Pe aceeași temă
Ca prozator, Florin Manolescu se plasează între „bijutierii“ fantaşti, alături de Alexandru George, Radu Albala, Ov.S. Crohmălniceanu, Costache Olăreanu, dar au fost numiţi în aceeaşi serie şi Cristian Tudor Popescu, Mircea Opriţă sau Voicu Bugariu. Ca un literat al zilelor de azi, Manolescu nu-şi ocupă locul pur şi simplu, ci înfăptuieşte tacticos o demonstraţie, un autocolaj, ca şi cum s-ar adăuga printr-un soft unei fotografii de epocă. Nu e deci de mirare că revine, după şapte ani, asupra unor personaje, poveşti, detalii, pentru pura plăcere a unei alte asamblări, mai ingenioase, mai limpezi şi care, în final, să arate complet diferit şi altfel elocvent decât data trecută.
Mentaliştii* – „alte nouă povestiri incredibile“ decât cele publicate în urmă cu şapte ani la Editura Humanitas, în Misterul camerei închise – câştigă mult în claritate şi dezinvoltură. Acum, sertarele rebusistice abandonează orice intenţie, oricât de bine camuflată în volumaşul de la Humanitas, de a-l pune în încurcătură pe cititor şi se abandonează jocului. O încercare prea serioasă (Luminiţa Marcu) de a-l citi pe prozator prin aceeaşi lentilă cu care a fost observat criticul, istoricul literar şi specialistul în literatură SF a dus deja, acum câţiva ani, la o concluzie previzibilă: jocurile „cu mai multe strategii“ ale autorului lui Caragiale şi Caragiale (1983) funcţionează în toate ipostazele. Nu ne mai rămâne decât să descoperim ce rol au ele în sisifica Enciclopedie a exilului românesc (2003) şi, finalmente, să nu mai luăm nimic în serios cu adevărat... Nu e cazul, fireşte, iar povestirile de la Cartea Românească folosesc, de această dată, explicit filtrul relativizant.
Un motto luat din Cervantes ne împiedică s-o luăm la vale cu eventualul chef detectivistic: „Asta-i bună! răspunse don Quijote. Vra să zică, nişte cărţi care s-au tipărit cu voia regilor şi cu încuviinţarea celor cărora le-a fost dată sarcina cenzurii, cărţi citite cu plăcere de o lume întreagă şi lăudate de mari şi mici, de săraci şi de bogaţi, de învăţaţi şi neştiutori, de poporul de rând, ca şi de nobili, în sfârşit, de tot soiul de oameni, oricare le-ar fi starea şi avutul, ar însemna că sunt minciuni?... Nu mai spune dumneata una ca asta; taci şi nu huli, şi crede-mă mai bine… Iar de nu mă iei în seamă, n-ai decât să le citeşti, şi-ai să vezi câtă plăcere ţi-o face cititul lor!“.
Ca şi în Misterul camerei închise, Florin Manolescu reaşază la locul lor microdetalii greşit înregistrate de istorie, dar face deopotrivă şi operaţiunea inversă: mută din loc alte amănunte, ca să vedem cum ar fi arătat lucrurile altminteri. Cei versaţi în dezlegarea şaradelor de acest fel au lămurit în linii mari ce era de lămurit şi o vor face cu siguranţă, competent, şi de data asta. Cert este însă că prozele scurte ale meticulosului istoric literar sunt în egală măsură savuroase şi savante, ca deserturile de clasă, şi îşi pierd gustul dacă le reduci la lista corectă a ingredientelor. Mai cu folos e să te opreşti pe îndelete la oricare nivel al descifrării secretului de fabricaţie, pentru că ceea ce ni se propune e un joc în mai mulţi.
În cele nouă bucăţi din Mentaliştii, îi regăsim pe Motaş, motanul cititor şi meloman al lui Albert Jochemko din strada Argentina, pe savanţii concurenţi Otto Flamm şi Jacques Bigot, care tot proiectează, anulează şi iar reproiectează viitorul în care noi deja trăim, pe extravagantul escroc-vrăjitor-scamator-Arsène Lupin, care trece dintr-o povestire într-alta pentru a hrăni apetitul de stupefacţie al frumoaselor vremuri de altădată. Apar însă şi figuri noi: copilul-minune Felix Papudof, un norocos, şi genialoidul Maximilian Scurtu, un ghinionist. Un altul, contabil, se dă un pic în maşina timpului, dar eşuează într-un interval de tot neconcludent al propriei existenţe. Lume pestriţă, aerisită, fără „mase“, cu loc destul pentru ciudaţi şi ciudăţenii, cu perspectivă generoasă de-a le contempla. Rezultă câteodată retroutopii încântătoare.
