Pe aceeași temă
Din păcate, come back-ul său – o nonficţiune reconstitutivă despre Marin Preda şi familia sa, dar şi o întoarcere la rădăcinile „moromeţiene“ – a apărut la sfârşitul anului trecut într-un tiraj insignifiant. O apariţie discretă, care a trecut neobservată în bilanţurile retrospective... Poate că, pe undeva, era firesc să fie astfel: cartea spune „povestea“ unui final de lume în surdină, recuperând, din secvenţe, biografia autorului Moromeţilor, filtrată mai ales prin vocile rudelor şi consătenilor din Siliştea-Gumeşti, dar şi ale câtorva apropiaţi (de la prima soţie, Aurora Cornu, şi Sânziana Pop la criticul Eugen Simion şi la Magdalena Popescu Bedrosian).
Experienţa de jurnalist profesionist şi de prozator experimental deschis spre zonele de incertitudine ale realului îl face pe Sorin Preda să se retragă în off, adoptând preponderent postura de intervievator (şi doar incidental de confesor) spre a lăsa în prim-plan relatările – cuceritoare! - ale „martorilor“: în primul rând tatăl său, Sae, mezinul lui Tudor Călăraşu, apoi sora mai mare a lui Marin Preda, Ilinca Baltac, fiul ei Ştefan (Gigi), Marinică Preda (fratele lui Sorin Preda), cei doi fii ai prozatorului, Nicolae şi Alexandru, mama lor Elena Preda, consăteni sau/şi prieteni din copilărie...
Intervenţiile „secundare“ sunt mixate cu scrisori ale lui Marin Preda şi relatări mai mult sau mai puţin apocrife în capitole contrapunctice, scrise cu caractere cursive şi intitulate, semnificativ, Poiana lui Iocan. Miza e importantă: recuperarea / salvarea, pe cât posibil, a unei memorii pe cale de dispariţie, pline de goluri istorice, într-o lume ameninţată de anomie şi deculturalizare. „Lumea“ cu pricina este, evident, lumea matricială a lui Marin Preda, în centrul ei se află - ca o răspântie - satul Moromeţilor, iar tehnica predilectă a investigaţiei sau, mai bine zis, a anchetei biografice e cea a confruntării permanente dintre realitate şi ficţiune, unde prin „ficţiune“ pot fi înţelese atât deformările pe care scriitorul le introduce, elaborându-şi naraţiunile, în anumite date existenţiale şi sociale verificabile (modificând experienţe şi identităţi ale unor persoane reale), dar şi elementele de falsă memorie (cum ar fi, de pildă, cele despre opţiunile politice ale lui Tudor Călăraşu-alias Ilie Moromete, pe care Ilinca Baltac le consideră a fi fost naţional-ţărăniste, iar ceilalţi – liberale) sau ipotezele divergente despre realităţi tragice rămase „sub pecetea tainei“ (în primul rând moartea lui Marin Preda, considerată – cu mărturii teribile, plauzibile şi convergente – drept asasinat politic de către nepoţii Gigi Baltac şi Marinică Preda, dar şi de către ultima soţie, Elena Preda, ori de Sânziana Pop, sau drept accident nefericit de către colaboratori apropiaţi ca Magdalena Popescu Bedrosian, fără acces la temerile cele mai intime ale prozatorului).
Toate aceste incursiuni spre intimitatea autorului Moromeţilor, fie ea familială, erotico-afectivă, creatoare sau către experienţele limită din copilărie şi de mai târziu au drept ţintă reconstituirea cât mai fidelă a „realităţii moromeţiene“.
Într-adevăr, ceea ce îi reuşeşte admirabil lui Sorin Preda este recuperarea polifonică, din evocări juxtapuse, a spiritului moromeţian, prin intermediul câtorva dintre „sursele“ sale primare. Câteva profiluri sunt greu de uitat: în primul rând bătrânul, ataşantul Sae, „ultimul dintre Moromeţi“ şi, totodată, singurul frate absent din romanele lui Preda (chiar dacă, aflăm, lui, nu tatălui i se datorează replica „pe ce te bazezi“), apoi sora mai mare Ilinca, femeie puternică, de o remarcabilă inteligenţă nativă, dar „condamnată“ să rămână în sat, ca principal suport familial... Şi, nu în ultimul rând, nepoţii Gigi şi Marinică, ale căror dezvăluiri senzaţionale sunt, pe alocuri, tulburătoare, ca şi cele ale Sânzianei Pop sau ale Elenei Preda, bine complinite de calmul Magdalenei Popescu Bedrosian, al Aurorei Cornu sau al lui Eugen Simion.
