Pe aceeași temă
O întrebare pe care mi-am pus-o frecvent în timp ce citeam cel mai nou volum al lui Dan Coman are în vedere genul literar căruia îi aparţine: roman? poem? altceva? Ştiu prea bine ce puţin relevantă literar e oţioasa chestiune a încadrării generice. Totuşi, cel puţin aici, problema nu merită bagatelizată, ea indicând cheia cea mai potrivită în care s-ar cuveni să citim cartea. În Irezistibil (2010), confesiune romanescă a unui poet autocentrat până la emfază, lucrurile erau clare, cu precizarea că ipostaza de romancier nu l-a favorizat deloc pe acest poet de vârf al promoţiei douămiiste. Dimpotrivă. Alta e situaţia în Parohia, unde naraţiunea având în centru un antierou perfect se descompune în secvenţe mai ample sau mai scurte, ce trimit, oarecum, la hiperrealismul poematic al prozei germane postavangardiste - un straniu hibrid „monografic“, cu ecouri din Gellu Naum şi Ioan Es. Pop.
La urma urmei, de la suprarealişti încoace, dacă nu chiar de la romantici, multe romane se lasă lesne citite ca poeme şi viceversa, iar de la un poet autentic te aştepţi să fie poet şi-n roman... În cazul de faţă, un roman de „dragoste în vremea holerei“, desfăşurat într-o parohie rurală bistriţeană de la finele anilor ’80. Din loc în loc, printre capitolele fără titluri ce alcătuiesc „filmul“ cărţii, apar decupaje eliptice intitulate după lunile anului (şi din care lipseşte, semnificativ, primăvara). O mostră concludentă găsim chiar în vara care deschide, enigmatic, volumul: „Şchioapa naibii, şuiera mama printre dinţi când treceam/pe lângă ea, să intru în casă./Şchioapa naibii./Tocmai împlinisem 30 de ani./Nu spusesem încă nimănui, dar pregătirile erau în toi:/ajunsesem s-o chem pe Ninia tocmai până la gard, stre-/curându-i repede printre scânduri/pietricele rotunde şi mici bucheţele de trifoi./Reuşeam să-i spun chiar şi câteva vorbe până apărea/mama şi-o alunga cu mătura./Hâşi-hâşi! Striga./Hâşi-hâşi! Alergând după ea până departe pe drum“. În sprijinul caracterului poematic al Parohiei poate fi invocat oricând modul ambiguu al relatării, lipsit de „mortarul“ explicativ care, într-o proză, clarifică observaţiile „nebuloase“ şi pe care-l găsim, redus la minimum, chiar în romane precum Însemnările lui Malte Laurids Brigge de Rainer Maria Rilke sau Întâmplări în irealitatea imediată de M. Blecher. Unele episoade, cum ar fi cele în care o femeie cu părul roşu îşi face, malefic, apariţia în sat, au ceva de realism magic, iar figura Niniei, adolescenta şchioapă şi şuie de care naratorul-protagonist se leagă printr-o afecţiune infantilă, cu substrat tulbure, are o certă notă suprarealistă: apariţie mai curând dizgraţioasă, fata este pretutindeni înconjurată de nişte „animale“ cu miros de pufuleţi, se lasă atrasă de prietenul ei în jocuri cu mingea după modelul transmisiilor radiofonice şi fumează în secret împreună. La rândul lui, „partenerul“, despre care aflăm că are aproape 30 de ani, se comportă ca un adolescent retardat, bun de nimic şi, în consecinţă, greu de „lumit“, în pofida eforturilor familiei. Tatăl – preotul satului – îl ia, din când în când, drept ajutor la treburile bisericeşti, mama – de care tânărul se simte cel mai apropiat – se zbate o vreme să-l însoare, fie şi cu fata cea mare a lui Mîrza, miliţianul-şef al comunei, pentru a apăra stima de sine a familiei („Să nu ne faci de ruşine, măcar tu/Nu suntem oricine-n sat“). Studentă la medicină veterinară, „grasa“ tunsă băieţeşte (motiv pentru care sătenii o alintă cu apelativul „cheala“) îl iniţiază erotic pe adolescentul cu comportament bizar undeva pe malul râului de la marginea localităţii, după ce îl „încalecă“ pe frăţiorul acestuia, supradotat sexual, dar cu manifestări de oligofren, legat cu sfoară ca să nu se piardă. Asemenea episoade de sexualitate infantilă, ca şi altele, mai dezgustătoare, combinate cu iniţieri bahice, apasă la maximum pedala grotescului expresionist - cu accente urmuziene - şi dau câteva dintre cele mai intense pagini ale Parohiei („Uriaşă, zicea, chiţăind în dreptul ei. Sub mine, frate-meu se tot zbătea să nu strige. Ochii îi erau mari şi speriaţi ca ai vacilor în primejdie. O simţeam pe fata lui Mîrza urcând şi mişcând lent peste el. (…) Când termina, cheala se rostogolea pe spate şi râdea dându-şi ochii peste cap. Apoi îşi aprindea o ţigară, trecându-şi degetele-n sus şi-n jos peste burta ei grasă şi albă. Mă grăbeam, ştiind că acela era momentul cel mai bun, dacă mişcam atunci nu mai trebuia să mă rog de ea. Luam sfoara şi legam capătul ei de o creangă mai groasă, făcând nodul pescăresc şi lăsându-l pe fratele meu să alerge în jurul salciei, scoţând zgomotele sale speriate de tractor“).
