Dimineţi cu ferestre deschise

Paul Cernat | 08.05.2012

O întrebare pe care mi-am pus-o frecvent în timp ce citeam cel mai nou volum al lui Dan Coman are în vedere genul literar căruia îi aparţine: roman? poem? altceva? Ştiu prea bine ce puţin relevantă literar e oţioasa chestiune a încadrării generice.

Pe aceeași temă

O întrebare pe care mi-am pus-o frecvent în timp ce citeam cel mai nou volum al lui Dan Coman are în vedere genul literar căruia îi aparţine: roman? poem? altceva? Ştiu prea bine ce puţin relevantă literar e oţioasa chestiune a încadrării generice. Totuşi, cel puţin aici, problema nu merită bagatelizată, ea indicând cheia cea mai potrivită în care s-ar cuveni să citim cartea. În Irezistibil (2010), confesiune romanescă a unui poet autocentrat până la emfază, lucrurile erau clare, cu precizarea că ipostaza de romancier nu l-a favorizat deloc pe acest poet de vârf al promoţiei două­miiste. Dimpotrivă. Alta e situaţia în Parohia, unde naraţiunea având în centru un antierou perfect se des­com­pune în secvenţe mai ample sau mai scurte, ce trimit, oarecum, la hiperrealismul poematic al prozei germane postavangardiste - un straniu hibrid „monografic“, cu ecouri din Gellu Naum şi Ioan Es. Pop.

La urma urmei, de la supra­realişti încoace, dacă nu chiar de la romantici, multe romane se lasă lesne citite ca poeme şi vice­versa, iar de la un poet autentic te aştepţi să fie poet şi-n roman... În cazul de faţă, un roman de „dra­goste în vremea holerei“, desfăşurat într-o parohie rurală bistriţeană de la finele anilor ’80. Din loc în loc, printre capitolele fără titluri ce alcă­tuiesc „filmul“ cărţii, apar decupaje eliptice intitulate după lunile anului (şi din care lipseşte, semnificativ, primăvara). O mostră concludentă găsim chiar în vara care deschide, enigmatic, volumul: „Şchioapa nai­bii, şuiera mama printre dinţi când treceam/pe lângă ea, să intru în ca­să./Şchioapa naibii./Tocmai împli­nisem 30 de ani./Nu spusesem încă nimănui, dar pregătirile erau în toi:/ajunsesem s-o chem pe Ninia tocmai până la gard, stre-/cu­rân­du-i repede printre scânduri/pie­tricele rotunde şi mici bucheţele de trifoi./Reuşeam să-i spun chiar şi câteva vorbe până apărea/mama şi-o alunga cu mătura./Hâşi-hâşi! Striga./Hâşi-hâşi! Alergând după ea până departe pe drum“. În sprijinul caracterului poematic al Parohiei poate fi invocat oricând modul ambiguu al relatării, lipsit de „mortarul“ explicativ care, într-o proză, clarifică observaţiile „nebu­loase“ şi pe care-l găsim, redus la minimum, chiar în romane precum Însemnările lui Malte Laurids Brigge de Rainer Maria Rilke sau Întâmplări în irealitatea imediată de M. Blecher. Unele episoade, cum ar fi cele în care o femeie cu părul roşu îşi face, malefic, apariţia în sat, au ceva de realism magic, iar figura Niniei, adolescenta şchioapă şi şuie de care naratorul-protagonist se leagă printr-o afecţiune infantilă, cu substrat tulbure, are o certă notă suprarealistă: apariţie mai curând dizgraţioasă, fata este pretutindeni înconjurată de nişte „animale“ cu miros de pufuleţi, se lasă atrasă de prietenul ei în jocuri cu min­gea după modelul transmisiilor radio­fonice şi fumează în secret împreună. La rândul lui, „partenerul“, despre ca­re aflăm că are aproape 30 de ani, se comportă ca un adolescent retardat, bun de nimic şi, în consecinţă, greu de „lumit“, în pofida eforturilor fa­miliei. Tatăl – preotul satului – îl ia, din când în când, drept ajutor la tre­burile bisericeşti, mama – de care tânărul se simte cel mai apropiat – se zbate o vreme să-l însoare, fie şi cu fata cea mare a lui Mîrza, mili­ţia­nul-şef al comunei, pentru a apăra stima de sine a familiei („Să nu ne faci de ruşine, măcar tu/Nu suntem oricine-n sat“). Studentă la medi­cină veterinară, „grasa“ tunsă băie­ţeşte (motiv pentru care sătenii o alintă cu apelativul „cheala“) îl iniţiază erotic pe adolescentul cu comportament bizar undeva pe malul râului de la marginea loca­li­tăţii, după ce îl „încalecă“ pe fră­ţiorul acestuia, supradotat sexual, dar cu manifestări de oligofren, legat cu sfoară ca să nu se piardă. Asemenea episoade de sexualitate infantilă, ca şi altele, mai dezgus­tătoare, combinate cu iniţieri ba­hice, apasă la maximum pedala gro­tescului expresionist - cu accente urmuziene - şi dau câteva dintre cele mai intense pagini ale Parohiei („Uriaşă, zicea, chiţăind în dreptul ei. Sub mine, frate-meu se tot zbă­tea să nu strige. Ochii îi erau mari şi speriaţi ca ai vacilor în pri­mej­die. O simţeam pe fata lui Mîrza urcând şi mişcând lent peste el. (…) Când termina, cheala se rostogolea pe spate şi râdea dându-şi ochii peste cap. Apoi îşi aprindea o ţi­ga­ră, trecându-şi degetele-n sus şi-n jos peste burta ei grasă şi albă. Mă grăbeam, ştiind că acela era mo­men­tul cel mai bun, dacă mişcam atunci nu mai trebuia să mă rog de ea. Luam sfoara şi legam capătul ei de o creangă mai groasă, făcând no­dul pescăresc şi lăsându-l pe fra­te­le meu să alerge în jurul salciei, sco­ţând zgomotele sale speriate de tractor“).

