Evantai istoric

Mai întâi, „În inima regalității” a fost la radio și într-o serie de podcasturi. Mai apoi, cu filtre și editări specifice, ceea ce s-a făcut auzit pe calea undelor a devenit o carte. „În inima regalității” – cartea, publicată în premieră în 2021, e, din 2023, și în română, la Corint, în seria „Istorie”, coordonată de Ion M. Ioniță. Numitor comun al acestui proiect: Jean des Cars, specialist în istoriografie de tip regal și, probabil, cea mai nimerită personalitate istorică din lume să scrie o asemenea carte. O carte care apare în limba română, după multe altele – majoritatea la aceeași casă editorială, Corint– unele dintre titluri din portofoliul marelui istoric fiind preluate și de Editura Trei. Sunt numeroase calitățile care pot fi listate în marja acestei cărți (picante nu de puține ori): o documentare ieșită din comun (cu adevărat extraordinară în sine; firească pentru un super-greu, cum spuneam, al scrierilor de acest tip); cantitatea enormă de bârfă de cea mai bună calitate (or, bârfa, așa cum ne convingea recent Harari, e profund constitutivă comunităților umane); o istorie sui-generis a regalității de-a lungul a sute bune de ani; perspective laterale care pun pe masa discuției unghiuri noi și care, la limită, reevaluează locurile comune despre mari personalități ale regalității din întreaga lume; o foarte inspirată porționare a secvențelor de discurs (cu siguranță, impusă, inițial de cadența radiofonică a acestor texte) care devine, în carte, un fel de marcă a artei publicistice a autorului și care face lectura să fie mai ușoară și mai captivantă; utilizarea responsabilă și strălucită a unui truc demult clasic – rubricarea de tip „știați că...?” – prin intermediul căruia, de asemenea, plăcerea lecturii acestei cărți sporește în mod evident. Nu am spune nimic neadevărat și nici nu ar fi vreo exagerare dacă am aprecia că „În inima regalității” este, de asemenea, o carte cu un mare potențial de adicție. În realitate, desigur, ea este cu mult mai mult.

Probabil că, în materia cărților care descriu evadări din statele care trăiesc sub cele mai teribile (a se lua acest cuvânt mai ales în sensul său occidental: de înfricoșătoare) regimuri totalitate și în mod aparte evadări spectaculoase din înfiorătoarea Coree de Nord, ceea ce a făcut – a scris, a publicat, a conferențiat – Yeonmi Park reprezintă etalonul. Drumul spre libertate – rezumatul, plin de un patos de cea mai bună calitate, al fugii lui Park din Coreea de Nord – e, cu siguranță, una dintre cele mai cutremurătoare și mai de impact cărți apărute în ultimii ani în „biblioteca” mondială a culturii libertății. O soră foarte bună a acestei cărți e „Prin deșert spre libertate. Fuga mea din Coreea de Nord”. Cartea e scrisă la două mâini – de (chiar protagonista celor povestite) Eunsum Kim și (pesemne pentru reglaje fine – stilistice, publicistice) de Sebastien Falletti. În două vorbe: Eunsum Kim s-a născut în Coreea de Nord; la 11 ani, tatăl său și bunicii acesteia au murit de foame, iar ea și-a scris testamentul, crezând că va muri din aceleași cauze. În 1999 avea 11 ani – acela este anul în care, alături de mama și de sora sa, fuge din țara natală. Fuge spre libertate – și ajunge acolo, dar nu imediat, ci după nouă ani. Actualmente, Ensum Kim locuiește la Seul, în Coreea de Sud, și lucrează la o organizație neguvernamentală care militează pentru drepturile omului în Coreea de Nord. Radiografie despovărată de cea mai mică urmă de iluzie cu privire la ce e cu adevărat comunismul în Coreea de Nord – apropo de aceasta: cartea îi țintește la fix și pe cei care cred în continuare, stupid, despre comunism că a fost o idee bună, dar de fiecare dată prost pusă în practică! –, volumul de față e și relatarea, nu de puține ori dramatică, a inițierii în libertate. Cei nouă ani ai drumului sunt de o duritate extremă – totodată, sunt trepte ale eliberării și ale libertății. De adăugat: în românește, cartea e la a doua ediție și are o excelentă prefață semnată de Alina Pavelescu.

