Pe aceeași temă
Regizoarea și autoarea Alexandra Badea, autoexilată în Franța la scurt timp de la absolvirea studiilor, spectacolul ei de licență fiind primit entuziast de critică, unde mă includ (vezi Observator cultural februarie 2003), a avut un parcurs interesant și de succes pe malurile Senei, mai ales ca autoare. Scriind în limba franceză, a avut acces la premii naționale ale țării de rezidență care i-a acordat, prin Ministerul Culturii, titlul de Cavaler al Ordinului artelor și literelor.
De câțiva ani, a revenit pe scenele din România, la Sibiu cu precădere, preocupată de o temă cu reflexe autobiografice, dar și foarte actuală, privind psihologia transgenerațională în condițiile schimbărilor de regim survenite după 1989. Cum țările ex-comuniste, și România mai ales, resimt traumatizant apăsarea trecutului, procesul cauzelor și al vinovățiilor e la ordinea zilei, fiind cel mai adesea transferat pe axa genealogică acut incriminată. Simțind potențialul emoțional al temei, Alexandra Badea o îmbrățișează cu consecvență, având într-un fel și privilegiul distanței care o ferește de patima dezbaterilor din țară.
Am văzut Perfect–compus și, un an mai târziu, tot la Sibiu, De partea cealaltă, spectacole realizate de regizoarea-autoare cu studenții facultății de profil din Sibiu, în grade diferite de reușită.
EXIL, recenta premieră de pe scena mare Ion Caramitru a Teatrului Național, reia, cu un avânt nou și în tonuri mai vehemente, această cercetare devenită obsedantă în condițiile situației actuale din România, în care se vorbește despre stat eșuat și democrație de tabloid.
Într-o societate în care tinerii nu‑și găsesc locul, fiind determinați să plece în Vest, iar bătrânilor li se caută vinovății penibile, nu-i de mirare că o asemenea provocare prinde, reverberează și chiar satisface, aș spune uneori, orgoliul de refuzați ai destinului, ca să vorbim în termeni metafizici și mai puțin politici, ai unora sau altora.
(Mă gândesc, cum ar fi dat acest război al nervilor în Germania, de pildă, dacă nemții ar fi avut soarta sumbră a României postbelice și postrevoluționare? Probabil, ar fi trăit mult mai acut, decât se întâmplă, vina Holocaustului, iar acuzele nazi ar fi fracturat societatea mult mai adânc, îmbolnăvind-o până la psihoză.)
Dar nu despre context istoric și geopolitic se face caz în piesa și spectacolul Alexandrei Badea, unde aceste referiri sunt timide, cât mai ales despre asumarea răspunderii din partea populaţiei trăitoare pe aceste meleaguri carpato-danubiene-pontice, din tată în fiu.
Sub vremi sau nu, românii - bunici, mame copii, nepoți - n-au putut scăpa de trăsăturile arhetipale pe care comunismul și-a grefat cuceririle în mod atât de specific și de trainic. N-o să ne întoarcem la psihologia poporului român, atât de des citată și foarte puțin explicată de fapt, chiar dacă evenimentul teatral pe care-l comentăm o include. Dar nu putem să ocolim măcar o trăsătură, cea a individualismului care a dictat un comportament de tipul: mă descurc! Această filozofie a supraviețuirii, adânc împlântată în fibra unui popor peste care au trecut în secole multe agresiuni, minează, uneori fără să realizăm, conștiința responsabilității pe care acest text/spectacol o vizează prin personajele al căror destin e urmărit prin ani. Și ce putea fi mai provocator drept cadru al acestei analize decât exilul, fenomen care a avut cauze diferite, dar un numitor comun la nivelul dramelor personale, când vine vorba de căutarea identității și a unui azimut pentru o corabie în derivă pe o mare în furtună.
Ce a vrut Alexandra Badea să facă în calitate de autor e foarte complicat pentru un text de scenă care într-un timp limitat trebuie să pună în mișcare un mecanism al conflictelor, funcțional și transparent, urmărind personajele pe mai multe trepte generaționale. În Dimineața pierdută, spectacolul Cătălinei Buzoianu după romanul omonim al Gabrielei Adameșteanu, era vorba de doar două generații/lumi și de o poveste clară care le leagă/desparte, de aceea avem acolo un tablou atât de revelator pentru mutațiile de mentalitate, în pas cu schimbările socio-politice.
În Exil –ul Alexandrei Badea, cercetarea merge mult mai în adâncul genealogiilor, vrând să spună prea multe despre epocile pe care le acoperă. Ca tehnică, autoarea deconstruiește propria poveste, pe care dacă am vrea să o reproducem aici, ne-ar fi foarte greu. Totuși, să încercăm: la a patra generație, Ema, strănepoata Irinei care a emigrat în anii ‘70 și fiica personajului Agnes care revine după ‘89 încercând o readaptare eșuată, Ema, deci, vine în România din Franța să facă un documentar filmat despre exil; ea însăși este într-un moment de descumpănire ale cărei surse motivaționale le caută acum în societatea din care provine. Își revede fratele crescut de un tată alcoolic și plonjează în explorarea trecutului din care se desprinde pregnant figura mamei (Agnes), model de existență schizoidă și exil interior, trăit de atâția inadaptați și ratați în comunism. Mai pragmatică, bunica Irina sau Irene, cum îi place să i se spună, are și ea o mamă, Magda, despre care aflăm către sfârșit că, evreică fiind, are justificarea compromisurilor. Continuarea e mult mai dificilă, având în vedere că scenariul sare peste ani și decenii, înainte și înapoi, așa încât reconstituirea acestui puzzle cu cheia ascunsă e anevoioasă, mai ales că pentru fiecare personaj avem doi sau trei interpreți. (Schema din program nu e prea eficientă în dezlegarea șaradei.)
