Pe aceeași temă
O lume întunecată ivită din negura unor vremuri apăsate de predestinări și nenoroc aflăm și în piesa scriitorului Peretz Hirschbein, plecat din ghetourile poloneze spre Odesa, unde și-a împlinit vocația de om al teatrului, contribuind la începutul secolului al XX-lea nu doar la crearea dramei moderne, ci și la nașterea unui teatru în care să-și reverse ideile și revolta. Pentru că, da, această piesă aleasă de Teatrul Evreiesc de Stat (TES) intitulată Hoitul (Neveylech), jucată sub titlul Abatorul de vise, mocnește de înverșunare la adresa unui dat pe care personajele îl evocă și resping în același timp. Fiecare dintre membrii acestei comunități de rude și prieteni pe care autorul i-a transformat în personaje se luptă cu imaginea de hoit sau leș care le amenință premonitor existența. Geambași de cai și ucigași de animale a căror piele e vândută pentru supraviețuire, bărbații se întrec în a-și ascunde această ocupație murdară în fața femeilor, care tânjesc la un alt fel de viață. Simbolic sau pe față, personajele acestei lumi întunecate încearcă să se salveze, uneori războindu-se între ele. Alcoolizați și abrutizați, ei nu au nicio scăpare din calea acestui blestem, piesa sfârșind în sânge și nebunie. Există un fior de lirism care dă acestei ancestralități tragice o lumină de speranță (vezi evadarea în poezie) pe care spectacolul ar fi meritat să o exploateze mai mult.
Tânărul regizor Alexandru Weinberger-Bara face însă cu meșteșug altceva în favoarea mesajului umanist. Anume, ia distanță față de povestea concretă a familiei destrămate, dominată de ură, din piesă, printr-o construcție și un decupaj rafinat care introduc o convenție de tipul: priviți și judecați cu mai puțină trăire emoțională. Astfel că organizarea spațiului de o modernitate vădită (scenografia Ionuț Răcoreanu) propune planuri care urmăresc să scoată din realitatea biografică personajele (ele par niște spectre), chiar dacă în acest fel acțiunea și relațiile sunt mai greu de urmărit. Intră și ies ca niște fantoșe ale unui trecut amenințător, iar cineva, o femeie din anturaj, primește sarcina să filmeze ce se vede pentru memoria timpului. (Rolul martorului e jucat cu aplicație și discreție de Natalie Ester.) Imaginea, ca și muzica (Feras Sarmini), joacă, de altfel, un rol important în spectacol, dominând într-un moment esențial scena, când e invadată de măștile animalelor sacrificate în abatoarele morții (un subsidiar al dramei).
Abatorul de vise, spectacolul în care pare imposibilă recuperarea umanului și a speranței, poate deveni respingător și antipatic dacă spectatorul refuză să cupleze la sensurile lui purtate de tânărul care-și ucide trecutul. Fetele replică și ele destinului mamelor maltratate sau abuzive, căutându-și salvarea din condiția de condamnat, cum se întâmplă cu pragmatica Reizel (prezență marcantă a Ankăi Levana în rol) sau sfioasa Nikomele, rol în care apare Lorena Luchian cu haloul ei de inefabil. Andrei Miercure are de jucat drama nefericitului măcelar care-și ucide tatăl și înnebunește. O face cu forță dramatică, într-un joc alert, agresiv, dominând în câteva momente scena, iar Mircea Dragoman, care se autopedepsește, intră cu degajare în clasicul portret al bețivului. Katia Pascariu e mama cea rea, rol care nu o solicită la dimensiunile talentului ei recunoscut, iar Luana Stoica e femeia sacrificată, păstrătoarea moralei materne. Puțin vizibil e George Remeș, care ar fi trebuit să impună concepția profitorului mincinos.
Trei femei înalte sau viața între vis și realitate
Eduard Albee, mai feminist decât toate feministele la un loc, scrie spre bătrânețe una dintre cele mai tulburătoare piese din strălucita sa carieră. Alături de vechiul succes al anilor ’50-’60 Cui îi e frică de Virginia Woolf și de Capra sau cine e Silvia?, replică în piesa care îi aduce al doilea premiu Pulitzer, această adevărată perlă a coroanei, numită Trei femei înalte, completează un portret feminin multifațetat răspunzând multor întrebări despre avatarurile și atuurile genului.
În centrul atenției, o nonagenară, care din fotoliul ei imaginat regal își povestește viața, mai exact, și-o inventează, și-o visează. Iubiri spectaculoase, preocupări aristocrate (cursele de cai, golful), bijuterii și toalete, toate, demne de statura ei impresionantă, pe care nu vrea să o trădeze la cei peste 90 de ani. „Eram înaltă și puternică”, le spune ea celor două personaje care o asistă, incerte ca identitate, probabil o avocată și o soră–infirmieră, dar simbolice, numite B și C. Cu umor, răutate mascată și autoritarism, fățiș personajul A imaginat de Albee slujește ideii enunțate într-o replică: „Suntem mai înalți dimineața când ne trezim decât seara când ne culcăm”, aluzie evidentă la naștere și moarte. Dar personajul ei nu vrea să cedeze vârstei, bătrâneții, trecerii timpului. Între mersul la oliță, brațul rupt, dureros, și poveștile despre cuceririle sale în materie de bărbați, femeia ar vrea să fie privită cu aceeași admirație pentru fala ei presupusă, de odinioară. Piesa devine și mai crudă în partea a doua, când în oglindă cele trei femei retrăiesc trecutul, confruntând perspectiva vârstelor cu realitatea, pentru fiecare alta. Ce-i drept, aceasta nu poate fi văzută la fel de la cei peste 20 de ani ai uneia sau de la 50 ai alteia, care prin intervențiile, corecțiile nonagenarei, acum mai lucidă, fac echilibrul mai fragil.