În partea a doua a acestor semnale editoriale foarte sumare, două cărți care „atacă” istoria totalitarismelor roșu & brun din direcții oarecum laterale. Ceea ce, aș spune cu valabilitate pentru ambele titluri, le face și mai atractive. Prima: „Miliardarii naziști. Istoria întunecată a celor mai bogate dinastii germane” – de David de Jong. Istoric olandez, descendent al unui bunic – supraviețuitor al Holocaustului, de Jong era sfătuit chiar de către acest bunic „să nu îi ia prea în serios pe germani, fiindcă ei înșiși se iau prea în serios”. Într-o prefață cu adevărat excelentă (din care e selectat și ceea ce e imediat mai înainte între ghilimele), istoricul Florian Banu comentează acest sfat aparent banal în termenii următori: „Depășindu-și dușmănia copilăroasă față de germani, alimentată de experiențele familiei, de rememorarea faptului că «ei ne ocupaseră și ne jefuiseră țara», David de Jong a descoperit că, în pofida sfatului bunicului, sunt foarte multe motive să îi iei în serios pe germani, mai cu seamă dacă îți dorești ca ororile trecutului să nu se repete”. O face el însuși, într-o investigație de proporții – care va căpăta, la finalul zilei, și conturul unei cărți explozive, de-a lungul căreia va relata, cu pedanteria bună a investigatorului de cea mai rafinată calitate, despre complicitățile foarte complexe pe care le-au avut mulți reprezentanți ai dinastiilor financiare germene cu mișcarea și cu regimul naziste. De-a lungul investigației tutelate de David de Jong – o muncă uriașă! –, dintre toate dinastiile antreprenoriale care sunt discutate în carte, una singură răspunde la întrebările care sunt puse (Gert-Rudolf Flick). Cei de la BMW, Wolkswagen, Porsche, Dr. Otker și mai mulți alții au ales să tacă în legătură cu istoria acestor firme și despre ceea ce s-a numit „profit din arienizare”. Apropo de istoria prezentă: poate că, peste ani, se va face o altă investigație și se va scrie o altă carte, dar despre miliardarii germano-putiniști. Material de documentare pentru o asemenea cercetare se va găsi din belșug.

Dintre marii dictatori ai istoriei moderne, I.V. Stalin e nu doar în top 3 cei mai mari criminali (un reminder – în statisticile de gen: 1. Mao; 2. Stalin; 3. Hitler; fiecare dintre cele trei regimuri a omorât zeci de milioane de oameni!), ci și, cel mai probabil, și în top 3 cititori. Cei care sunt fascinați de personalitatea marelui criminal sovietic, fascinați până la marginea unei adulații reprimate, spun că era „un mare cititor”; cei mai lucizi spun că era, într-adevăr, un „cititor” consecvent (dar nu unul care citea, în medie, 300 de pagini pe zi!) și că, fapt incontestabil, era un mare posesor de cărți. Avea mii bune, zeci de mii de cărți. „Biblioteca lui Stalin” – lucrare foarte onestă și riguroasă a istoricului britanic – cartografiază această pasiune a lui Stalin de a deține cărți, o pasiune, să recunoaștem, nu chiar obligatorie printre dictatori. Într-o recenzie anterioară publicată la noi despre această carte, autoarea acesteia semnalează excelența penultimului capitol al cărții, intitulat „Redactor-șef al URSS”. În cuvintele Doinei Jela: „În acest capitol, mi se pare că autorul își trage concluzia așteptată, la o întrebare care ne frământă pe toți: de ce citea Stalin? Fiindcă în URSS, trebuia, implorat chiar de către autorii îngroziți de consecințele propriilor «greșeli», să citească tot, să modifice titluri, să scoată paragrafe, să introducă, să certe părintește. Și o făcea cu pasiune și uitare de sine. Cum citim noi, oamenii de rând, romane. Cititul, corectatul manuscriselor tuturor lucrurilor care se scriau în URSS, platitudinea observațiilor sale, eficiența lor, capacitatea de a simplifica lucrurile făcându-le accesibile, toate astea ne spun că Stalin citea din aceeași nevoie din care rezulta toată activitatea lui politică, diplomatică, represivă, criminală: nevoia de a controla tot ce mișcă. Ceva uman se afla și în spatele măreției Vojdului: teama de a nu pierde acest control…”. Iată, o dată în plus cu ceea ce ne spune acest volum, că lectura cărților nu ne face, obligatoriu, mai buni.