Prin comparaţie cu volumul evocator apărut după dispariţia prozatorului (Timpul n-a mai avut răbdare), dar şi cu alte „dosare“ biografice, Moromeţii. Ultimul capitol lasă senzaţia unui roman nonficţional de tip docu-drama, iar revelaţiile istorice şi biografice despre urmărirea scriitorului de către Securitate, despre viaţa sa particulară şi împrejurările tulburi ale morţii se cer coroborate cu cele existente deja pe piaţă. Prin „clarificarea“ surselor reale aflate la baza cărţilor „moromeţiene“ Întâlnirea din pământuri, Moromeţii sau Delirul, dar şi a unor secvenţe controversate din Desfăşurarea ş.a., volumul de faţă prelungeşte aducând la zi filonul direct-autobiografic din Viaţa ca o pradă, din Convorbiri cu Florin Mugur, din Jurnal sau din scrisorile către Aurora. Profilul real al lui Tudor Călăraşu se suprapune frapant fizionomiei interioare a lui Ilie Moromete, iar imaginea bătrânului dând ţăranilor contrariaţi explicaţii despre scrierile fiului e memorabilă (în treacăt fie spus, numele „Moromete“, despre care Eugen Barbu, duşmanul de moarte al lui Preda, afirma că vine de la eroul de basm rus Ilia Muromeţ, apare la mulţi ţărani din Siliştea-Gumeşti, absenţi însă din romanele scriitorului). Savuroase şi, aşa-zicând, caracteristice sunt şi reacţiile ţăranilor supăraţi că „Marin“ i-a calomniat, cerându-i – precum Ilie Barbu, spre exemplu – despăgubiri financiare sau reproşându-i confuziile (riscurile romanului realist într-o comunitate rurală pentru care ficţiunea înseamnă basm!), ca şi dispreţul unor foşti colegi de şcoală convinşi că erau cel puţin la fel de deştepţi ca blegul de Marin şi că reuşita acestuia s-ar fi datorat exclusiv pilelor la comunişti...
E de notat apoi preferinţa postdecembristă a siliştenilor pentru „modelul de succes“ al generalului consătean Dragnea (iar în ultimii ani nici măcar pentru el).
Flash-uri extraordinare luminează copilăria lui Marin Preda, afecţiunea marelui prozator pentru cei doi copii ai săi, relaţiile sale „atipice“ cu scriitorii şi cu femeile pe care le-a iubit, gestaţia obscură a scrierilor sale, dar şi receptarea, de către familie, a filmului lui Stere Gulea...
Multe întrebări grave în legătură cu dispariţia prozatorului rămân deschise. Ce consecinţe au avut ameninţările anonime primite de Preda dinspre Securitate, după întâlnirea tensionată cu ambasadorul sovietic din 1975 şi a zvonurilor privind prezenţa lui Stalin în volumul II al Delirului, dar şi în timpul redactării Celui mai iubit dintre pământeni? Unde sunt manuscrisele „periculoase“ ţinute sub cheie în seiful de la Cartea Românească şi dispărute misterios? Ce rol vor fi avut, dacă au avut, în eventualul asasinat inamicii lui Preda din lumea literară? Cum se explică puternica lovitură la cap a cadavrului?
Autentică şi „moromeţiană“ la toate nivelurile, cartea te prinde de la prima filă şi nu te lasă până la sfârşitul tombal, apăsător: întoarcerea într-o Silişte-Gumeşti aproape amnezică, de nerecunoscut, ar merita citată în întregime: aici, reportajul atinge intensităţi de mare proză clasică: „Lumea scritorului, lumea satului de câmpie, aşa cum era ea altădată, s-a micit, a fost suită pentru totdeauna în podul istoriei, alături de alte cufere sparte, obiecte desperecheate şi vechi lăzi de zestre. Dacă îl întrebi pe nea Gulie cum va arăta Siliştea peste 20-30 de ani (nu cumva satul va dispărea?), bătrânul croitor de 86 de ani cade pe gânduri, cumpăneşte, după care decide hâtru, în stilul inconfundabil al locului: «Stai liniştit – peste 30 de ani, satul actual va fi tot sat, dar fără ţărani… Cam tot aşa previzionez că va fi şi România – o Românie frumoasă şi prosperă, dar fără români»“.
Prin această „elegie pentru Moromeţi“, Sorin Preda a provocat / regizat nu doar un excelent roman colectiv al propriei familii, ci şi cea mai impresionantă carte despre lumea lui Marin Preda. O lume rurală care încă ne aparţine şi ne defineşte. //
// SORIN PREDA
// Moromeţii –
ultimul capitol
// Editura Academiei
Române
// Bucureşti, 2010,
248 p.