Dincolo de acest etaj sen­zo­ri­al, pervers-psihedelic, există unul aşa-zicând „comunitar“, despre via­ţa parohiei, dublat de un altul, politic sau mai bine zis infra­po­li­tic. Ataşat psihanalitic de mama sa, eroul îşi ia ca model un văr primar, care, copil, spunea la televizor poe­zii despre pace, şi scrie o poezie de dragoste în care-şi compară mama cu Elena Ceauşescu. Asumarea pers­pectivei inocente, ca în Iepurii nu mor de Ştefan Baştovoi, îmbogăţeşte grotescul cu noi dimensiuni: „Grasa lui Mîrza zicea mereu că-i urâtă, că are nasul acela mare şi faţa suptă de cal obosit, dar cheala şuşo­tea mereu numai prostii. Nimic nu putea arăta mai clar dragostea mea: amândouă la fel de frumoase, la fel de blânde, la fel de iubitoare, când am terminat de scris simţeam deja foarte clar că reuşisem ceva minunat. Mama şi soţia preşe­din­telui nostru erau femeile pe care le iubeam cel mai mult, semănau ca două picături de apă, erau două flori minunate de primăvară“. O posibilă coloană sonoră e obsedanta piesă muzicală Dimineţi cu ferestre deschise a lui Ştefan Hruşcă, de a cărui voce mama naratorului se declară, la rându-i, îndrăgostită...

Figura predilectă rămâne, me­reu, insolitarea, punerea în scenă a anormalităţii şi aberaţiei privite cu o naivi­ta­te ea însăşi anormală. Ero­ul nu vrea să se căsătorească şi, când o face, o alege pe „şchioapa“ Ninia, detestată de mama lui; împins să devină profesor, ajunge instructor PTAP; ajutat zadarnic să ajungă ins­tru­mentist, nu reuşeşte decât să ba­tă la tobe fără noimă la nunţile sa­tu­lui. În alt plan, preotul e bătut în re­petate rânduri de oamenii lui Mîrza pentru că nu-şi toarnă enoriaşii, iar pe râul satului vin cadavre arse, apar­ţinând (se pare) unor partizani urmăriţi de camioane militare ce în­grozesc localnicii. Acelaşi tată – ima­gine a integrităţii morale – ascultă în spaţii ascunse familiei posturi de radio străine şi, împreună cu câţiva săteni, se chinuie să prindă meciuri „la bulgari“ cu un televizor pe care oamenii îl cocoaţă în copaci, pe dealuri şi, după ce se încaieră, re­u­şesc la întoarcere să prindă din gre­şeală secvenţe de film porno. În schimb, „nevolnicul“ fiu se lasă con­vins de Mîrza să-i dea în scris date despre cei urmăriţi... Nici omului le­gii nu-i e uşor: când vrea să aducă în sat un alt paroh e bătut de eno­riaşi, dezbrăcat şi supus unor ritu­a­luri sângeroase ce-l pun pe fugă. Ase­menea ingrediente groteşti sunt prezente din abundenţă, ca şi ele­men­tele de etnografie maladivă, dar autorul are, din fericire, talentul necesar pentru a evita orice stri­den­ţă deplasată. Textul este dens, exce­lent controlat, cu un ritm interior co­nectat la psihismul naratorului; autenticitatea „microscopică“ a de­taliilor captează prin toţi porii at­mos­fera morbidă a unei „parohii“ damnate – univers închis, suficient sieşi. Păcat că finalul ratează la mo­dul clişeistic; printr-o coincidenţă forţată, familia se vede „mântuită“, du­pă noaptea nunţii dintre fiu şi Ni­nia, când din televizorul cândva ne­putincios se revarsă, triumfal, ima­gi­nile Revoluţiei din decembrie...

Poematizarea absurdistă e, probabil, menită să descurajeze eventualele speculaţii cu privire la auto­bio­gra­fis­mul cărţii (născut în 1975 în familia unui preot de ţară, autorul nu poate avea „datele“ eroului său de 30 de ani, chiar dacă ele pot converge cu sensibilitatea şi percepţiile pre­ado­lescentului din preajma lui 1989). Însă tocmai ea salvează ansamblul. Aflată la jumătatea distanţei dintre poem şi roman, proza psihedelică din Parohia îl reprezintă la cel mai acut nivel pe poetul Dan Coman. //

 

// DAN COMAN

// Parohia

// Editura Cartea   Românească,

// Bucureşti, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22