fie a murit în urma de­portărilor în URSS sau, eliberată, a plecat direct în RFG. Iar apoi, se cunoaşte, a fost vândută sclavagist, bucată cu bucată, de regimul Ceauşescu. „În mod ironic, co­mu­nismul, doctrina internaţionalistă şi ca­re a clamat fără încetare, inclusiv în Ro­mânia, drepturile egale ale naţio­na­li­tă­ţi­lor, a reuşit să ducă mult mai departe pro­cesul de românizare decât o făcuse Ro­mânia interbelică şi chiar extrema dreap­tă naţionalistă, în anii războiului. Evident, regimul comunist a dispus de mij­loace de presiune superioare, în com­paraţie cu orice alt sistem politic.“

Partida naţionalistă din România poate fi foarte mulţumită acum: România este în proporţie de 88,9% românească, până şi Do­brogea a ajuns la un remarcabil procent de 90% de românitate. Cât despre fe­no­menul imigraţionist, România, fiind o ţară săracă a Uniunii Europene, el este încă foar­te modest, spre deosebire de Vestul Eu­ropei (care înainte de 1940 era pur et­nic - tendinţa s-a inversat şi odată cu de­co­lonizarea, în sensul că Europa Occi­den­tală este multietnică, iar Estul şi Centrul, foarte pur). În timpul celor două mandate ale lui Traian Băsescu, s-au tot acordat ce­tă­ţenii române (se vehicula numărul de 400.000) moldovenilor care puteau de­monstra că au avut rude care au avut ce­tă­ţenie română la un moment dat, în pe­ri­oada intereblică, dar puţini dintre aceştia s-au stabilit în România, cetăţenia română fiind mai degrabă bună pentru a beneficia de libertatea de mişcare din UE.

Lucian Boia analizează sine ira et studio şi două probleme actuale: temerea unei părţi din societatea românescă în ceea ce priveşte in­tenţiile maghiarilor din Tran­sil­vania şi din Ungaria, cât şi viitorul Re­pu­blicii Moldova. Dacă, în ceea ce priveşte Transilvania, partida este jucată definitiv în favoarea românilor, având în vedere şi diminuarea treptată a minorităţii ma­ghia­re (de la aproximativ 30%, cât număra în 1918 în populaţia provinciei, până la nu­mai 20% astăzi, în timp ce românii sunt 75%, iar saşii şi şvabii aproape complet ab­senţi, unii chiar mutându-se la Co­tro­ceni), în schimb, situaţia din fosta Ba­sa­rabie românească este mult mai com­pli­ca­tă, pe mai multe paliere. În primul rând, este vorba de amestecul etnic (abia in­te­grarea sau unirea celor două state ro­mâ­neşti ar readuce puţin din diversitatea in­terbelică, pentru că ar însemna revenirea în graniţele României a aproximativ un milion de ruşi, ucraineni şi găgăuzi, unii din­tre ei colonizaţi de puterea sovietică după 1944, alţii, descendenții minorităţilor care trăiau în Basarabia administrată de­fectuos de Bucureşti în perioada in­ter­belică, deci, descendenţi ai unor foşti ce­tă­ţeni români, chiar dacă nu etnici români). În al doilea rând, ceea ce pare foarte sim­plu românilor din România – moldovenii din Basarabia şi Bucovina de Nord sunt români şi punct – este mult mai complicat şi nuanţat în Republica Moldova. Pentru că şi cetăţenii de acolo, chiar dacă vorbesc limba română cu nuanţele, arhaismele şi importurile lingvistice ruse, au dreptul să se definească cum doresc ei. Şi se pare că, în cadrul majorităţii românofone, există o ruptură. Moldovenii care vorbesc română, dar se consideră moldoveni şi cei care vor­besc română şi se consideră români. Exem­plul Austriei este foarte concludent în această privinţă. Toate argumentele noas­tre istorice nu au cum schimba percepţia moldovenilor faţă de ei înşişi. În plus, cei care se consideră moldoveni nu numai că sunt majoritari, dar nu au niciun chef să se unească cu România. Astfel că, în cazul unui utopic referendum privind viitorul Republicii Moldova, un scenariu, ei se vor ală­tura segmentului rusofon, decizând pro­babil pentru păstrarea independenţei. „Ten­dinţa este mai curând aceea de de­fi­nire a unei naţiuni moldoveneşti dis­tinc­te de naţiunea română. Cu pre­ci­za­rea că vii­torul rămâne, ca întotdeauna, impre­vizibil.“ Pe de altă parte, tocmai ne­im­plicarea prea pro­fundă în Re­publica Mol­dova, paradoxal, poa­te fi un avan­taj pen­tru România în re­laţia cu im­previzibila Ru­sie. Pur şi simplu, Putin nu prea mai are ce să ne ia, în condiţiile în care a făcut-o, cu mult cinism, Stalin!

Opţiunea unei majorităţi sen­si­bile a românilor a fost cât se poate de clară anul trecut, când am avut de ales între un „alogen“, dar ai cărui urmaşi s-au stabilit în spaţiul românesc (şi nu Ro­mânia) acum 6-7 secole, şi un român sa­dea, ortodox, naţionalist şi, în plus, so­cial-democrat. Căci la noi este posibilă ori­ce combinaţie, după cum reliefează şi Lu­cian Boia, poţi fi şi naţionalist şi social-de­mocrat şi ortodox, dar şi cosmopolit în ace­laşi timp. „E greu de identificat ce ar fi până la urmă autentic social-democrat în Partidul Social-Democrat; cu sigu­ran­ţă, nu discursul naţionalist şi orto­do­xist.“ Faptul că românii l-au ales cu o ma­joritate importantă, care nu se prefigura deloc înainte de noiembrie 2014, pe alo­ge­nul protestant este o notă pozitivă la adre­sa poporului român, una dintre puţinele pe care le regăsim în noua carte a pro­fe­sorului Lucian Boia, prea critic, probabil, pentru gusturile vulgatei istorice na­ţio­naliste, prea relativist într-un do­me­niu ca­re ne-a obişnuit în trecut cu judecăţile de fier beton, instrumentalizate politic. În ul­timul paragraf, istoricul îşi permite şi lu­xul de a oferi un scenariu viitor. Cu multă prudenţă, e drept: „Noile generaţii venite du­pă Revoluţie, ca şi milioanele de ro­mâni care au văzut între timp lumea, pu­tând să compare şi să judece, vor fi for­mat poate masa critică susceptibilă să fa­că din România o societate mai or­do­na­tă, mai corectă şi mai eficientă. Nu e o certitudine. E totuşi o speranţă“. Avem de ales între cele 23 de milioane de ro­mâni, ţinuţi în lanţurile unei dictaturi crun­te, neostaliniste, şi 14-15 milioane, cât va număra în viitor România, dar li­beri, mult mai prosperi şi mai fericiţi, apă­raţi de umbrela NATO, finanţaţi de Uni­u­nea Europeană.

Chiar dacă în mare măsură informaţiile adu­­se nu sunt noi, Lucian Boia, prin re­nu­mele său binemeritat, poate contribui la pro­­pagarea în rândul unui public mult mai larg decât cel strict al pasionaţilor de istorie şi/sau istoricilor a valorilor eu­ro­pe­ne. Diversitatea etnică poate fi şi un mo­tor de dezvoltare.