Echilibru fragil

Glumind serios, despre actorul de teatru se spune ca si-ar continua rolul si in civil. Scena e intr-atat de acaparanta, incat isi impune retorica sa dincolo de clipa de gratie perceputa de spectator. Dar exista si o retorica a strazii (ce nu se confunda automat cu autenticitatea), aspirand la lumina reflectoarelor. Ambitiile ei nu sunt mai mici si, atunci cand raspund exigentelor unei viziuni consecvente, reimprospateaza limbajul teatral. Intre cele doua modele de comunicare deosebirea e evidenta, analog aceleia dintre clasic si nonconformism. Le apropie acelasi pericol: kitsch-ul.
Deschis tinerilor artisti nu doar prin atmosfera boema, Teatrul LUNI de la Green Hours a ajuns sa fie apreciat chiar la nivel oficial (v. premiul primit din partea Ministerului Culturii si Cultelor, apoi, anul acesta, Premiul UNITER). Desi interesul aratat de institutii pana nu demult concurente va fi parut intr-un sens sau altul conjunctural, nemaivorbind de morala fabulei, pentru proaspetii absolventi si chiar pentru actori afirmati a juca intr-un mediu distinct de structurile anchilozate ramane totusi un deziderat. Nu vor disparea usor stalpii subordonarii neconditionate a birocratiei din sistem, sistem pe care e greu de crezut ca vreo lege preconizata l-ar putea schimba, de vreme ce atatea alte reglementari ori proiecte majore sunt vorbe pe hartie. Barul de la subsol si gradina de vara frecventate cu predilectie de creatori gazduiesc concerte de jazz, lansari de carte, constante ale acestui punct de atractie din inima Capitalei.
Alaturi de spectacolele unor regizori de prima marime, precum Dabija si Tocilescu, si-au gasit spatiu de manifestare proiecte neagreate de teatrele de repertoriu, adesea in montari de o surprinzatoare prospetime. Si destule nume care, depasind faza promisiunilor, nu s-au blocat in manierism, cum se mai intampla, confirmand asteptarile. Printre acestea, incluzandu-i pe noii dramaturgi, regizorii Gianina Carbunariu, Ana Margineanu, Alexandru Berceanu, ultimul apeland in reprezentatia Preludiu prelungit dupa textul lui Frederick Stroppel la doi remarcati interpreti de la Bulandra, Serban Pavlu si Andreea Bibiri - recent laureata UNITER (Premiul pentru rol secundar in Forma lucrurilor, la Act). Daca mai era nevoie de demonstratie, relatia contractuala cu o institutie de spectacol s-ar cuveni reconfigurata in favoarea mobilitatii artistilor care “au ceva de spus”, categoria “descurcaretilor” fiind pe cat de previzibila, pe atat de atasata de trena autoritatilor. Este si unul din semnalele lui Andrei Serban, la cu totul alta scara, contra-revolutionar fata de optativa noastra democratie de la ’90 incoace, subminand pompa de mausoleu a TNB, redutabila Casa a Scanteii teatrale purtand amintirea aleilor “arate” cu cinsprezece ani in urma de pasnicii mineri chemati sa planteze imortele si trandafiri... Prin comparatie, ceea ce se intampla aici are cel putin relevanta unei note de subsol, pentru ca lumineaza dintr-un unghi insolit contextul. Reprezentatiile nu depasesc de regula durata unei ore, decorul este minim, actorii joaca printre spectatori, in limita locurilor disponibile. Tema erotica e, in piesa lui Stroppel, un excelent pretext de parodie a locurilor comune si discursului emfatic pana la circumstanta descompunerii mastilor. Inscenarea seductiei, pregatita in detaliu de un cuplu in criza dupa preceptele psihoterapiei la moda in lumea de peste Ocean, esueaza cu brio, gratie intalnirii cu un al treilea (interpretat de Gigi Ifrim), care rastoarna premisele “preludiului prelungit”, precipitand deznodamantul scontat. Acuitatea si caracterul frust al replicii, umorul situatiilor si personajelor adoptand stereotipiile vedetelor de consum atat de gustate pentru ingredientele de toata mana sunt chiar substanta acestei comedii de moravuri. Andreea Bibiri si Serban Pavlu se dovedesc la fel de expresivi in spatiul underground ca si pe scena mare, chiar daca mijloacele folosite sunt de alta factura. Mai aproape de spiritul cotidianului, deconspirand conventiile teatrului institutionalizat ce se repercuteaza uneori asupra personalitatii artistului in mod reductiv, este in cele din urma tot despre o conventie - dar una flexibila -, caci presupune arta rostirii si a gestului exemplar, filtrate printr-o sensibilitate reflexiva. Asemenea colegilor sai consacrati care se dedica in cunostinta de cauza acestui gen de spectacol, cu nimic mai prejos decat cel oficializat prin cutuma, regizorul Alexandru Berceanu nu este un exclusivist si poate de aceea ramane intr-un plan secund, fara bravada afirmarii de sine. In echilibrul fragil al momentului, o promisiune de dialog.