Efemerul ca infrastructură culturală. Cazul trilogiei teatrale Orașul Paralel din Timișoara

„Imersiv” a devenit unul dintre cuvintele preferate ale proiectelor culturale din ultimii ani. Expoziții imersive, spectacole imersive, instalații, experiențe digitale, proiecții care ocupă pereții și podeaua, sunet care vine din toate direcțiile. Promisiunea este aproape întotdeauna aceeași: nu vei mai privi ceva din exterior, vei intra „înăuntru”.

Numai că există mai multe feluri de a fi „înăuntru”. Sub același cuvânt sunt adesea amestecate intensitatea mediului senzorial, sentimentul de prezență și posibilitatea de a acționa în interiorul experienței. O imagine poate să-ți ocupe întregul câmp vizual, ecranele să acopere pereții, sunetul să te inunde și, cu toate acestea, tu să rămâi perfect exterior experienței, consumând doar ceea ce ți se prezintă.

Pentru mine, lucrurile devin mai interesante atunci când experiența începe să-ți modifice poziția de spectator și să redistribuie distanța dintre tine și ceea ce se întâmplă: nu mai ocupă doar spațiul din jurul tău, ci începe să-ți organizeze atenția, mișcarea, posibilitățile de acțiune. Când trebuie să te orientezi, să-ți negociezi corpul în relație cu spațiul, să iei o decizie, să te oprești sau să continui. Când prezența ta are realmente consecințe, iar ceea ce ajungi să trăiești nu mai este identic cu experiența celui de lângă tine.

În Paralel. Pierdut, un traseu imersiv deschis în această toamnă prin Portalul Orașului Paralel din Timișoara, „înăuntru” încetează repede să mai fie o simplă indicație spațială. Ești înăuntrul unui spațiu, firește (o hală din campusul Universității Politehnica), dar și înăuntrul unei ficțiuni, al unei arhive sonore, al unor amintiri care, deși nu sunt ale tale, descriu un oraș care este și al tău.

În Portal intri obligatoriu singur, ca să parcurgi apoi, în ritmul tău, o succesiune de instalații, spații scenografice, sunet, lumină și fragmente audio documentare. Uneori trebuie să-ți găsești instinctiv drumul, alteori să alegi cât rămâi într-un loc, dacă te oprești să te așezi ca să asculți ceva. Treci printr-un labirint de oglinzi, printr-o pădure cu frunze adevărate, prin încăperi care își schimbă radical atmosfera. Urci și cobori scări, ajungi într-o cameră-lac, complet inundată, pe care nu o poți traversa decât pe bucăți de lemn, ca pe pietrele dintr-un râu, încercând fără succes să ocolești picături de apă ce vin permanent din tavan și te udă. Din loc în loc, găsești perechi de căști unde poți auzi vocile unor oameni reali din Timișoara care îți povestesc, prin propriile biografii, istoria orașului.

Toate acestea ar putea suna ca inventarul eficient al unei experiențe imersive. Dar partea care mă interesează cel mai mult la Portal începe, de fapt, după efectul de surpriză al spațiului. Pentru că acest Portal nu a fost construit special pentru experiența pe care o găzduiește astăzi. Este ceea ce a rămas și, mai ales, ceea ce a continuat să se transforme, din Orașul Paralel, un proiect teatral început cu câțiva ani mai devreme.

 Un teatru (re)descoperă un oraș

Orașul Paralel a fost gândit de la început ca o trilogie de teatru imersiv: trei spectacole în și despre trei cartiere istorice ale Timișoarei (Iosefin, Fabric și Elisabetin), construite între 2021 și 2023, în jurul programului Capitalei Europene a Culturii. Pentru cine nu cunoaște orașul de pe Bega, trebuie spus că acestea nu sunt simple delimitări administrative. Sunt cartiere cu identități urbane foarte puternice, formate în epoci și în jurul unor comunități diferite, fiecare cu propriile arhitecturi, geografii, ritmuri și memorii.

Miza proiectului era să reactiveze tocmai această memorie afectivă a locurilor respective: să aducă la suprafață istorii și spații devenite invizibile prin obișnuință și să folosească participarea culturală pentru a crea curiozitate și atașament față de oraș și, uneori, chiar pentru a reface țesuturile sociale în interiorul unor microcomunități. Publicul era numit „SpectActor”, pentru că nu trebuia doar să privească orașul reprezentat, ci și să intre în el și să-i descopere straturi, contradicții sau complexități pe care privirea cotidiană învățase să le ignore.

Niciun episod al trilogiei nu a pornit de la un text gata scris. Regizoarea Mărgineanu și dramaturgul Peca începeau, de fiecare dată, prin cercetarea aplicată a locului: plimbări prin cartier, observație, arhive, întâlniri, interviuri și conversații cu locuitorii, istorii orale, întâmplări descoperite pe teren. Abia apoi materialul real migra spre ficțiune: o biografie putea deveni personaj de teatru, o situație observată putea genera un fir dramatic, o voce auzită putea rămâne aproape intactă în text.

