Din condiția umană

Dacă în volumul său de debut, Aici locuiește frica, am găsit un melanj destul de sofisticat de autoficțiune și eseu asupra timpului și morții, acest al doilea volum îl depășește și îl completează pe primul. Împreună, se poate spune că formează un diptic care exprimă un aspect convingător despre condiția umană contemporană. Chiar și cei care nu se vor recunoaște în ea vor trebui să admită că este autentică și valabilă.

Acvariul, numit pe copertă roman autobiografic, este la început descrierea unei depresii profunde. În fapt, este o carte construită, tehnic, dintr-un Prolog și patru părți: „Acvariul”, „Palmele”, „Mărul”, „Sfârșitul” și un Post-scriptum. Senzația de „a pluti”, cum spune, într-o realitate la care nu prea e conectat determină nevoia de a fixa în scris anumite evenimente, pentru a le înțelege și pentru a le transforma în poveste: „Încerc să absorb această pâclă prin toți porii, în speranța că voi putea cândva s-o înțeleg și apoi s-o repudiez expirând-o”. Ca și în volumul de debut, autorul este preocupat și să explice de ce scrie și cum scrie, dar explorarea memoriei e presărată cu obstacole și dezamăgiri: „Nu întotdeauna ceea ce iese la suprafața conștienței e lucrul care mă interesează cu adevărat; de multe ori, memoria îmi aduce înainte un gest, un miros ori un sunet care doar au însoțit evenimentul pe care vreau să-l scot la lumină, iar acesta rămâne pe mai departe opac, păzit de o forță care mă depășește…” În cazul depresiei însă, barierele cad pentru că „acum scriu din interiorul durerii. Acum sunt în același timp și loc cu boala mea”.

Prima parte a volumului este deci transcrierea desfășurării unei depresii adânci, care se manifestă brusc, prin niște crize răvășitoare. Timpul verbelor este prezentul, ceea ce dă un dramatism aparte confesiunii. Viața cotidiană devine o luptă permanentă cu stările în care boala îl separă pe erou de el însuși, ca și cum ar fi locuit și de altcineva, care a pus stăpânire pe creierul și pe fiziologia lui: inima îi bate nebunește, mâinile îi tremură cu putere, simte că întregul corp îi înțepenește, îi este teribil de frig și lumea din jur pare îndepărtată: „Ascuns în cămăruțele conștiinței mele e un intrus care a pus stăpânire pe mine și pe organele mele vitale”. A face față la serviciu și acasă, mai ales alături de cei doi copii, devine o provocare chinuitoare, nu doar din cauza bolii, ci și din cauza efectelor adverse ale medicației.

Eroul nu crede în pu­terea medicamentelor, iar la psihoterapie merge doar o dată, fiind convins că nu poate primi niciun ajutor de la discuția cu un necunoscut. Lipsa de speranță în vindecare transformă coșmarul bolii în ceva mai intens și mai ales o plasează în postura unei săbii implacabile a destinului. Deși e înconjurat de familie și de un prieten apropiat, care îl susțin, este mereu singur, iar această luptă de unul singur, specifică depresiei, de altfel, merge dincolo de cadrul medical și atinge valențe existențiale.

Observându-și boala, naratorul operează și o introspecție generală, așa cum făcuse și în Aici locuiește frica. Dintr-o anxietate de fond se năștea acolo introspecția, aici, din depresie. Ca și în primul volum, textul e împărțit în două: unul scris cu caractere obișnuite și, în paralel, un altul scris cu italice. Cel din urmă este o aprofundare a celui dintâi și vine mai ales cu scene din memorie care completează introspecția. Dacă textul principal, cel care, datorită unui curaj remarcabil, expune nud toată panoplia de suferințe pe care le presupune depresia și este imaginea unei răni deschise, cel în italice este mai ponderat, pentru că are răgazul reflecției.

Spre deosebire de cineva care suferă de depresie, dar nu e scriitor, și care nu-și poate analiza experiența, Dan-Liviu Boeriu o face cu asupra de măsură. Lucru cu atât mai dificil cu cât depresia e o boală care te face incapabil de a te detașa de ceea ce simți, pentru că te confiscă. Dincolo de stările care îl fac observatorul neputincios al propriei căderi, în care nopțile sunt albe, iar zilele încep căznit și se târăsc până seara, naratorul se declară vinovat de a fi insuficient, se declară chiar dezgustat de el însuși, rareori resimte milă. Paralel cu ruptura interioară, depresia este, în mod paradoxal, și opusul acesteia, adică o plonjare și mai adâncă în sine.