Geniul subtilității are la dramaturgul Albee manifestări neașteptate, și aici stă frumusețea acestei piese despre viață, bătrânețe, moarte. Iar la femei, asta se poate proba mai bine decât oriunde, fapt intuit și demonstrat de autor, dar foarte greu de obținut pe scenă. Regizoarea Zsuzsanna Kovacs și cele trei actrițe alese să interpreteze rolurile, de fapt vârstele aceluiași personaj mărturisitor și martor în același timp al vieții, iau în piept dificultatea piesei creând un spectacol incitant, cu atât mai mult cu cât lasă multe lucruri de gândit după vizionare.
Cea mai frumoasă soluție regizorală e splendoarea apariției celor trei vârste în partea a doua a spectacolului, când, în ținute elegante ca la o paradă a modei, femeile vin la rampă spre a-și spune povestea. Realitatea faptelor evocate în prima parte e aproape contrazisă, nici vorbă de aristocrația visată. Ea rămâne însă în ținuta și eleganța fetelor (scenografia, Corina Boboc Giorgescu), visul frumos al fiecărei femei. Încrucișarea replicilor, a vârstelor crește misterul și tensiunea, făcând meditația, la care ne provoacă autorul, și mai intensă. Liliana Pană menține interesul pentru personajul vârstnicei, alternând într-un monolog, cam prea lung, luciditatea cu halucinațiile, evocările la limita vulgarității cu stările interioare. Într-un fel nesigure pe rolurile atribuite în prima parte de autor, personajele B și C își recapătă identitatea și forța de a se expune în partea a doua, jucând exuberanța tinereții neștiutoare (fermecătoare Alina Petrică) și frământările maturității (raționala Mihaela Rădescu). Împreună alcătuiesc un trio care aspiră la înălțimea personajelor pe care regizoarea le evaluează uneori cam grăbit. Ne rămân multe întrebări după vizionare a piesei la Teatrul Mic, ceea ce nu e rău.
Despre conțopiști nemuritori și absurdul cotidian
Piesa Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu de Radu Horghidan, nominalizată la Galele UNITER din acest an, a avut premiera la Teatrul Fani Tardini din Galați, unde este actor și autorul și ființează un proiect destinat scrisului dramatic de factură contemporană. Spectacolul a putut fi văzut și la Bucureşti, la Teatrul de Comedie, moment în care prin minte mi-au trecut zecile de piese satirice văzute odinioară pe această scenă, de la mult clamatul succes al Ciripitului de păsărele, cu care se mândrește dl Dinu Grigorescu și azi, și până la celebrul caz de cenzură suportat de Alexandru Tocilescu la reprezentarea piesei Concurs de frumusețe, care a determinat și exilul său. Privind acum cu luciditate în urmă, am senzația că tipologia comediei satirice de la noi a rămas mai ceva ca tabelul lui Mendeleev pe eșichierul genului. Și că de la Caragiale la Mazilu, Tudor Popescu (autorul Concursului) sau Ispirescu, nimic nu mai e de inventat. În materie de amestec al politichiei cu delicatesele din care e capabilă să se înfrupte o societate coruptă în fibra ei, totul are modele și prototipuri dintre cele ilustre, inspirate de nemuritorul Gogol, de la estul cel mai apropiat, fiindcă turcismele au pătruns mai degrabă în limbaj. Așa încât celebra paradigmă, cuvânt de care se abuzează, nu are prea multe de schimbat în privința tabloului social generat de structurile sociale îmbâcsite, pervertite și aservite scopurilor politice și potentaților succesivi la putere. Pătrunzând până în plăselele vieții intime și de familie, vechea și noua paradigmă sociopolitică generează cam aceleași personaje care își asezonează replicile și comportamentul conform știrilor la zi, din ziare și televizor. Cu tot acest déjà-vu, piesa lui Radu Horghidan despre viața și moartea unui funcționar conștiincios din ierarhia birocratică a Absurdistanului nostru, orb la manipulare, are tragismul ei și al revelațiilor post-mortem privite cu îngăduință comică de spectacolul gălățenilor. Deși sună cunoscut și adoptă o schemă uzată de personaje, publicul nu sesizează drama perenității, râzând uneori prostește în fața menajeriei care-i defilează prin fața ochilor, de la funcționarul obtuz la șeful tembel, cu secretarele și nevestele ridicole din dotare. Poate că montarea (regia Adi Iclenzan) mai puțin îngroșată care face din spectacol un fel de show cu Muppets ar fi fost mai folositoare societății noastre de azi, dominată de hăhăiala inconștientă a unei figurații pierzătoare. Sacrificatul, naivul strivit de sistem, e interpretat cu devotament convingător de Ciprian Brașoveanu, care schimbă cu sârg vârste și peruci doar, doar de ne-o convinge că merită sacrificiul lui, care merge până pe lumea cealaltă. Perspectivă, ce-i drept, inedită.