Spectacol „site-specific” a însemnat, în economia proiectului, mai mult decât teatru mutat în afara sălii convenționale. Cartierul devenea decor și parte din dramaturgie: străzile, clădirile, curțile, trecătorii și zgomotele orașului continuau să interfereze cu ficțiunea, diferit în fiecare reprezentație.

Publicul nu stătea pe scaun privind o lume construită în fața lui, era invitat să o traverseze. De la un spectacol la altul, i s-a cedat tot mai mult control asupra propriei experiențe: să aleagă un anumit traseu din mai multe posibile, să urmărească un anumit personaj, să caute indicii, să cânte la karaoke, să-și scrie dorințele pe foi mici de hârtie.

Spre capătul acestui proces amplu de creație, se naște și Portalul Orașului Paralel, care concentra, într-un fel, metoda întregului proiect: oraș documentat, transformat în ficțiune și redat apoi spectatorului ca teritoriu de explorat. În ultimul spectacol al trilogiei, Party în Elisabetin, cinci rute performative porneau din puncte diferite ale cartierului și convergeau în acest spațiu comun, unde se întâlneau toate personajele și poveștile. Pentru specta(c)tori, locul devenea o lume în sine, populată de instalații, spații scenografice și experiențe pe care fiecare le putea parcurge în ritmul și ordinea dorite.

 Supraviețuirea, o transformare permanentă

După încheierea trilogiei, această lume scenografică a continuat să existe în campusul Politehnicii. Toamna aceasta, la aproximativ un an de la ultima reprezentație, Portalul a fost reactivat printr-o nouă experiență imersivă Paralel. Pierdut, regizată tot de Ana Mărgineanu.

Spațiul a fost pus din nou la treabă, fără să încerce să reconstituie spectacolul. Dimpotrivă, noua experiență inversează aproape perfect mecanismul din care s-a născut Orașul Paralel. Atunci, documentarea, interviurile și biografiile reale produceau ficțiune și personaje. Acum, vizitatorul intră în ficțiunea și scenografia rămase din spectacol și, din interiorul lor, descoperă chiar vocile și amintirile oamenilor reali care le-au alimentat.

Arhiva sonoră devine una dintre materiile principale ale noului traseu. Din ea se recompune o memorie afectivă a orașului, de obicei necuprinsă în istoria oficială: case devenite între timp muzeale, dar cândva iubite pur și simplu ca locuințe, grădini dispărute, primele păpuși Barbie din Timișoara, jocuri cu mingi de ping-pong cărora copiii le dădeau foc, amintirea de tip „înainte-după” a unor școli devenite mixte abia în 1948, povești despre colegi studenți urmăriți și denunțați la Securitate chiar de propriii profesori.

Reactivarea Portalului are acum și o funcție comunitară nouă. Deși Paralel. Pierdut este deschis publicului larg, experiența face parte din proiectul mai amplu Campus Imersiv, adresat cu prioritate studenților din anul I ai Politehnicii, mai ales celor care abia se mută în Timișoara și își construiesc primele repere în oraș. Vizita în Portal devine pentru ei punctul de plecare al unei orientări culturale mai ample: sesiuni dedicate și un kit cu o hartă culturală, informații despre gratuități și reduceri, modalități de participare și de voluntariat, un calendar de oportunități pentru următoarele săptămâni. Miza este ca această primă întâlnire cu Portalul să nu rămână o experiență izolată, ci să se transforme în participare ulterioară la viața orașului și la crearea unei relații de durată cu el.

Privită astfel, reactivarea Portalului înseamnă mai mult decât reutilizarea unei scenografii. Prin noua experiență, sunt repuse în circulație simultan spațiul, documentarea și memoria proiectului, dar într-o formulă nouă. Portalul funcționează mai degrabă ca o infrastructură culturală decât ca vestigiul unui spectacol, iar continuitatea sa este aproape circulară: un spațiu născut dintr-un proiect care îi invita pe timișoreni să-și redescopere orașul ajunge azi să-i ajute pe cei care abia sosesc aici să înceapă să și-l apropie.

Asta face cazul Portalului interesant dincolo de Timișoara. Conservarea poate păstra forma sau urmele unui proiect cultural, dar nu este suficientă pentru a-l ține în viață. Supraviețuirea lui depinde și de capacitatea resurselor pe care le-a produs de a rămâne active și de a genera noi întâlniri, alte forme de cunoaștere și relații cu alte publicuri. Semn că proiectele supraviețuiesc prin ceea ce păstrează, dar mai ales prin ceea ce mai pot deveni.