Figura acvariului apare concret de mai multe ori, dar devine metaforă în mărturisirea: „Mereu mă simt ca într-un acvariu… mă separă de lume niște pereți de sticlă… văd totul fără să pot intra cu adevărat în interiorul lucrurilor. Am ajuns un fel de spectator al propriei mele vieți și a celor din jurul meu”.

În partea a doua, avem povestea unui criminal pe care autorul l-a cunoscut din postura meseriei sale de notar. Bătrânul ucigaș vine cu probleme de moștenire și, deși una dintre crime încă nu a avut loc, iar una e necunoscută, el e perceput, pe bună dreptate, de erou ca un monstru amenințător. O povestire în care autorul nu mai e personaj principal, ci spectatorul unui episod tragic în care un om simplu și brutal ajunge să curme două vieți. Metafora palmelor care lasă amprente de neșters îl conduce pe cititor la ideea că în unii oameni zac ascunși demoni. „Demoni” care într-o zi apar la suprafață și comit ireparabilul. El însuși, eroul, se surprinde într-un moment de cădere în care palma lui pare că lasă o urmă eternă.

În partea a treia, eroul revine la vremea studenției, în care era extrem de timid, introvertit, anorexic, și a felului în care aceste lucruri i-au transformat modul în care a interacționat cu colegii lui, dar și cum a fost perceput de aceștia. O neînțelegere, dar și o inadecvare socială care exista, așadar, de mult.

În fine, în partea a patra, eroul se imaginează la vârsta senectuții. Fiicele sale vor fi plecat de mult de acasă, chiar din țară, iar alături de soția sa, în handicapurile fizice date de vârsta foarte înaintată, el va refuza să facă o operație pe cord deschis și astfel își va grăbi sfârșitul. Aici, textul pare un vis trist, dar măcar acceptabil, pentru că lucrurile urmează un curs natural.

Acvariul este o carte construită, spuneam, nu e doar istoria unei depresii și nici juxtapunerea unor povești care-l au ca punct comun pe erou. Dacă un roman reușit nu e doar o poveste convingătoare, ci și o variantă valabilă asupra condiției umane, atunci Acvariul este, dincolo de aspectul autobiografic, un roman foarte reușit. Cele patru părți se îmbină într-o viziune asupra destinului uman, o desfășurare în care eroul nu mai are control, ci suportă ceea ce i se întâmplă. Eroul e convins că „nu vei scăpa niciodată” [de asta – n.m.], iar sentimentul îl covârșește, boala devine damnare, iar suferința devine destin. Cititorul nu are nicio clipă senzația că eroul exagerează, pentru că descrierea suferinței are forța și violența unui ecorșeu. Neputința în fața durerii psihice, dar și fizice atinge un nivel ontologic și astfel întâlnește arta care reflectă latura tragică a existenței umane. Un mod de a percepe realitatea care prin intensitate nu e mai puțin real și credibil.

Boeriu mărturisește în Post-scriptum că ar dori să scrie o carte care să-l exprime în așa fel încât, „după publicarea ei, să nu mai am curajul să ies în lume. Să mă strecor atât de bine în frazele ei, în cuvintele ei și în spațiile dintre semnele tipografice (ca niște tăceri culpabile), încât dincoace de pagină să nu mai rămână nicio emoție de arătat. Și apoi să mă rușinez de acest rest, de această mulțime vidă de după ceea ce va fi fost și, în sfârșit, de marele și incredibilul nimic. Visez să mă mut cu totul în pagină, imaterial, și totuși viu. Să trec dincolo de toată rușinea lumii”.

Din cauza acestei „état d’âme” (stare sufletească) care-l definește pe erou, el caută în literatură – și găsește –, prin căutarea de sine, o expiere, o exorcizare și, de asemenea, posibilitatea însăși de a se conține.

După o lectură solicitantă, dar care îl ține cu sufletul la gură, cititorul rămâne cu ceva prețios: o carte despre limitele umanului, despre fragilități și lupte interioare la fel de puternice și periculoase ca bătăliile de pe marile câmpuri de luptă, care au schimbat cursul istoriei, despre natura umană supusă probei adevărului absolut. Alături de viziunea tragică asupra existenței, obsesia rușinii și dorința de a se contopi cu cartea scrisă ne trimit cu gândul la modul de a exista și de a se exprima kafkian. Chiar dacă e un text de nișă, Acvariul e o carte care va rămâne.