Pe aceeași temă
Se poate vorbi, fara a exagera circumstantial, de un moment Eliade in spatiul autohton: de la traducerea monumentalei biografii semnate de Florin Turcanu pana la editarea scrierilor portugheze, trecerea de la o cultura a lecturii idolatre la exegeza intemeiata pe nuante si scrupul intelectual este evidenta.
In aceasta serie de contributii, volumul lui Sorin Alexandrescu Mircea Eliade dinspre Portugalia detine o pozitie privilegiata. Anatomia intervalului portughez devine ocazia de a descifra sensul unei schimbari la fata, umane si ideologice, a lui Eliade insusi. Convertirea freneticului gazetar si a vedetei literare autohtone in savant american este pregatita de purgatoriul lusitan. Este ca si cum noua viata occidentala ar fi anticipata de epoca unei succesive abandonari a identitatii anterioare. Dialogul pasionat cu Romania lasa, gradual, locul unei aplecari asupra propriei vocatii intelectuale. Fascinatia romanitatii se va metamorfoza in materia ce alimenteaza fictiunile exilului*.
Propaganda nationala si utopia salazarista
Cartea lui Sorin Alexandrescu continua, pe un alt palier, efortul hermeneutic ce debuta odata cu Paradoxul roman: in centru se afla incercarea de a reciti un intreg corp de scrieri si atitudini interbelice. Definirea modernitatii, intelegerea politicului, construirea identitatii subiectului intelectual sunt tinte pe care autorul le urmareste si in cartea de fata. Pentru a utiliza propria sa viziune, intervalul portughez ofera ocazia de a extinde radial investigatia: viitorul, ca si trecutul, se desfac din acest punct de observatie pe care il reprezinta anii de diplomatie culturala.
In acest mod, ceea ce ar fi putut fi doar o prefata extinsa se transforma in biografia unui Eliade suspendat intre doua lumi: o Romanie catre care revenirea este imposibila si un Occident in a carui margine se afla, gratie posturii sale oficiale. Portugalia este "punctul median" si debutul unei noi vieti, in sens dantesc. Revenirea in patrie nu se va mai produce decat mediat, in ipostaza narativa si prin intermediul traducerilor contributiilor sale savante. Episodul bucurestean din timpul razboiului indica, dincolo de orice ambiguitate, sfarsitul unui timp si iesirea dintr-o matca. 1945 scrie concluzia unei evolutii ale carei radacini se afla in epoca de expatriere lusitana.
Una dintre mastile personajului Eliade este cea de mediator cultural: misiunea pe care si-o asuma, ambitios, ramane aceea de a facilita cunoasterea reciproca a celor doua popoare latine. Balansul temporal la care recurge Sorin Alexandrescu impinge in prim-plan una dintre obsesiile nationale: pana la ce punct si in ce masura este traductibil patrimoniul cultural autohton, astfel incat sa devina integrabil unui peisaj european? Interogatiei ce bantuie spiritele contemporane Eliade ii ofera un raspuns sub semnul urgentei istorice: intrata in lupta impotriva URSS si a aliatilor vestici, Romania este obligata sa poarte un razboi de imagine, al carui obiectiv declarat este afirmarea propriei sale identitati europene si validarea justetei aventurii militare din Rasarit. Aparent distincte, cele doua mize fuzioneaza in discursul de propaganda al epocii: descrierea Romaniei ca o cetate a latinitatii si a spiritului occidental, asediata de invadatorii asiatici, colorati bolsevic. Fara a subscrie la retorica rasista national-socialista, regimul maresalului Antonescu joaca pe aceasta carte identitara, sperand, iluzoriu, sa evite reducerea intregului sau efort din Uniunea Sovietica la un razboi de agresiune.
Pe acest fundal dominat de patimi, actiunea lui Eliade poate fi privita ca un model de angajare personala, dincolo de servitutile carierei functionarului de ambasada. Simpla informare ocazionala cedeaza in fata ambitiei de a articula un cadru de comunicare intelectuala: extremele latinitatii sunt condamnate sa se cunoasca si sa coopereze. Contactele cu intelectualii portughezi, frecventarea cercurilor de presa, studierea unei istorii nationale, in vederea scrierii unei sinteze dedicate publicului lusitan, iata tot atatea modalitati de implinire a unei datorii fata de patria ramasa departe.
Gratie unei lecturi contextuale, Sorin Alexandrescu reconstituie relatia, complicata, dintre suprafata si adancimea acestor texte portugheze, publicate de Eliade. Aparitia unor noi teme, intrarea pe teritorii prea putin familiare anterior sunt semnele tensiunii interioare, vizibile dincolo de epiderma textului. Un volum de conjunctura, precum Romanii, latinii Orientului, recupereaza, alaturi de miturile fondatoare ale istoriografiei autohtone, imaginea unei Romanii pe cale sa iasa din istorie. Urgenta decurge din sentimentul apropierii unei catastrofe: de aici, tentatia de a accepta exceptionalismul romanesc si includerea in canonul literar a unor autori greu asociabili cu sensibilitatea critica a tanarului Eliade.
