E bine in Italia

 Italia, pentru ca aveam nevoie de o veste buna despre fibra umana. Stim acum, oglindindu-ne in blindajul lui Fabio Cannavaro, ca lucrurile mari se apara, prin orice mijloace si fara incetare. Triumful indarjit, nemilos si pur al Italiei e primul si cel mai important semn ca exista, inca, in Europa domului birocratic, o cultura vie si rebela, un fel de a trai discutabil si, uneori, salbatic, dar perfect constient de menirea si mijloacele sale. Caci Italia a demonstrat, printre altele, ca eroismul nu e o forma de dezordine afectiva, ci o stiinta care prinde vointa si pasiunea intr-un contur rece. De aici diferenta intre aparitia bezmetica pe stadion (si in propria lor istorie recenta) a sarbilor, teribilismul inegal al argentinienilor si rigoarea dramatica a italienilor. Prima jumatate a misterului italian e, ca si a doua, o forma de staruinta in luciditate. Italia e serioasa in mod profund, si atunci cand se impotriveste, si atunci cand face comedie (asa cum s-a vazut de o parte si de cealalta a finalei, o data in timpul jocului, a doua oara in timpul reprezentatiei frenetice de teatru stradal cu care italienii au inlocuit ceremonia de premiere). In teren, Italia e chiar terenul. Aceasta capacitate de a folosi realitatea pentru a o schimba in interes national, local, personal sau de clan da definitia vietii in toate asezarile locuite de italieni si in toate faptele lor de grup. Italia a venit, deci, la Mondiale cu o echipa care rezolvase de mult problema omogenitatii si astepta, pur si simplu, ocazia de a surprinde restul lumii nepregatit. Socul a fost enorm. E posibil ca Italia sa fi castigat  Cupa Mondiala mult inainte de finala, din momentul in care a patruns in competitie inarmata cu obiectivul pe care stie sa il atinga intotdeauna: triumful in adversitate, arta de a sfarama discret si continuu ansamblurile mari, ideile imprecise si elanurile nesecurizate. Despre asta a fost Italia, adica despre Buffon-Cannavaro, cuplul care a dominat si silit Mondialele sa se lepede pe parcurs de superficialitate. E usor, foarte usor de spus cum a jucat Italia. Marcelo Lippi, parinte si Principe al formulei italiene, a intervenit putin. Echipa a stat, in teren, pe o linie simpla de aparare, cu patru fundasi vizibili si suficienti. Buffon a fost punctul de sprijin pe care s-a rezemat varful piramidei. Din siguranta lui barbateasca si productiva au pornit toate directiile de joc ale echipei. Cu Buffon in spate, Italia a fost cea mai echilibrata echipa a Mondialelor, singurul caz de certitudini mentale si incredere in mersul treburilor in spatele frontului (serviciile de protectie ale lui Buffon au anulat senzatia de anarhie care venea prin telefon, ziar si televiziune, de acasa, unde se prabusea edificiul administrativ al fotbalului italian). Cu acest gen de sustinere, Italia a ajuns la convingerea usor stranie ca nu poate fi victima unui accident. Sub comanda imperiala a lui Cannavaro (de departe cel mai bun jucator al Mondialelor), Italia a castigat si convingerea, nu mai putin stranie, ca nu poate fi ranita. Pe scurt, ca e invincibila. Pirlo, in rol de distribuitor de destin, a dat cursivitate acestei grozavii pe care Grosso (debutantul desavarsit), Del Piero si Toni nu au facut decat sa o transforme in fapte si goluri. Aceasta forma de suprematie mentala nu e decat in parte opera lui Lippi, care a stiut, in primul rand, sa respecte si sa cultive impulsurile etice si profesionale ale elevilor sai. Substanta acestei stari tine, de fapt, de forta unei culturi solidara cu ea insasi. Italienii stiu, si in fotbal, sa isi respecte parintii, in primul rand mama, pe numele ei Viclenia Raului impotriva Raului. E mult de vorbit, aici, despre rezistenta italiana la improvizatie si iluzii. Nimic nu s-a schimbat in mentalitatea italiana de la aparitia mentalitatii italiene si, daca Italia pierde adesea, asta se intampla pentru ca acest gen de virtute are nevoie de un anume gen de adversar: RPD Coreeana, in 1966, statutul de favorita in 1990, excesul de valoare si relaxare in 1994 si 1998. Acum, la Mondialele din Germania, Italia a aparut in montura perfecta: prapad acasa, adica sansa unei victorii in adversitate. Pericolul si sansa de a face din el un partener devin, intr-un amestec pe care numai italienii il inteleg, o forta de rectificat lumea. In fata acestei puteri care n-are nevoie de dominatie, ci doar de adversari, Franta si, inaintea ei Germania, a fost o echipa superficiala, produsul naiv si conversational al unei lumi fara adancime. Mistica rationala si profesionala a Italiei nu putea pierde, caci Franta joaca prea bine fotbal ca sa-i mai inteleaga dedesubturile. Asa a inceput tragedia care a dictat farsa lui Zidane. Marele taurin francez e, dupa cate cred eu, de multa vreme un personaj incapabil de etica. Fotbalist perfect, Zidane e si un primitiv, pe care nimeni n-a vrut sa-l numeasca asa din ratiuni de starsistem. Insa profilul de barbat un pic gri, un pic intarziat a fost intotdeauna la purtator. Zidane a mai fost brutal pentru ca e lipsit de relatii bune cu lumea egala din jur. El a intemeiat o dinastie, a condus o camarila si s-a lasat incarcat de iluzia ca poate rapi o Cupa Mondiala, dupa chipul si asemanarea monstruoasa a batranilor demoni Star Wars. Zidane a inceput sa joace un poker smintit din prima clipa, cu un penalty radical si nihilist, a continuat cu o retea de pase aproape nelinistitoare in precizie si finete, dar a pierdut tot, in clipa in care s-a aflat fata in fata cu Buffon. Apoi, logic si uman, circuitele periferice si cablatura monstrului au luat foc. Zidane a clacat si avea nevoie de un pretext pentru a se dezintegra. Cateva injuraturi ale lui Matterazzi i-au facut acest serviciu. De acolo, Zidane a coborat in Ghena. Italia invinsese.