Aşa este Parisul în care conferenţiază Otto Flamm, în Revanşa: are iluminat electric graţie unor maşinării eoliene care brăzdează cerul peste Sena, poştaşii circulă pe cabluri suspendate, de unde lasă cu bufnet să cadă, în dreptul adresei, coletul destinat, velocipedele circulă şi ele suspendate. Jos sunt trăsuri, semafoare(!), domni cu baston şi lornion, fiinţe aferate de grabnice treburi de stat. Înainte de conferinţă, d-l Flamm se grăbeşte către magazinul celebrului ceasornicar Breguet, în al cărui registru de cumpărători ar figura şi Regele Carol I. Între timp, expediase o depeşă pneumatică gazdei sale academice, profesorul Bigot, prilej să aflăm despre reţeaua de tunele care străbate pe dedesubt toată Europa şi prin care scrisorile circulă cu 60 de kilometri la oră. Totul poate fi calculat la secundă. Până şi momentul în care numerele extrase la Loteria Naţională a Franţei vor ajunge 100% previzibile, conform unui calcul matematic descoperit de Flamm. Dacă Parisul retuşat istorico-ştiinţifico-fantastic arată mult mai bine decât Berlinul pe care-l descria povestirea cu aceleaşi personaje din volumul anterior, în schimb, intriga e mai leneşă. Nu mai explodează automobilul construit de profesorul neamţ, ca în O conferinţă de pomină, din Misterul camerei închise, ci doar sunt sustrase, schimbate între ele şi la un moment dat restituite cel puţin trei obiecte de mare valoare: o salieră sculptată de Benvenuto Cellini, o salatieră (cupă Davis) şi o statuetă reprezentând-o pe Nefertiti. A le urmări prin volum e distractiv, dar se potriveşte cu siguranţă mai ales celor cu spirit de observaţie ascuţit peste medie.
Nu toate istoriile sunt la fel de captivante, unele doar „ne ţin de vorbă“, pentru că nimic nu trebuie să se grăbească în această dichisită pastişă stratificată, cu întreţeseri de referinţe livreşti, cozi de motan şi cărturărie. În O poveste de Crăciun, Un scandal la Bucureşti, Serendipity se poate afla cum se transmite un mesaj secret pe albuşul întărit al unui ou fără să-i spargi coaja, cum se face diferenţa între o interpretare originală Dinu Lipatti şi un fake discografic (şi anume, deosebind sunetul unui pian Bechstein de al unui Steinway!) şi altele de acest fel.
În Saliera, cealaltă povestire prin care trece Otto Flamm, avem de urmărit finala antebelică de cupă Davis între Austria şi… România, cu victoria celei dintâi şi concluzia clasică: „Aşa sunt românii, se îneacă la mal! Vorba fostului meu coleg de la Theresianum: «Nu rezistă fibra»“. Or, la Theresianum, aflasem deja, câteva pagini mai devreme, studiase primul ministru al Regatului României, adică Titu Maiorescu. Dantelăria aluziilor continuă fastuoasă.
Piesa titulară, Mentaliştii, construieşte cu umor tot pe ideea predictibilităţii. Familia Papudof are un copil special, care-i obligă să se mute dintr-un imobil pe care-l socoteşte prost construit şi care – stupoare – se şi prăbuşeşete o lună mai târziu. Geniul junelui savant se etalează însă în toată splendoarea unei situaţii ridicole, când câştigă un concurs de scamatorii prezentând un articol de fond cu două săptămâni înainte ca autorul lui să-l fi scris pentru Universul.
Dar poate cea mai ingenioasă este ideea din Harta caporalului Maximilian Scurtu, unde eroul are revelaţia adevăratului principiu cartografic, demografia. Harta lumii, astfel desenată, face ravagii în viaţa caporalului, biet supus al regimului comunist: ţările europene apar ca pătrăţele indistincte, Uniunea Sovietică e cât buricul degetului, în timp ce China lăfăie cât peretele...
Noile povestiri ale lui Florin Manolescu stăruie acolo unde atmosfera se închegase deja în Misterul camerei închise, descriu copios, cu admirabilă şcoală a pastişei clasicizante – după caz SF-iste ori postmoderne –, rup verosimilul cu amuzant cabotinism şi melancolizează când nu te-aştepţi. Totul glisează ca pe role din prezent spre trecut, din prezent spre viitor. Zeppelinuri şi regulile lor (un domn trebuie să-şi radă mustăţile ca să se încadreze în greutatea maximă admisă la zbor), praf de demolări ceauşiste, clovni, aristocraţi, personaje istorice şi literare, multiplicate în versiuni proteice, copii ciufuţi, contabili, apucaţi şi prestidigitatori. Totul ne face cu ochiul din mers, pentru că singurele adevăruri pe care putem conta în Mentaliştii sunt cele suţinute de... Motaş.
Înainte să existe pentru noi, cartea lui Florin Manolescu se savurează vizibil pe sine, de unde şi simpatica euforie pe care o transmite. //
// FLORIN MANOLESCU
// Mentaliştii
// Editura Cartea Românească,
2009
