Pe aceeași temă
Pe de altă parte, şi de aici începe tot misterul, în ciuda calificării romanelor lovinesciene drept unele de bas-étage, critica, atât cea interbelică, cât şi cea postbelică, s-a împotmolit sistematic în înţelegerea formulei romaneşti cu care avea de-a face, iar o analiză a posterităţii critice a romancierului relevă mai multe necunoscute decât ne-am putea aştepta. Cu alte cuvinte, avem un caz Lovinescu–romancierul, pe care un detectiv răbdător îl scoate la suprafaţă din praful arhivelor decis să dezlege enigma nu atât în favoarea „victimei“, cât pentru plăcerea enigmei. Şi aici drumurile se bifurcă şi, încetul cu încetul, apar mizele mari ale acestei cărţi, care fac din ea una exemplară.
Prima ţine de ceea ce descoperă la finele cărţii Ligia Tudurachi, o altfel de modernitate, un alt mod de a gândi literatura, departe de autenticismul generaţiei criterioniste, departe de balzacianismul reloaded al lui Călinescu, departe de decadentismul specios şi tardiv al lui Mateiu Caragiale, departe de romanul realist rebreanian, departe de cel infiltrat de subtilităţi psihanalitice al Hortensiei Papadat-Bengescu etc. Sub masca convenabilă a romanului biografic de care ţin romanele care-l au ca personaj central pe Mihai Eminescu, şi autobiografic până la un punct, ciclul Bizu, se dezvoltă o nouă formulă romanescă, surprinzător de avansată, stranie şi tulburătoare. Întreaga greutate a acestor romane nu mai cade pe personaje şi situaţii decupate minuţios, nici pe reflecţie sau reverberaţie suprarealistă a unei hipersensibilităţi contrariate ca la Max Blecher, ci pe cuvinte, dar nu sub raport stilistic, al unei écriture artiste, nici sub raportul eliberării avangardiste a sintaxei şi bulversării codurilor de comunicare.
Dar atunci cum? Simplu şi complicat în acelaşi timp, cuvintele devin decidenţii destinali în roman, cuvintele acţionează personajele şi le conduc acţiunile. Mai mult decât atât, personajele se lasă locuite sau, mai precis, bântuite până la obsesie de cuvinte, hantée ar spune Derrida, iar realitatea pe care o au la dispoziţie stă sub amprenta citatului. Nimic mai postmodern, am putea spune, însă proiectul lui Lovinescu nu are nici în clin, nici în mânecă cu postmodernismul şi orice asemănare este rezultatul unui efect colateral, nescontat de autor.
Lovinescu pur şi simplu constată că, în cele din urmă, cuvintele decid totul, dar nu sub raportul unei psihologii abisale, al unor biografeme particulare, ci asemeni unor programe pe care literatura le încarcă pentru fiecare personaj. „Între personaj şi cuvânt trebuie, aşadar, să ne reprezentăm o sciziune, pe care personajul e obligat să o accepte ca pe o fatalitate, căci ea nu i se datorează lui, ci statutului şi calităţilor vorbei. Măruntă, singuratică, închisă asupra propriei sale materialităţi, această «vorbă» pe care o urmărim în romanul lovinescian nu suportă atingerea umană şi nu se lasă amprentată. Nu poate fi «legată» de o instanţă enunţătoare (nici în prezent, nici în trecut) – de un «corp» uman. E un cuvânt orfan, diafan; fără origine, fără sursă. Un cuvânt rătăcitor. Oricât de departe s-ar coborî în istorie, geneza lui nu se poate reface.“
Există aici o criză a eului locutor, evidenţiată în câteva ipostaze, şi care îşi are melancolicul reflex eminescian „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură/Încet repovestită de o străină gură“, însă Ligia Tudurachi evidenţiază fenomenul pe mai multe paliere de lectură, pornind de la o temeinică analiză a clişeului. Aici se întrevede cea de-a doua miză mare a cărţii Ligiei Tudurachi, dincolo de scoaterea la lumină a unei alte modernităţi a romanului românesc interbelic care stabileşte implicit conexiuni noi în istoria romanului, şi anume recursul la metodă, tipul de lectură aplicată. Este vorba despre o microlectură a circuitelor integrate ale acestei proze pornind de la soft-urile utilizate de Lovinescu pentru personajele sale, vorbire arhaică, proverb, citat prestigios, autocitare, decupaj lingvistic, leitmotive etc., pentru a ajunge la hard-ul viziunii sale romaneşti. Şi ceea ce constată este bulversant, şi anume că personajele lovinesciene se încarcă, sunt programate şi se deschid într-un anumit fel cu anumite parole. Aceste parole acţionează personajele până la un conformism programatic bine camuflat, nu personajele se mişcă cu adevărat, ci cuvintele mişcă personajele, au asupra lor o putere magică, pentru a utiliza o altă metaforă decât cea informatică. Iar pentru a decripta această stranie programare a personajului lovinescian, Ligia Tudurachi apelează pe rând la propriile softuri hermeneutice, teoria sugestivităţii a lui Fr. Pauhlan, filosofia limbajului aplicat proverbului a lui Jean Pauhlan, teoria formelor simple şi a gesturilor verbale elementare a lui André Jolles, observaţiile pragmatice asupra frazelor performative la J.L. Austin, o hermeneutică avansată a formelor interiorităţii ca dispozitive de anulare a ei la Laurent Jenny etc., însă cu o economie impresionantă a cheii potrivite fiecărei situaţii. Constatările sunt revelatoare, urmărind o practică a citării interne şi „conversia trăirii în discurs împrumutat“ la personajele lovinesciene, este evidenţiat din analiza unor „alegorii ale enunţării“ un dispozitiv mediumic prin care o voce se face auzită în interiorul personajului pe care cuvântul îl transpune pe poziţia unui enunţător impersonal. Faptul devine remarcabil şi tulburător cu personaje care au un background istoric, circumscris unei sfere culturale uşor recognoscibile, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Veronica Micle, Mite Kremnitz, şi aici se articulează un plan secund al redactării biografiste a unor personalităţi istorice.
Mecanismul de preeminenţă a cuvântului sub raport ontologic, cuvânt evocat şi în materialitatea sa, revendică schimbări fundamentale în roman, iar Ligia Tudurachi pune aceste schimbări sub semnul unui mecanism similar, dar nu identic formulei dicteului automat şi hazardului obiectiv, expuse de Breton în cele două manifeste ale suprarealismului. Avem de-a face cu ceea ce Sorin Alexandrescu a numit fenomen de rezonanţă, nu cu influenţe, ci cu echivalenţe structurale, şi fiind vorba de romane, cu un rol similar pe care-l joacă naratorul–Lovinescu şi naratorul-Breton ocupându-se ambii de cuvinte şi autonomia lor, şi nu de personaje. De asemenea, devine esenţial felul în care personajele decelează din experienţele lor preexistenţa unui text, a unui discurs care se constituie ca libret destinal al acţiunilor lor.
Revenind la cea de-a doua miză importantă a cărţii Ligiei Tudurachi, ea indică avantajele microlecturii menită să releve modul în care scriitorul programează el însuşi lectura propriului roman prin însăşi construcţia romanului. Iar complicaţia romanului lovinescian stă în faptul că aici avem chiar o mise en abîme a acestui mecanism, pe care numai o analiză minuţioasă a practicii lecturii ni-l aduce la suprafaţă. //
// LIGIA TUDURACHI
// Cuvintele care ucid.
Memorie literară în
romanele lui
E. Lovinescu
// Editura Limes,
Cluj- Napoca, 2010
