Pe aceeași temă
Prima repriza: Franta nu renaste
Si Anglia, si Franta au jucat slab, cu o paloare care sugereaza ca, pe Twickenham, s-au batut dintr-un reflex abia intretinut doua copii fara valoare ale echipelor care dictau pe orice teren, acum nu mai departe de 12 luni. Insa Anglia a fost, indiscutabil, o copie mai reusita. Indiscutabil, pentru ca englezii au atacat cu ferocitatea lor hranita de friguri, ploi, bere si incapatanare. Francezii s-au surpat de doua ori si, cu doua eseuri clare, Anglia avea dreptul natural la victorie. La pauza era 17-6 pentru Anglia si era, probabil, prea putin. Ceva s-a intamplat in repriza a doua, dar acel ceva nu a fost o renastere franceza (termenul e dubios, din motive de cultura si mentalitate nationala - in ciuda revolutiilor seriale si a republicilor xeroxate periodic, francezii sunt adevaratii conservatori ai Europei, caci ei nu inaugureaza timpuri noi, ci reambaleaza glorii trecute, dupa cum frantuzoaicele stiu sa isi poarte, tarziu, in viata, frumusetea trecuta). Francezii celei de-a doua reprize de pe Twickenham au devenit mai atenti, dar nu au reusit sa rastoarne ierarhia stabilita in primele 40 de minute de joc. In schimb, francezii au reusit altceva: au inscris de 6 ori din lovituri de pedeapsa.
Repriza a doua: nepotul renaste
Toate loviturile de pedeapsa au pedepsit din porunca lui Dmitri Yachvili. Numele insala. Yachvili e francez, nepot de gruzin luat prizonier in blocada Leningradului. Barbatul care a evadat apoi dintr-un lagar german si a strabatut pe jos Germania si Franta a fost tatal unui copil care a intrat, cu toate puterile mostenite de la parinte, in rugby si l-a gasit un joc potrivit. Fiul fiului a fost botezat Dmitri, in amintirea marelui bunic, si a continuat rugby-ul cu temeritatea si inteligenta evadatului. De doua ori in prima repriza si de patru ori in repriza a doua a meciului de pe Twickenham, Yachvili a vazut ocazia de a supravietui in conditii adverse, in ciuda puterii superioare a adversarului si de fiecare data a marcat. A fost de-ajuns, in conditiile in care englezii au ratat 5 lovituri de pedeapsa. De ajuns pentru o victorie stranie, in care invingatorul a fost invins net in jocul deschis si a fost declarat castigator in urma singurelor faze in care rugby-ul e jocul cu un singur jucator: loviturile de pedeapsa.
Eseu despre slabiciunea golului
Aparent, situatia de inechitate programatica pe care a ilustrat-o jocul de pe Twickenham nu e o exceptie. Aparent, ea repeta sau e comparabila cu un meci de fotbal in care castigatorul invinge cu 3-2, dupa ce incaseaza doua goluri curate si inscrie de trei ori din penaltiuri (sa speram, corecte). Aparent. Adevarul despre victoria Frantei, despre esecul englez si despre esenta etica a jocului de rugby e mult mai complicat si nesfarsit de amar. O echipa de rugby poate castiga din lovituri de pedeapsa, uneori fara sa reuseasca vreun eseu, alteori reusind mult mai putine decat adversarul. Or, in rugby, eseul are o valoare de confirmare pe care golul din fotbal nu o poate atinge. Un gol e, uneori, o capodopera, o semnatura de artist. Un eseu e, pe terenul de rugby, echivalentul unei rasturnari de regim. Mingea culcata in terenul de tinta e steagul inaltat pe ruinele fumegande ale unei cetati asediate, invinse si, partial sau total, distruse. Eseul e demonstratia fizica si morala a diferentei de putere si vointa intre doua echipe, care se impart, imediat si categoric, in invins si invingator, vasal credincios si suveran generos. Eseul are un caracter transant si definitiv care face din golurile fotbalului apropouri lipsite de greutate. O echipa de rugby care reuseste eseuri fara a fi contrazisa de eseurile adversarului e un invingator ce striveste o dinastie, inlatura pretendentii nelegitimi si clarifica viata pe durate istorice lungi. Cum e posibil, atunci, ca in limitele jocului de rugby, o astfel de echipa sa iasa de pe campul de bataie invinsa?
Pedeapsa
Secretul vinovat al jocului de rugby vine dintr-o obsesie anglo-saxona: fanatismul corectitudinii. E mai degraba o superstitie pozitiva. Ea cere unul si mereu acelasi lucru: fabricarea unui sistem in care regula echitatii e mai insemnata decat orice alta forma de manifestare a dreptului la preeminenta, fie ca e vorba de talent, simpatie, farmec sau prietenie. In mitologia sportiva (si juridica) anglo-saxona, nimic nu e ingaduit inaintea principiului absolut al echitatii. In drept, aceasta fixatie morala ne-a dat justitia bestiala (dar intemeiata) a victorienilor si figurile calcaroase ale judecatorilor lui Dickens. In cazul jocului de rugby, aceasta genealogie puritana hotaraste ca fortele care se ciocnesc in teren nu au dreptul la agresiune si nu se pot refugia in obstructia marunta sau ascunsa. In toiul carnagiului dezlantuit al unei gramezi deschise, cea mai mica iregularitate, cea mai nestiuta tentativa de infiintare a unui avantaj e sanctionata cu o lovitura de pedeapsa. Eroii care se frang sub sute de kilograme de adversari nu au voie sa depaseasca linia ce pazeste corectitdinea absoluta a jocului. De aici spectacolul repetat si corectional al loviturilor de pedeapsa care razbuna infractiuni comise sub presiuni de neimaginat. De fiecare data, un Yachvili se va afla in preajma si va transforma in victorie trufasa greselile nevoite ale adversarului. E o pedeapsa nespus de aspra. Sau poate o pedagogie inumana. Ingaduind victoria regulamentului asupra pasiunii, jocul de rugby promoveaza o regula pe care viata o cunoaste prea bine: triumful fara logica afectiva, biruinta celui ce merita nu pentru ca e daruit sau pentru ca poate, ci, pur si simplu, pentru ca greseste mai putin, e mai rece si stie sa astepe. Un adevar inacceptabil si riguros exact. Matematica impura. Viata in detentie, la dispozitia unui zeu carnivor.