Dincolo de acest etaj senzorial, pervers-psihedelic, există unul aşa-zicând „comunitar“, despre viaţa parohiei, dublat de un altul, politic sau mai bine zis infrapolitic. Ataşat psihanalitic de mama sa, eroul îşi ia ca model un văr primar, care, copil, spunea la televizor poezii despre pace, şi scrie o poezie de dragoste în care-şi compară mama cu Elena Ceauşescu. Asumarea perspectivei inocente, ca în Iepurii nu mor de Ştefan Baştovoi, îmbogăţeşte grotescul cu noi dimensiuni: „Grasa lui Mîrza zicea mereu că-i urâtă, că are nasul acela mare şi faţa suptă de cal obosit, dar cheala şuşotea mereu numai prostii. Nimic nu putea arăta mai clar dragostea mea: amândouă la fel de frumoase, la fel de blânde, la fel de iubitoare, când am terminat de scris simţeam deja foarte clar că reuşisem ceva minunat. Mama şi soţia preşedintelui nostru erau femeile pe care le iubeam cel mai mult, semănau ca două picături de apă, erau două flori minunate de primăvară“. O posibilă coloană sonoră e obsedanta piesă muzicală Dimineţi cu ferestre deschise a lui Ştefan Hruşcă, de a cărui voce mama naratorului se declară, la rându-i, îndrăgostită...
Figura predilectă rămâne, mereu, insolitarea, punerea în scenă a anormalităţii şi aberaţiei privite cu o naivitate ea însăşi anormală. Eroul nu vrea să se căsătorească şi, când o face, o alege pe „şchioapa“ Ninia, detestată de mama lui; împins să devină profesor, ajunge instructor PTAP; ajutat zadarnic să ajungă instrumentist, nu reuşeşte decât să bată la tobe fără noimă la nunţile satului. În alt plan, preotul e bătut în repetate rânduri de oamenii lui Mîrza pentru că nu-şi toarnă enoriaşii, iar pe râul satului vin cadavre arse, aparţinând (se pare) unor partizani urmăriţi de camioane militare ce îngrozesc localnicii. Acelaşi tată – imagine a integrităţii morale – ascultă în spaţii ascunse familiei posturi de radio străine şi, împreună cu câţiva săteni, se chinuie să prindă meciuri „la bulgari“ cu un televizor pe care oamenii îl cocoaţă în copaci, pe dealuri şi, după ce se încaieră, reuşesc la întoarcere să prindă din greşeală secvenţe de film porno. În schimb, „nevolnicul“ fiu se lasă convins de Mîrza să-i dea în scris date despre cei urmăriţi... Nici omului legii nu-i e uşor: când vrea să aducă în sat un alt paroh e bătut de enoriaşi, dezbrăcat şi supus unor ritualuri sângeroase ce-l pun pe fugă. Asemenea ingrediente groteşti sunt prezente din abundenţă, ca şi elementele de etnografie maladivă, dar autorul are, din fericire, talentul necesar pentru a evita orice stridenţă deplasată. Textul este dens, excelent controlat, cu un ritm interior conectat la psihismul naratorului; autenticitatea „microscopică“ a detaliilor captează prin toţi porii atmosfera morbidă a unei „parohii“ damnate – univers închis, suficient sieşi. Păcat că finalul ratează la modul clişeistic; printr-o coincidenţă forţată, familia se vede „mântuită“, după noaptea nunţii dintre fiu şi Ninia, când din televizorul cândva neputincios se revarsă, triumfal, imaginile Revoluţiei din decembrie...
Poematizarea absurdistă e, probabil, menită să descurajeze eventualele speculaţii cu privire la autobiografismul cărţii (născut în 1975 în familia unui preot de ţară, autorul nu poate avea „datele“ eroului său de 30 de ani, chiar dacă ele pot converge cu sensibilitatea şi percepţiile preadolescentului din preajma lui 1989). Însă tocmai ea salvează ansamblul. Aflată la jumătatea distanţei dintre poem şi roman, proza psihedelică din Parohia îl reprezintă la cel mai acut nivel pe poetul Dan Coman. //
// DAN COMAN
// Parohia
// Editura Cartea Românească,
// Bucureşti, 2011
.jpg)