Din acest trunchi al relatiei cu Romania in razboi si in pragul sfarsitului se naste si un proiect aparent deconcertant: Salazar si revolutia in Portugalia duce mai departe un efort eliadian de analiza a politicului si valorifica, in decor lusitan, cateva dintre obsesiile jurnalistului. In fond, si aici sugestia lui Sorin Alexandrescu este valida, salazarismul fascineaza pentru ca reuseste acolo unde Romania a esuat: un esec legionar, carlist si, probabil, antonescian. Semnificatia esecului este legata de nasterea alternativei la statul "demo-liberal", a carui expresie patologica ramane "politicianismul". Desprinderea de "politica" duce, previzibil, la imbratisarea unei alte "politici" - intalnirea cu Salazar nu este intamplatoare, in masura in care reflectia sa intelectuala este afina cu o directie reactionara si corporatista, influenta la nivel european si romanesc. De la Mihail Manoilescu la Nae Ionescu si Pamfil Seicaru, multi dintre criticii dezvoltarii interbelice sunt fascinati de imaginea ordinii corporatiste. In cazul lui Eliade, un accent se cere pus in evidenta: dimensiunea "crestina" si "spirituala" a actiunii lui Salazar evoca propria sa atitudine in fata dreptei radicale autohtone.
In aceasta lectura utopica, Salazar reconciliaza identitatea statului portughez cu identitatea profunda a natiunii insesi si evita dubla capcana a totalitarismului comunist si national-socialist. Stat crestin, ce reda individul comunitatii, Portugalia lui Salazar este contramodelul pe care Eliade il pune in fata contemporanilor sai: o ordine "doctrinala", in termenii lui Chantal Millon- Delsol, atenta la comunitate si traditie, intelegand europenitatea nu ca pe un act mimetic, ci ca pe un efort de acomodare cu traditiile nationale. Asadar, cum noteaza Sorin Alexandrescu, un cadru de gandire postlegionar, ce indica imersiunea in realitatea unei Romanii privite, inca, ca propria sa patrie politica:
"Privit in ansamblul operei lui Mircea Eliade, acest cadru de gandire este ultimul in care autorul se considera inca implicat profund in destinele tarii natale si, ca atare, face trecerea la ciclul lui de viata ulterior, de savant international dedicat eruditiei si carierei strict profesionale, Romania scufundandu-se apoi in nostalgie si fictiune, asa cum se intamplase cu India, la intoarcerea lui Eliade in Romania, in 1932".
Sfarsit de partida
Jurnalul portughez reda profilul originar al celui de-al treilea Eliade: alaturi de efigia autorului savant si a scriitorului, se plaseaza silueta diaristului. O postura departe de a fi marginala in ecuatia operei, caci ansamblul Jurnalului... urca la nivelul textului figurile si obsesiile pe care le vor incorpora naratiunile de mai tarziu. Adevarata capodopera a acestui timp de tranzitie, sugereaza Sorin Alexandrescu, este chiar consemnarea zilnica pe cale de a se naste sub ochii cititorului. Fiecare dintre despartirile petrecute in acesti ani lusitani este documentata seismografic: despartirea de propria generatie, despartirea de Romania, despartirea de Nina si, in fine, abandonarea propriei sale biblioteci.
Dubland narativ textul Jurnalului..., montajul imaginat de Sorin Alexandrescu este captivant asemeni unui policier intelectual. Intrat in naratiune, autorul dialogheaza, semi-fictional, cu un Eliade captiv in tesatura unei istorii tenebroase si tragice. Postul de observatie: o Portugalie neutra, ce ofera ospitalitate beligerantilor, in cautare de compromis. Spatiul observat: o Romanie in razboi cu Uniunea Sovietica, in pragul unei noi istorii, cu noi actori. Patosul lui Eliade este expresia limita a unui romanism obsesiv: cum poti sa iti mai construiesti destinul, in afara tarii tale si in afara propriului neam? Cronica infrangerii de la Stalingrad este indisociabila de vehementa cu care este stigmatizata elita politica, succesoarea "pilotilor orbi" interbelici. Sentimentul dezastrului se afla la originea schimbarii la fata de dupa 1945: revelatia vocatiei sale se produce pe fundalul caderii unei lumi careia Eliade ii apartine organic. Salvarea trece prin rupere si reinventare. Campania de acuze de dupa 23 august 1944 este un indiciu al viitorului care ar putea sa fie, odata repatriat.
Melancolica si lucida, cartea lui Sorin Alexandrescu este cronica nasterii acestui nou Eliade. Intervalul portughez furnizeaza pretextul reevaluarii unui destin intelectual. In reconfigurarea posteritatii critice a scriitorului si savantului, volumul de fata marcheaza o etapa fundamentala, furnizand o metoda de lectura si ilustrand echilibrul spiritului critic.
*Sorin Alexandrescu, Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, 303 pagini.