Cu aparatul de filmat la purtător, Ema perseverează în cercetarea ei, reușind în câteva cazuri (viața lui Agnes, de pildă) să dea coerență poveștii. În păienjenișul relațiilor de familie, unde ea caută motivele traumatizante ale biografiei de exilat, sunt evocate/punctate în goana spectacolului crize sociale, familiale, politice, pe care le-a cunoscut societatea românească (dar nu numai), doar că trebuie să le fi trăit sau să știi ceva istorie pentru a înțelege de ce, de exemplu, emigrarea era o problemă diferită în anii ‘70 și imposibilă în anii ‘50, perioada dejistă; cum era cu criza locuințelor, cu dictatura proletariatului sau alcoolismul ca terapie optimizantă la care apelează Ian, fratele ei, de ce ajungeau la sinucidere alții (povestea Oanei, sora Irinei). Nu e loc pentru adâncirea acestui tablou istorico-social și foarte puțin pentru discuții despre, deși sunt incluse și câteva filmări/instantanee pe ecranul care domină scena). Situarea în timp și spațiu e altă problemă pentru spectator, detaliile de costum sau obiceiuri (vezi nunta) fiind insuficiente pentru a ne plasa în cadrul adecvat. Pe scurt, prea adesea nu e clar cine cu cine vorbește, unde și când.
Sigur, în teoria teatrului postdramatic logica acțiunii nu e importantă, dar când vrei să aduci lămuriri într-o problemă spinoasă, nu prea poți face abstracție de ea. Altfel, adâncești confuzia.
Necesară și intenționat dramatică, dar dezlânată ca scriitură, dezbaterea din spectacolul Alexandrei Badea reușește totuși să provoace, să contrarieze și să lase în urmă multe întrebări, antrenând spectatorii încă de la începutul spectacolului într-un joc interactiv.
Și dacă Exil lasă, în cele din urmă, în sufletele noastre o dâră adâncă de emoții e pentru că regizoarea a adunat în jurul ei o echipă admirabilă de actori care face față dificilei sarcini de a juca personaje cu biografii eliptice și replici dispersate, în regim de cinema, devenind convingători și impunând siluete de reținut.
Pe primul loc, Irina Movilă, cu dramatismul ei frisonant, jucând-o pe Agnes matură, în faza psihotică, alături de Cosmina Olăroiu (Agnes tânără), model al răzvrătirii autodistructive, și tot pe primul plan Alexandru Potocean, acest actor tot mai performant care ne dezvăluie mereu alte fațete ale temperamentului său plurivalent. Alături de el, Ada Gales, destinată rolurilor de justițiară, care-și asumă aici eșecurile unei generații derutate, mulțumindu-se cu o neliniștitoare căutare de sine. Roluri solide creează și Mihai Călin, bine ancorat în retorica justificativă a personajului Paul, Ana Ciontea (Magda), care păstrează cu știință teatrală misterul defetismului ei explicat de teama persecuțiilor care o împinge la mezalianța cu proletarul bine îndoctrinat Horia (Vitalie Bichir). Mai e de amintit Emilian Oprea, un amorez al zilelor noastre care lușează printre săruturi, patinând pe cuvinte, ca să-i fure inima Emei și s-o abandoneze fără explicații. Aylyn Cadîr dă expresie dramei celor rămași să suporte presiunea plecării celorlalți și, în fine, sora ei, Crina Semciuc, mama lui Agnes în anii tinereții, când hotărăște să emigreze (deceniul 7), care joacă în forță revolta fără legătură cu personajul ce va deveni, peste decenii, arivista indiferentă interpretată de Diana Dumbravă, care face totul pentru a provoca antipatia. Pentru ceilalți, actori de vază ai Naționalului bucureștean din distribuție, partiturile au fost mai zgârcit concepute, așa încât rămân doar eboșe, dezavantajând actori cu carismă precum Richard Bovnoczki, Emilian Mârnea, Ionuț Toader sau Florin Călbăjos.
Pe scena imensă aproape pustie a Teatrului Național, spectacolul Exil al Alexandrei Badea trăiește într-un spațiu amenajat anume parcă, de Cosmin Florea, pentru a sugera ceva din fragmentarul vieților evocate și al societății de azi. O lume lipsită de coerența unui mesaj pentru prezent și cu atât mai puțin pentru viitor, cu spatele la trecutul care rămâne o necunoscută apăsătoare, unde nimeni nu caută posibile linii de continuitate. (Hélas!)
Replica finală a Emei, care-și găsește liniștea cu puterea propriei forțe interioare, e o soluție de avarie, în condițiile în care pentru mulți din piesă și din societatea analizată l’enfer, sont les autres, cum zicea criticatul Sartre.
Dacă adăugăm și celelalte titluri recente de pe afișul TNB, Părinți și copii, Pescărușul, înrudite prin tema conflictelor generaționiste surprinse în momentele unor schimbări istorice și de criză a societății, putem aprecia că ne aflăm în fața unui proiect - TNB necesar societății, în care spectacolul Exil al Alexandrei Badea își găsește un loc apreciabil, ca operă scenică deschisă și nu doar imperfectă. //
